Revolte

Am zis că încerc să scriu zilnic pe blog. N-o mers. Am ajuns în unele zile târziu şi aş fi făcut orice numai să stau departe de deviceuri şi cât mai aproape de oameni.

Nu renunţ. Scriu amu şi încerc metoda cu posturi în avans pe care nu le public deocamdată, cât să am o rezervă pentru zilele negre.

În rest, am tot ascultat oameni dându-şi cu părerea despre  blog. Am primit următoarele păreri:

• Nu mai scrii la fel ca înainte. E super fad…
• Te citesc dimineaţa când beau cafeaua. Îmi place mult
• Am citit primul post de când ai revenit şi m-am oprit
• Mă bucur că ai reînceput să scrii. Abia aştept să mai apară câte un post

Ce simt eu:

• E firesc să nu mai fie exact ca înainte. Varii motive: a trecut vremea peste mine, gândesc altfel, mă apasă mai multe griji. Nu mai am atâta timp ca înainte să ies, să călătoresc, să mă inspir. Dar fac ce pot
• Mă relaxează mult să scriu şi îmi umple sufletul fiecare comentariu. It’s good to be back
• Aştept critici constructive şi îs gata să implementez ideile ce îmi surâd

Primele zile din convieţuirea unui om crescut întru haos cu un altul supus ordinii absolute nu pot fi decât amuzante pentru cineva din afară: multiple amabilităţi şi false zâmbete (“Poţi te rog să duci geanta la loc?”, “E ok dacă nu ţinem farfuriile grupate pe mărimi şi culori?”), însă gânduri negre de război înăbuşite la fiecare pas (“Îmi strâng acum geanta să nu ne certăm, da mâine o las tot unde apuc. Nu pot ceda cu geanta, că au să urmeze toate celelalte…”, “Hai că las o farfurie neagră între toate cele albe să nu ne certăm azi, dar de mâine le punem din nou pe culori orice ar fi. Dacă cedez la farfurii, în curând se face haos”).

În cele din urmă războiul a izbucnit şi ne-am bătut în argumente: vieţuitoarea dominată de haos (adică eu) motiva că i se şterge din identitate cu fiecare lucru pus la locul lui, în timp ce vieţuitoarea hiper-ordonată simţea că i se tulbură raţiunea şi bioritmul cu fiecare pix, hârtie, şosetă, clămiţă nelalocul ei. A urmat războiul filosofic: e mai bună o viaţă în care zilnic dedici 10 minute să găseşti chei, telefoane, portofel sau una în care omori 10 minute să pui tot ce foloseşti într-un spaţiu dedicat acelui obiect?

Conflictul a culminat cu artileria grea: simbol al nesupunerii faţă de legile firii au fost alese clămiţele mele de păr rătăcite prin toate colţurile, iar artileria a fost o armă nevăzută, mâncătoare de astfel de clămiţe – căci pe unde trecea, lăsa ordine şi durere.

Sigur, simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare şi că mi se întunecă mintea cu fiecară biată clămiţă pe care pierdută în faţa duşmanului. Aşa că am început să ţin nespus de mult la ele: grijulie cu fiecare în parte, le strângeam de pe unde le găseam înaintea celeilalte vieţuitoare, le adăposteam într-un loc ştiut numai de mine şi înainte să-mi dau seama am început să fiu ordonată cu clămiţele.

A fost prima luptă pierdută de haos…

Am promis acum câteva zile c-am să vă spun câte ceva despre calea pe care am fost constrânsă s-o urmez: de la haos către ordine.

Începutul e aşa: am fost copilul cel mai mic al familiei, mereu note mari, cuminţenie cât se poate, suficient cât părinţii să mă ierte de prea multe ori când era vorba de ordine şi curăţenie. Din când în când se lăsa cu câte o ceartă mare, toate hainele scoase din dulap cât să fiu obligată să le pun la loc în ordine. La fel cu cărţile şi caietele din birou. De cele mai multe ori însă camera mea era cea la care trebuia închisă imediat uşa de îndată ce aveam musafiri. Şi oricât de greu pare de crezut, în toată amestecătura de foi, caiete, haine, clămiţe, haine etc. eu chiar ştiam unde să găsesc ce-mi trebuie. Mi-amintesc şi-acum perioada cu examenul Cambridge sau cu tezele când devenise crucial să învăţ exact pe unde să calc, pentru că pe sub zecile de foi şi culegeri se mai afla câte un compas, câte o cutie, câte un ceas, uneori o farfurie sau cine mai ştie ce obiect ascuţit sau contondent.

A venit vremea facultăţii şi nici acum nu ştiu ce le-a făcut pe dragele mele fete de la 124 să nu mă arunce pe geam cu tot cu dezordinea din jurul meu. (Exemplul cel mai drag e probabil cel cu cănile de ceai prin toate colţurile camerei, câte patru în acelaşi timp, că mie-mi plăcea o gură de ceai negru, una de ceai verde, un pic de ceai de fructe şi eventual ceva de lămâie).

A venit apoi primul job în Olanda unde eram atât de stresată de micul meu handicap încât ţineam totul într-o ordine perfectă, astfel că managerul mi-a spus după o săptămână că apreciază mult cât de ordonată sunt în tot ce fac . Sigur, unde locuiam în Olanda era cam acelaşi haos care m-a însoţit peste tot în viaţă, ca să compenseze cu se întâmpla la birou.

Şi am ajuns din nou în Bucureşti unde lucrurile s-au schimbat radical. Împart locul unde vieţuiesc cu o altă vieţuitoare din regnul celor hiper-ordonate. Şi pentru că din astfel de situaţii, e mereu câte un singur câştigător, de data asta am decis să fie ordinea. A cărei prezenţă s-a impus numai cu forţa.

Mâine începem să detaliem primele măsuri.

Dintre bucuriile simple ale unui moldovean ce traieşte in asprul mediu de capitală, amintesc de exemplu aducea unui bucureştean în sânul familiei din dulcele plai botoşănean.

Aşadar, un bun prieten neştiutor de capcanele graiului moldovinesc asculta într-o zi pe mama, povestind o păţanie de-ai ei cu un om “‘ţapăn, ţăpănel” care se întorcea de nu mai ţin minte unde. Şi mă încânta schimonoseala de pe faţă lui şi aproape puteam să simt confunzia în care se adâncea din ce în ce mai tare. Căci el, ca mulţi alţii, ştia că dacă un om e ţeapăn, atunci e decedat şi nicidecum capabil să se-ntoarcă.

Şi cam aceeaşi privire am avut-o şi eu în primul an de facultate, prima dată când un coleg mi-a cerut un “chiloţel”

Aşadar, simpaticii mei non-moldoveni, ştiţi voi ce-i ăla un om ţăpăn, tăpănel? Dacă tot suntem aici, înţelegeţi ce se întâmplă dacă o chicat o perjî-n glod?

Dar dintre moldoveni, ce daţi când vi se cere amabil un chiloţel?

Se zice că mersul cu bicicleta nu se uită niciodată. Eu n-am de unde să ştiu, că n-am pedalat niciodată. Dar am să incerc să verific teoria pentru blogging.

N-am mai scris pentru că n-am mai simţit nevoia să scriu. Sigur, mi-am imaginat de zeci de ori titlul cu care aş reîncepe, am şi visat că scriu din nou aici, însă până azi – mai precis până acum – n-am reuşit s-o fac.

Înainte de toate am de adus mulţumiri unor cavaleri: unuia pentru ca a hostuit blogul în tot acest timp  şi altuia pentru că anul trecut mi-a trimis două mailuri să verifice că mai exist. Nu i-am răspuns de ruşine: întâi pentru că disparusem fără urmă din online şi apoi pentru că n-aveam nici un plan de revenire.

În al doilea rând am să cer îngăduinţă cetitorilor, căci în orice relaţie sinceră şi solidă momentele de tăcere n-au de ce să fie stânjenitoare.

Şi nu în ultimul rând, planul e aşa: eu scriu zi de zi timp de o lună, ca să verific teoria cu bicicleta. Dacă totul merge bine (şi “bine” o să-l definim la final, ca să creştem în mod fraudulos şansele de reuşită ), blogul va trece printr-un proces de cosmetizare, că anul ce-a trecut a săpat riduri şi pe faţa lui (mă gândesc să mai punem nişte butoane, să mai simplicăm categoriile şi orice se mai dovedeşte util pe parcurs).

Ca să-ncepem planul cu bine, vorbim niţel şi despre îndeletnicirile recente ale autorului:

• Mi-am petrecut un număr semnificativ de nopţi jucând board-games în anul care a trecut
• Am parcurs deja un sfert din drumul dinspre haos către ordine, datorită/din cauza unui sistem de recompense şi pedepse pe care am să vi-l detaliez curând
• M-am plimbat mai puţin decât mi-aş fi dorit, dar sper să recuperez în 2012
• Am început să umblu cu smartphone, pe care prietenii maliţioşi îl numesc smarterphone
• Am urmarit cu atenţie bloguri si feisbuc si tuităr, deşi am încetat să mai updatez conturile mele
• Am dezvoltat tendinţa de a folosi obsesiv liste cu lucruri ce trebuie făcute

De restul noutăţilor ne-om bucura în zilele ce vin. Voi ce mai spuneţi?