Eram mititică, probabil 5-6 anişori şi hiper- sociabilă, cum mă ştiţi. Am bătut-o pe mama la cap cu vreo lună înainte de ziua mea că eu vreau să invit copii acasă, că eu vreau să-mi faca ea tort cu trandafiri (din ăia de zahăr), că vreau una, că vreau alta… Vorbeam şi atunci la fel de mult ca şi acum şi-mi închipui că săraca mama pur şi simplu îmi răspundea automat la întrebări, altfel nu-mi explic de ce mi-o fi răspuns ea cu DA la întrebarea: ¨Pot să chem pe toţi copiii cu care mă joc eu?¨ la câteva ore după ce-mi spusese clar să aduc doi-trei copii, nu mai mulţi. Aşa că am chemat toţi copiii din blocul meu şi din blocurile vecine. Vreo 20 şi ceva de draci împieliţaţi. Care fireşte au venit la ziua mea şi care la câteva minute după ce au intrat în casă, căutau deja prin dulapuri să vadă ce găsesc, vărsau suc pe jos şi în general produceau dezastre. Am să ţin minte toată viaţa aniversarea aia şi mai ales discuţia de după cu mama
La 18 anişori, am intrat somnoroasă în clasă şi am găsit un tort pe catedră, pe colegii mei zâmbăreţi şi un perete pe care erau lipite o grămadă de poze de când eram eu mică şi până la 18 ani şi pe care scria LA MULŢI ANI din flori. 12 Auuu o confirmat încă o dată că merită să-i iubesc şi să-i pomenesc toată viaţa. Mulţumesc!
Anul trecut, eram la Bruxelles la o conferinţă JADE, uşor tristă că 6 martie era departe de prieteni. La 7 dimineaţa, am primit un telefon de la recepţie că e o problemă care trebuie discutată urgent şi că un angajat al hotelului va fi trimis la uşa mea în câteva minute. Mă tot gândeam ce-oi fi stricat şi cam cât o să mă coste (era un hotel cu multe stele). Unul din managerii hotelului a apărut apoi în prag cu un imens buchet de flori, un ursuleţ de pluş şi o felicitare de la un tânăr domn drag mie. La câteva zile după ce am ajuns acasă, am mărturisit unui prieten că deşi o fost frumos în Belgia, mie totuşi îmi părea rău că trecea ziua mea fără să suflu în lumânările dintr-un tort. Câteva ore mai târziu, pretenul în cauză a oprit maşina la o benzinarie şi a apărut în câteva minute cu nişte prăjiturile în care ardeau 21 de lumânări.
Acum câteva zile mă îndreptam supărată spre casa unui prieten, căruia mă plângeam că anul ăsta e cea mai tristă aniversare. Aveam un dedlain la şcoală pe duminică seara şi nici un pic de timp să-mi văd restul prietenilor. Ajuns în faţa casei lui, m-a rugat să aştept o clipă îniante să intru. Mi-am închipuit că lăsase ceva împrăştiat prin cameră, sau că poate îmi luase flori şi voia să mi le ofere înainte să intru. La o secundă după ce a intrat, am auzit de pe holul blocului vreo câteva glăscioare ţipând în cor: SURPRIZĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!!! şi zgomote de baloane sparte. Am intrat râzând şi l-am găsit plin de confetti ţipând: Nu acuma! V-am zis că nu acuma! V-am zis că intru eu primul !!!!!!! Am suflat apoi în lumânări şi mi-am dorit ca la anul să apuc să-mi văd toţi prietenii şi încă ceva ce nu pot împărtăşi
M-o întrebat un preten dacă m-am apucat de muncit pe plantaţie în ultima vreme. Răspunsul e că îs pe două plantaţii: una la muncă şi una la şcoală
Până luni, nu am timp să respir. Îs trează de nu mai ţin minte când şi mi-o amorţit degetele de atâta scris. Am multe să vă povestesc. Dar nu vreme până atunci.
Fug azi spre Londra şi mă întorc marţi. Tocmai când mă gândeam că de data asta n-am uitat nimica, mi-am amintit că nu mi-am luat adaptor de priză. Sper să găsesc prin aeroport.
Situaţia: eram ieri seară pe unul din holurile facultăţii, une sunt multe mese şi scaune pe margine, lucrând la un proiect împreună cu alţi 3 colegi.
La un moment dat, am văzut pe una din mesele alăturate o grămăjoară de CD-uri. Ne-am îndreptat spre ele şi am găsit un bileţel pe care scria ceva de genul: Free CDs. Enjoy the music.
Şi CD-urile erau toate din alea inscripţionate de cineva, nu erau originale. Coperţile era printate pe foi colorate şi titlurile scrise cu un font din ăla cursiv, ca şi cum ar fi fost scris de mână. Unele din carcase aveau tot felul de steluţe colorate pe ele. Şi eram bucuroasă că muzica de pe ele era chiar făinuţă (ochisem nişte Roxette) şi mă pregăteam să înşfac unul. Imediat însă a venit unu din cei trei colegi cu următoarea idee: Da dacă îs virusate? Şi îndoiala ne-o încolţit în minte. Că cine ştie ce era de fapt pe ele.
Noi nu suntem obişnuiţi să primim lucruri bune, moca. Ceva sigur era dubios în toată povestea. Ne-am uitat unii la alţii, ne-am gândit să le şi punem într-un CD-rom să vedem dacă îs ok, însă n-am avut curajul. Şi ne-am mai uitat preţ de câteva momente la ele şi le-am lăsat acolo.
Tot drumu spre casă m-am tot gândit de ce nu le-am luat. Şi m-am mai gândit că toate arătau aşa, destul de siropos, poate că erau cadouri dintr-o relaţie ce s-a destrămat între timp. Poate că cineva doar încerca să scape de amintiri.
M-am plimbat zilele trecute cu un tânăr viitor regizor din România, venit în vizită în Olanda şi cu un alt prieten, student şi el aici ca şi mine.
Şi tot comparând cum e aici, cum e acasă, cum e mai bine, cum e mai rău, Cosmin (prietenul student icişa) a zis că de când locuieşte în Amsterdam nu mai e aşa nervos.
Şi m-am tot gândit la asta de-atunci. Eu nu-s nervoasă în general, da parcă în Bucureşti mi se întâmpla adesea:
să înjur şoferi care opreau fix pe trecerea de pietoni.
să înjur şoferii de pe Calea Victoriei care goneau ca nebunii când ploua şi erau băltoace, făcându-mă leorcă exact când îmi era lumea mai dragă.
să mă agaseze cerşetori la o terasă, sau la metrou şi să ţip la ei să mă lase în pace.
să îmi strige obscenităţi tot felul de dubioşi (şi nu, nu mă plimb cu ţăţele pe-afară, nu port tocuri cui, nu port haine cu 5 numere mai mici şi nici nu-s vreo bunesă).
să am praf mult pe faţă, pe haine şi în păr la sfârşitul zilei.
să aud oameni certându-se în autobuz, pe stradă, în metrou, în insituţii publice etc.
Şi lista poa să continue încă. Oamenii îs apăsaţi, nervoşi, sictiriţi, obosiţi în Bucureşti. Şi aici sunt oameni din ăştia, da îs minoritate.
Dimineaţa, pe la 7 jumate, şoferul de autobuz îmi zâmbeşte larg, îmi verifică abonamentul şi-mi urează o zi bună. La fel face cu toţi călătorii de la toate staţiile.
Pe stradă nu-i praf. Oamenii nu se ceartă aşa des, nu le sare ţandăra din orice. Am avut de trimis nişte scrisori zilele trecute şi m-am dus la poştă, am luat numpr de ordin, am ajuns la nenea, i-am pus plicurile pe masă, am plătit şi am plecat. Nu tre să completez eu formulare, nu pun eu timbre, cu asta se ocupă el. Şi în felu ăsta, nu stau la şapte ghişee diferite şi nu-mi urăsc zilele că a trebuit să fac asta.
Îmi rezolv mai toate problemele prin email. Tăte insisituţiile publice cu care am avut de a face până acuma mi-au răspuns prompt şi clar.
Aşa că n-am frustrări inutile. Îmi permit să fiu calmă.
Pen’că îs deja aproape două luni de când muncesc, se simt efectele brăţării de aur (munca e brăţară de aur, sper că aţi învăţat şi voi la şcoală):
sunt mult mai disciplinată în privinţa mâncatului şi asta zic eu că e printre cele mai mari beneficii. Faptul că am program fix zilnic şi că mănânc mereu la aceleaşi ore are efect pozitiv şi asupra fizicului şi psihicului meu (pap pe la 7, pe la 13, apoi pe la 19 şi de obicei câteva fructe între mese).
mă simt om mare. Pe cuvânt. Mi-e greu să explic, dar am aşa un sentiment tare frumos în legătură cu mine. Chiar şi faptul că mă îmbrac ceva mai elegant în fiecare zi îmi dă o altă senzaţie când mă uit în oglindă .
mă simt mult mai bine când ofer ceva din banii munciţi de mine. Cât am tot fost la cumpărături de cadouri, din primul salariu, îmi creştea inima cu fiecare lucruşor pe care puteam să-l iau, că ştiam că e trudit cu spor.
îs ceva mai ordonată şi biroul meu e simţitor mai liber şi mai bine organizat. La fel şi desktopul. La fel şi geanta.
Cam atât deocamdată, dacă mai apare vreo schimbare majoră, vă spun. N-am menţionat mai sus, da vă zic acuma de faptul că pe plan profesional simt că am învăţat mult în astea două luni şi faptul că zilnic apare ceva nou mă motivează să mă duc veselă la serviciu.
De altfel, asta e şi condiţia pe care mi-am autoimpus-o: voi avea acelaşi job numai până când trezitul de dimineaţă va deveni o corvoadă şi mă voi gândi cu groază că urmează o nouă zi de muncă. Cât timp zâmbesc când merg spre birou, e semn că merită să o fac în continuare. Iar amu îs în stadiul de rânjet cu gura până la urechi.
De Mihai Iorga mă leagă amintirea multor nopţi albe petrecute în sediul de la Moxa al organizaţiei BOS, pe vremea când trudeam la aplicaţia pentru JADE. Beam cafea şi cola, îngheţam de frig şi pregăteam viitorul. Cu un entuziasm de care mi se pare că n-aş mai putea da dovadă acum. Poate şi tinereţea era de vină
După ce mandatul de preşedint BOS s-a terminat, Mihai n-a putut să stea departe de proiecte. Iar azi are pe mână unul verde, cu care participă la Citizen Act, de la BRD. Celor care sunteţi interesaţi de cum vor ei (echipa= Mihai plus încă doi studenţi) să creeze o platformă online pentru toţi stakeholderii din România ai industriei energiei regenerabile, îi invit călduros să arunce o privire icişa:
În Bucureşti stăteam în Moxa, zonă centrală, sigură, destul de bine păzită, o grămadă de insituţii publice prin jur, deci din punctul ăsta de vedere nu mi-era teamă să vin acasă târziu, singură. Altceva mă terifia. Întâlnirea cu câinii. Pe străduţa aia de la Moxa îs mulţi câini, care se fac şi mai mulţi din când în când. Şi care câteodată erau agresivi.
Nu m-a muşcat niciunul dar când mă lătrau îngheţa sângele în mine şi nu mai puteam să fac niciun pas. Salvarea venea de obicei de la oameni întâmplător prin zonă care alungau câinii şi eventual mă mai conduceau doi paşi până la intrarea în cămin.
Şi marea mea linişte de când locuiesc în Amsterdam e că nu există câini ai străzii. Nu am văzut vreodată unul. Da, avem şoareci mulţi (cel mai recent am văzut unul dolofan într-un restaurant ), da măcar nu mă latră. Zona în care stau e luminată şi sigură, iar faptul că nu mi se înmoaie picioarele pe măsură ce mă apropii de casă e un mare plus.
Şi îs curioasă cam câte alte generaţii de-acu încolo or trăi cu frica asta de câini în Bucureşti şi în România, în general. (Câinele care m-o muşcat pe mine era al străzilor din Botoşani, nu-i nici acolo roz situaţia).
Şi dacă va fi vreodată să fac listă cu de ce nu aş trăi în Bucureşti, câinii ar fi pe unul din primele locuri. Cât de greu de găsit şi de implementat ar fi o soluţie? Îs convinsă că s-ar găsi şi bani europeni pentru asta, numa să fie voinţă.
Aşa cum am zis aicişa, aveam oareşce dubii cu ce-o să se întâmple cu primul salariu. Am apreciat sugestiile fiecăruia dintre voi, iar unele dintre ele mi-o mers la suflet. Vă sunt datoare cu un răspuns.
Aşadar, am hotărât că primul salariu vreu să fie dăruit. Celor mai importanţi oameni din viaţa mea. E vorba desigur de familie, prieteni apropiaţi şi câţiva profesori care mi-au netezit calea în viaţă.
Cel mai drag mi-o fost să cumpăr cadouri nepoţilor, că am stat muuult de tot printre jucării .
Nu-s toate cadourile luate, dar finalizez curând şi apoi mă apuc să le livrez. În vreo lună sper să ajungă la tătă lumea.
Nu am depăşit momentul şi cred că n-o s-o fac niciodată cu adevărat. Durerea nu trece, nu se estompează, doar că iese mai rar la suprafaţă. Râd din nou, dansez pe stradă, am momente în care simt că lumea e a mea. Mi-era teamă atunci că astea n-or să se mai întâmple niciodată.
La puţin timp după ce am aflat am fugit la duş. Am stat mult acolo şi speram ca toată apa aia să spele realitatea, să mă trezească, să modifice ceva. Gândurile mele atunci erau că mai aveam atâtea să-i spun. Şi că el ar mai fi putut să-mi spună atâtea.
Mi-au fost alături prietenii şi unul dintre ei mi-a repetat de multe ori că nu e sănătos să mă împotmolesc în lucruri pe care nu le pot schimba.
Şi am învăţat să-mi văd în continuare de viaţă. Aşa cum ar fi vrut el. Azi m-au năpădit gândurile şi pentru că aici m-am descărcat şi m-am încărcat psihic de atâtea ori, am s-o fac şi acum.
Mi-am amintit că:
datorită lui am talentul oratoric pe care unii dintre voi îl ştiu. Eram mititică, încă nu la şcoală şi citisem din Povestiri Istorice fragmentul cu Fraţii Buzeşti. Am fost aşa entuziasmată de ce aflasem încât am vrut să-i povestesc tatei cu amănunte, de îndată ce-a intrat în casă. Şi ca orice copil, am început să mă bâlbâi. Vorbeam cu pauze lungi, cu multe ĂĂĂĂĂ, ÎÎÎÎÎÎ-uri, şi tata m-a oprit, mi-a spus să mai citesc o dată, să mă gândesc bine ce vreau să-i spun şi abia apoi să vin să-i povestesc, fără pauze şi fără Îîîî-uri. Am fugit plângând la mama să-i spun că tata e rău şi că nu vrea să mă asculte. Tata mi-a zis atunci că nimeni niciodată n-o să vrea să mă asculte dacă n-o să spun clar ce am de spus. Şi n-a fost singura dată când m-a oprit din povestit. A făcut-o în mod constant, în pofida lacrimilor mele, până am învăţat să mă exprim clar, tare, cursiv, coerent.
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.