La un moment dat, am văzut pe una din mesele alăturate o grămăjoară de CD-uri. Ne-am îndreptat spre ele şi am găsit un bileţel pe care scria ceva de genul: Free CDs. Enjoy the music.

Şi CD-urile erau toate din alea inscripţionate de cineva, nu erau originale. Coperţile era printate pe foi colorate şi titlurile scrise cu un font din ăla cursiv, ca şi cum ar fi fost scris de mână. Unele din carcase aveau tot felul de steluţe colorate pe ele. Şi eram bucuroasă că muzica de pe ele era chiar făinuţă (ochisem nişte Roxette) şi mă pregăteam să înşfac unul. Imediat însă a venit unu din cei trei colegi cu următoarea idee: Da dacă îs virusate? Şi îndoiala ne-o încolţit în minte. Că cine ştie ce era de fapt pe ele.

Noi nu suntem obişnuiţi să primim lucruri bune, moca. Ceva sigur era dubios în toată povestea. Ne-am uitat unii la alţii, ne-am gândit să le şi punem într-un CD-rom să vedem dacă îs ok, însă n-am avut curajul. Şi ne-am mai uitat preţ de câteva momente la ele şi le-am lăsat acolo.

Tot drumu spre casă m-am tot gândit de ce nu le-am luat. Şi m-am mai gândit că toate arătau aşa, destul de siropos, poate că erau cadouri dintr-o relaţie ce s-a destrămat între timp. Poate că cineva doar încerca să scape de amintiri.

Tu le-ai fi luat?

Şi exact cân mă pregăteam să dau mâna/lăbuţa cu el, mi-o sunat telefonu. Unul din cele mai dulci glăscioare mi-o amintit că azi trebuia să mă trezesc foarte devreme. Şi am avut de ales: încep să citesc sau mă întorc la Sid?

Şi am închis telefonu şi ochişorii. A urmat un vis trist cu mine pe scaunul stomatologului meu. Şi peste încă juma de oră m-am trezit.

Întrebarea mea e: voi ce scuză vă găsiţi ca să culcaţi la loc după ce sună alarma sau vă trezeşte careva?

Nimănui nu-i plac oamenii complexaţi. Aia care din frica de a nu le fi trădată neştiinţa sau lipsa de argumente logice sau lipsa de chef şi acreala în care se scaldă zilnic răspund sec cu Uite de-aia! când le ceri o explicaţie. Vă mai amintiţi de profesorii nebuni din liceu cărora n-aţi fi avut curajul să le spuneţi că n-aţi înţeles sau să le adresaţi o întrebare, oarecare? Fie-vă milă de ei. Duceau o viaţă tristă. Şi-au făcut un zid în jurul lor ca nu cumva să vedeţi putreziciunea de dinăuntru. Ei vă spuneau cât ştiau, vă cereau să repetaţi ca papagalii şi aici îşi terminau îndatorirea de falşi pedagogi. Comparaţi-i cu profesorii care vă încurajau să întrebaţi, care se bucurau dacă le spuneaţi vreo noutate de care ei nu auziseră încă şi care se documentau până ora viitoare, ca să vă ţină piept argumentelor.

Gândiţi-vă la părinţii care zbiară la copii să nu facă aia, să nu facă ailaltă, iar când glăsciorul îndrăzneşte să-ntrebe de ce, primeşte eventual şi-o palmă pentru cutezare. Cam ce fel de oameni or să crească ei? Cam cum se vor comporta ei în relaţiile lor de prietenie şi de dragoste? Au să explice vreodată de ce? Nu, pentru că nimeni nu le-a explicat lor.

Gândiţi-vă acum la relaţiile de amor în care unul e stăpân şi celălalt sclav. În care unul ştie mereu ce e mai bine, unde e mai bine, când e mai bine şi de ce e mai bine. Doar că nu-i spune şi celuilalt toată judecata din spate. Doar porunceşte. Şi rămâne trăznit când îşi găseşte sclavul într-o zi alături de un om care a ştiut să-l descătuşeze şi care a ştiut să-l şi asculte, să-i şi răspundă.

Singurătatea îi paşte pe cei pentru care Uite de-aia e cel mai des final de conversaţie.

Şi vă zic toate astea pentru că am văzut recent o mamă care zbiera la copil să nu pună mai adune frunze de pe jos. Ăla micu a zâmbit ştrengăreşte în timp ce încă aduna frunze, iar mumă-sa i-a răspuns Pentru că aşa spun eu! De-aia! în timp ce-l smuncise de-o aripă, lăsând frunzele să se împrăştie din nou pe jos. Iar tătăl era bizi să vorbească la telefon. Nuş de ce, da mi-am imaginat că şi muma, la rândul ei, primise răspunsul ăsta de multe ori în viaţă până să se acrească atât de tare. Şi numai groaza de a se şti un om atât de slab şi complexat în general o face să aibă orgasme atunci când poate părea puternică în faţa altcuiva de câţiva anişori.

Şi vă mai spun pentru că mulţi dintre voi veţi fi părinţi în câţiva ani, dacă nu sunteţi deja şi o să fiţi bombardaţi de De Ce-uri. Gândiţi-vă bine înainte să le răspundeţi.

Am întrebat un om la care ţin enorm: ce mai faci? Mi-a zis bine, m-a întrebat şi el pe mine, am răspuns sec, am zis că bine, am discutat de  cum e  vremea şi am închis. Gata. A murit flacăra discuţiilor noastre. Noi azi n-am vorbit, ci ne-am simţit prost simultan că n-am avut nimic a ne spune.

Am greşit mult în trecut. Am menţinut o relaţie în moarte clinică câteva luni bune pentru că n-am avut tăria s-o deconectez de la aparate atunci când mi-am dat seama întâia oară că nu mai sunt şanse. Şi am aşteptat o pană de curent. Când nici ea n-a venit, am smuls în cele din urmă sursa vieţii acelei defuncte legături. Toate lunile acelea, discuţiile platonice erau despre ce-a făcut fiecare în ziua respectivă. Ai mâncat? Eşti obosit? E o zi grea mâine? Somn uşor. Ce mai faci?

Amici cu care altă dată pălăvrăgeam ore în şir şi tot aveam încă de discutat câte ceva mă întreabă azi ce mai fac. Şi le zic bine. Pentru că ştiu că nu aşteaptă mai mult de atât. Şi că ar fi ciudat să le spun că muncesc la un proiect, că azi am mâncat prima data o salată de rucula, că am citit despre cum oamenii de marketing de la Shell au folosit hipnoza ca să afle de ce oamenii aleg anumite benzinării în detrimentul altora (s-a dovedit că alegerea era una instinctuală, reflectând alegerea pe care o făceau părinţii lor, când ei aşteptau cuminciori pe bancheta din spate), că am o problemă de comunicare într-una din echipele de la facultate şi mi-ar prinde bine nişte sfaturi şi că am nişte şosete absolut fantastice. Şi nu le spun. Pentru că ştiu şi eu că Ce mai faci? e sfârşit şi nu început de comunicare..

Şi mă simt vinovată pentru ce a fost şi întreb Ce mai faci? Şi sper altceva decât Bine.

Hai să facem un exerciţiue de comunicare. Voi ce mai faceţi?

A rămas cum a vrut el. Alternativa era să plâng sau să încep să-l înjur.Un profesorul a văzut chestionarul şi s-a crucit (vorba vine, că aici majoritatea îs atei. ) Era bine cum am sugerat eu.

S-a pierdut o săptămână. Poate pentru că sunt româncă,  poate pentru că nu ridic tonul când negociez, poate pentru că nu sunt nesimţită,  poate pentru că sunt femeie. Pe principiul: vine o româncă să ne arate nouă cum se face? s-au mai dus pe apa sâmbetei câteva zile.

În cele din urmă a modificat, aşa cum era corect. A menţionat însă că nu e convins şi că o face doar pentru că aparent, pentru unii dintre noi nu e clar. Adică noi proşti, el deştept.

Şi întrebarea mea e: ai ţinut vreodată în mod absurd cu dinţii de ideea ta, deşi toţi îţi dovedeau că e greşită? Ai adus la exasperare măcar câţiva oameni doar pentru că orgoliul tău nu-şi permite să accepţi că nu ai dreptate?  Dacă da, dă-ţi o palmă. Stropeşte-te cu apă. Redimensionează-ţi egoul. Există un ax în jurul căruia planeta se învârte şi ăla nu eşti tu.

Dar mi-e din ce în ce mai greu să le menţin aşa. Când eram mică, îmi puneam bocancii pe sobă, ca să fie calzi a doua zi de dimineaţă. Acuma mi-am pus şosete pe calorifer. Şi mi-aş dori să existe şosete cu baterii. Care să fie calde mereu. Sau şosete dintr-un material care reţine căldura, astfel încât să fie îndeajuns să le încălzesc o dată în zi, dar în care să nu transpir.  Aveţi idee de aşa ceva, poate pe la magazinele cu echipamente sportive?

Şi am să-mi închipui cine sunt de fapt oraşele, cum şi cu cine ar face ele sex.

Şi am să scriu nu despre toate oraşele pe care le-am văzut, ci doar pe cele cu care şi în care am trăit. Fie şi câteva ore.

Botoşani: e acel bărbat cu care n-aş face niciodată sex. E prietenul cel mai bun, cel la care mă întorc de câte ori simt nevoia unui sentiment de linişte, e cel la care vin când mă cheamă şi e cel căruia îi povestesc cum e cu alţii. Şi pe care îl ascult şi-l admir pentru că întinereşte. Şi mă umple de bine.

Bucureşti. bărbatul sadic, pe care doar o masochistă l-ar putea iubi. Pe la vreo 40 de ani, trecut prin viaţă, le-a făcut şi le-a auzit pe toate. Ştie ce vrea. Ştie şi cum să obţină. Ce are el de oferit vine numai deodată cu tot ce nu ţi-ai dori să primeşti vreodată. Face sex murdar. Violent. Nesimţit. Termină mereu primul.

Amsterdam. E tânărul rebel. E bisexual, e tatuat, are şuruburi prin el şi se hrăneşte din beţie. El nu face sex cu tine. El îţi oferă orgasme. Uneori fără măcar să te atingă. Dar te învăluie. E genul de bărbat care te-ar poseda numai noaptea. Ziua adoarme frânt şi te lasă să faci ce vrei. Să iubeşti pe oricare din prietenii sai prietenele lui. Te ştie pe nume. Ştie exact ce îţi doreşti. Şi îţi dă un pic mai mult.Un pic mai bine. Te are în văzul lumii, pentru că e exhibiţionist şi nu-i pasă dacă tu nu eşti. N-ai să-l prezinţi nicicând părinţilor. N-ai să spui despre el viitorului tău soţ. Ai să-l împarţi cu prietena cu care ai avut mereu fantezii. N-ai să stai o viaţă lângă el. Dar de la el o să ai parte de tot ce-i mai murdar şi mai frumos în sex. La el ai să te gândeşti când un alt oraş pe care ai să ţi-l faci domiciliu te va iubi stângaci, pe la spate.

Londra. E tipul rafinat, în vârstă, de viţă nobilă, care îţi va oferi băuturi scumpe şi te va plimba prin cercuri selecte. Te va întânta prin modul în care dansează, te va cuceri cu parfumul lui şi modul în care şi-ar sorbi cogniacul. E bărbatul despre care prietenii ar râde pentru că e prea bătrân pentru tine. E un fost crai, care a învăţat câte un pic de la fiecare din femeile pe care le-a avut şi e cel care ţi-ar oferi toată liniştea şi confortul de care ai nevoie, dar e bărbatul care îţi va da orgasme rare şi scurte, pe care îl dor genunchii dacă schimbă prea multe poziţii şi care va cere Viagra când va ghici că ţi-e poftă…

Paris. E un amant iscusit. E însurat. Nu poartă verighetă. Ai să afli că are şi copii, dar doar după ce ţi-a jurat că te iubeşte la câteva minute după ce v-aţi cunoscut iar tu l-ai iubit nebuneşte, crezând că eşti prima femeie care îi provoacă o erecţie în mai puţin de 10 minute. În timp ce te penetrează, râzi contrariată şi-i mărturiseşti că n-ai mai făcut niciodată sex din prima seară. El îţi atinge buzele şi te face să taci. Moment magic, nu-i timp de vorbă. Câteva seri, eşti dama lui. Te duce prin cafenele obscure, dansează pasional şi te lipeşte de vreun perete rece, dintr-un cartier întunecat. Acasă are un pian. Doar pentru tine cântă. I te dăruieşti cu totul şi faci ce niciodată n-ai fi crezut că eşti în stare. Peste câteva zile nu mai apare. Îl găseşti apoi sărutând o altă damă, care şi ea, ca şi tine, va crede că doar ei i se-ntâmplă. Simţi o mână pe umăr. Şi tu l-ai crezut? Şi afli că ea e soţia lui, mama celor 3 copii ai lor…

Barcelona. E un artist, uşor neînţeles, cel care deşi va termina primul, o va face nu pentru că nu-i pasă de tine, ci pentru că dragostea fizică e ceva mult prea lumesc pentru gusturile sale. Te va iubi dumnezeieşte, te va scălda în soare şi va înota gol cu tine în mare albastră şi rece. Fumează mult, bea uneori şi are prieteni dintre cei mai ciudaţi. Vei rămâne cu el dacă ai să-i poţi ierta aventurile care nu vor însemna nimic pentru el şi dacă ai să-i înţelegi harul căruia i se supune.

Bruxelles. Corporatist. O are mică, dar are bani mulţi şi maşină scumpă. Vorbeşte ca şi când doar el are ceva important de spus. Te domină în public şi ţi-e sclav în pat. Te va iubi cu patimă pentru că i-e teamă că nimeni altcinva nu-l va mai accepta. O să te umple de cadouri, o să te plimbe şi-o să aibă grijă de ai voştri copii. Te vei obişnui să mimezi încă din prima lună.

Tallinn. E bad boy-ul nerafinat. Violent, alcoolic, frumos. O are mare. Foarte mare. Asta îi dă încredere enromă în el. Nu-i pasă că-i uşor neîngrijit. Ştie că ai să-l placi oricum. Nu face nimic să devină mai bun, se laudă doar cu ce are deja şi-ar vrea să-i fii sclavă. Să devii casnică. Nu-i pasă că o să te îngraşi şi-o să-ţi cadă sânii, că o să ai mustaţă şi n-ai să te mai epilezi nicicând. O să poarte mereu o poză de când erai slabă şi frumoasă, iar alcoolul o să-l ajute să te vadă în continuare aşa. Acceptarea lui ca partener pentru vecie nu va duce decât la degradare.

Haga. Educat. Inteligent. Plăcut, dar nu extraordinar de frumos. Discret. N-ai fi bănuit niciodată că e atât de bun în pat. Nu vei şti prea mult de fostele lui. Nu te vei îndrăgosti de prima vedere de el. S-ar putea să fiţi prieteni o vreme. Te va respecta la fel de mult şi peste ani. Te va lăsa să evoluezi, în timp ce el însuşi se va reinventa. Gazdă perfectă pentru prietenii şi familia ta. Un tată ideal. Nu-ţi va oferi destrăbălarea de-o noapte a Amsterdamului, dar e cel mai bun oraş pe termen lung. Ai putea să-l accepţi pentru totdeauna. Copii tăi îţi vor mulţumi.

Era vorba despre responsabilitatea pe care brandurile o au faţă de clienţii lor. Mai cu seama brandurile acelea care aproape creează un cult, care devin practic lovemarks.

Branduri ca Apple, ca Rolls Royce, adică acele mărci care dau clienţilor sentimentul de apartenenţă la un grup exclusivist, care mizează pe dragostea pe care clienţii lor le-o poartă. Şi care musai iubesc şi ele la rândul lor clienţii.

Şi al meu coleg susţinea că e ok ca uneori un brand care îşi are deja foarte bine stabilit grupul ţintă să înceapă să cucerească şi clienţii concuenţilor, adoptând un comportament şi-o imagine similară cu a concurenţilor. ( eu la rândul meu sunt ok cu evoluţia unui brand, dar nota bene, el nu trebuie să ajungă similar cu concurenţa. Pentru că ai săi clienţi l-au ales tocmai pentru că nu era ca şi concurenţa).

Şi eu am zis că e fundamental greşit. Că un brand e într-o relaţie strânsă cu clienţii lui, iar asta întocmai ca o relaţie de dragoste, se bazează pe încredere. Şi nu ar putea să înşele încrederea partenerilor lor, devenind altfel decât erau iniţial, pentru că aceştia din urmă s-ar simţi trădaţi. Iar colegul mi-a replicat că atunci orice client care trece la produsele concurenţei înşală, potrivit raţionamentului meu şi ar trebui pedepsit.

Eu merg mai departe şi zic (şi din păcate n-am apucat să-i spun şi lui) că un brand e un dumnezeu. El îşi iubeşte necondiţionat credincioşii, îi iubeşte pe toţi care îl urmează şi care îl adoră. Şi le iartă lor greşalele lor şi nu-i pedepseşte pentru micile trădări, pentru că ei sunt liberi şi pot alege. Între acel dumnezeu şi un altul.

Dar el, brandul, dumnezeul nu are voie să greşească în faţa credincioşilor lui, nu se poate schimba total de la o zi la alta. Pentru că ei ar înceta să mai creadă în el. Şi şi-ar găsi un altul.

Singura diferenţa între brandul dumnezeu şi Dumnezeul în care cred eu e că dacă aproape toţi muritorii se vor pierde de la calea cea dreaptă, brnadul nu poate trimite potop.Şi raportul de putere e uşor altul.

M-a prins nebunia di-un picior sau încă mai am o şansă?

Nu se aplică aici teoriile care spun că decizia de a deveni antreprenor vine ca urmare a unei porniri intrinseci, că cel care alege acest drum o face nu pentru că cineva i-o cere, ci pentru că simte pe deplin că asta e calea cea mai potrivită. Pentru că acolo antreprenoriatul e forţat.

I-am spus despre articol profesorului de Antreprenoriat Internaţional şi am ajuns apoi la următoarea discuţie: Există o legătură directă între gradul de sărăcie al unei ţări şi numărul de start-upuri care au succes, respectiv numărul de antreprenori din acea ţară.

Pe de o parte se încearcă abolirea sărăciei. Dar nu înseamnă oare asta că schimbarea climatului economic şi social din acele ţări o să ducă la un număr relativ scăzut de antreprenori, aşa cum se întâmplă în ţările dezvoltate (chiar şi Olanda are probleme cu stimularea cetăţenilor de a-şi începe propria afacere )?  Şi cuvântul zilelor noastre rămâne totuşi antreprenoriatul. Şi până găsim motivaţii interioare care să stârnească pornirile de antreprenor din fiecare, nu e mai simplu să menţinem stimulii externi care forţează oamenii să fie antreprenori?

Şi oricât de odioasă ar părea discuţia, ea este una actuală, care – aşa cum mi-a spus şi profesorul- se discută în cercuri mult mai înalte decât cel al unei săli de curs. Iar acolo, oamenii au şi putere de decizie la final. Decizii care ne afectează pe noi toţi, până la urmă.

Aşa am şi adresa de email de la facultate, prin care comunic cu profii.

Ca săfie mai uşor de reţinut, câţiva răutăcioşi mai pun un D în faţă. Ca să fiu DRacula. Din România. Uşor de reţinut. Şi amuzant, pentru unii.

Un alt băiet mi-o citit numele Ralvaca. Nu mă pot hotărî care-mi place mai mult. Grrrrrrr