Revolte

Pe lângă cea economică eu trec şi printr-una de timp. Care mă afectează din plin. Hai să rezum un pic ce s-a mai întâmplat şi să justific lipsa mea dureroasă de pe blog:

• M-am înscris la un examen foarte important pentru mine şi până pe 6 decembrie mă scufund în cărţi în timpul liber. Moartea neuronilor mei e zilele astea mult prea rapidă ca să mai fie şi dureroasă.

• Ne-au amprentat nemernicii ca să ne pună sistem securizat de intrare în cămin. Adică s-au spălat bani mulţi pe un sistem care oricum nu are efect pentru că mie mi-e foarte uşor să deschid uşa după ce mi-am scanat degetu şi apoi să mai las încă 15 oameni să intre. Apoi paznicu se uită dubios şi primeşte o cafea, ţigări, bani etc. şi dup-aia se uită în altă parte. Epil Epic fail, cum mai zic unii. Partea faină e că timp de câteva zile, cât s-au colectat amprentele, ne-am simţit cu toţii vaci şi boi, că nimeni n-a avut inspiraţia să gândească un orar de preluare a amprentelor sau să gândească, pur şi simplu. Aşa că ne-am bulucit cu toţii, ca în staul,ca şi cum ne era ugeru plin cu lapte şi trebuia să fim mulse/mulşi urgent. Desigur, de aici violenţe de genul: Marş de-aici, că rându e mai încolo. Mu*e că mă calci pe picior. Să mă p*ş pe el de calculator că s-a blocat exact le mine.
  

• Am fost la concert Tudor Gheorghe. Mi-e milă de cine nu i-a ascultat vreodată cântecul, la fel cum mi-e milă de cine i l-a ascultat şi n-a lăcrimat. Absolut superb!

• Am sunat la 112 să reclam un ratat care, aseară pe la 10, se masturba pe aceeaşi străduţă Moxa pomenită în atâtea alte rânduri pe blogul meu, cu atâta patimă şi atâta plăcere încât am urât încă o dată faptul că la noi nu există pedeapsa cu moartea. Striga în mod bolnav fiecare fată care trecea pe-acolo doar ca să fie sigur că e observat. Mi-a pierit pofta de mâncare, de viaţă, de sperat că va veni şi clipa în care majoritatea românilor vor fi normali.Nenea poliţistu a zis că trimite echipaj în două minute. Sper să fi trimis.

• Mi-e silă de jegul din campania electorală şi de uşurinţa cu care unii mănâncă şi aruncă în alţii cu c*c*t. Nu mă voi duce la vot din simplul motiv că am încetat să sper că se mai poate schimba ceva. Aştept doar să plec de aici, ca un şobolan care se aruncă de pe vas când simte că acesta se scufundă.

E greu cu criza financiară… tătă lumea vorbeşte, tătă lume îşi dă cu părerea, puţini înţeleg.

N-o să fac apologia crizei şi nici n-o să evoc plăcerea noastră morbidă de a ne face scenarii apocaliptice sau convingerea noastră că pe timp de criză nu-i altceva mai bun de făcut decât a sta cu mâna-n sân.

Pe mine mă roade altă grijă: ce se face Moşul pe timp de criză? Am vorbit recent cu nepoată-mea care e la fel de cuminte ca orice copil de 7 anişori şi la fel de entuziasmată ca şi mine, ca şi tine de venirea lu Moşu. Şi ea şi alte meleoane de copii nu prea ştiu cum e cu criza anu ăsta, cum Moşu nu mai e la fel de bogat ca altă dată, cum spiriduşii au cam rămas şomeri, că au fost restructurări la fabrică, cum e inflaţie şi pică bursele, cum însuşi brand equity-ul lui Moşu nu mai e ce-a fost…

Nici renii ăia nu mai trag ca înainte, că e poluare, că îşi îneacă plămânii, cum nu au vizibilitate şi mai ales cum nu prea mai au ce mânca, deci nici energie nu-i de unde.Renii vor să facă grevă şi pun presiuni că îşi aleg alt Moş dacă ăsta nu-i în stare să-i trateze egal, ca într-un comunism înălţător.

Moşul a mai redus şi din costurile de producţie, şi din cele de livrare şi din cele de promovare, ca să nu mai vorbim că a mai căzut un pic şi calitatea produselor. Crăciunul bate la uşă, telefonul lu Moşu e mereu ocupat, căsuţa de mail e plină, investitorii care stau cu fundul pe saci de bani rânjesc cu sadism şi-i oferă lu Moşu un împrumut cu dobândă pân la cer. Mai sunt şi cămătarii care o să-i dea bani şi apoi o să-l ameninţe pe Moş că or să facă salam din Rudolf şi peste toate astea noi ne dorim mai mult şi mai mult şi tot mai mult.

Invit la puţină cumpătare în parg de Crăciun.  Ce ziceţi, cerem mai puţin lu Moşu?

Pe aceeaşi străduţă Moxa pe care calc zilnic de prea multe ori am observat acum câteva ore ceva sinistru. Lângă un tomberon mult prea plin cu gunoi zăceau împrăştiate zeci de fotografii…Erau pe stradă, pe trotuar, toate vechi, alb-negru cu margini zimţate.

Mi s-a oprit răsuflarea pentru că am şi călcat pe una din ele până să-mi dau seama ce sunt toate bucăţile acelea de hârtii… Până să văd că erau chiar bucăţi de viaţă, cine ştie de-a cui…

Nu rup niciodată fotografii pentru că mi se pare că rup suflete. Primul gând care mi-a trecut prin minte după ce relaţia de amor nebun care mi-a marcat frageda tinereţe s-a terminat fără vreo şansă de reînviere a fost: “şi cu pozele ce fac?”Erau doi ani plini de întâia plecare la munte, întâiul Crăciun împreună, întâiul Revelion, întâiul an şi-atâtea alte prime dăţi… Erau lacrimi şi zâmbete şi fericiri prinse acolo de o bucată groasă şi lucioasă de hârtie. Ştiam că aveam să le privesc zilnic de va fi să le păstrez, la fel cum ştiam că aveam să regret dacă le-aş fi aruncat sau rupt… Şi le-am pus deoparte, ascunse într-o cutie, într-un colţişor de inimă şi le am şi azi şi-mi amintesc cu drag de unele momente…

De ce le-o fi aruncat? M-am uitat atent… erau poze cu copii jucăuşi, era o fotografie cu oameni plângând la marginea unui sicriu şi chipul rece al celui ce n-a mai fost, erau tot felul de personaje râzând, îmbrăţişându-se, era apoi marea şi plaja în spatele unui chip de demult. M-a durut că fiecare din oamenii aceia ar fi meritat un loc călduţ într-un album, ar fi meritat să fie unii lângă alţii şi din când în când să mângâie privirile celor ce voiau puţină nostalgie. M-a durut că fiecare din ei avea faţa schimonosită de la umezeala asfaltului, că vântul îi purta de colo-colo şi că erau striviţi de fiecare câine sau picior neatent…că mi-au stârnit milă şi că m-au răscolit fără de voia mea…

După cum mulţi dintre domniile voastre ştiu deja, eu îmi trăiesc tinereţile în căminul Moxa. Nu comentez nimica azi despre condiţii de cazare şi alte cele, ci mă voi referi puţin la experienţa mea de vieţuit cu mai mulţi copii în aceeaşi cameră.

Acum suntem 4 fete cucuiete şi ne înţelegem de minune. E deja al treilea an şi nu m-aş închipui locuind singură. Am crescut de mică între copii şi îmi plăcea mai mult să stau acasă la o prietenă care mai avea 8 fraţi, tocmai pentru că mă fascina agitaţia de-acolo şi ordinea totală în care se desfăşurau cina, prânzul, joaca, somnul etc..

Pe lângă nopţi albe cu poveşti până dimineaţa, pe lângă veselie şi sentimentul permanent că nu eşti al nimănui, viaţa de cămin mai are şi relele ei. Nu poţi să dormi uneori, deşi ţi-ai da şi un rinichi pentru asta, alteori ai tu de tropăit prin cameră, dar dorm colegii, muzica se-ascultă la căşti şi învăţatul nu mai e o activitate care se desfăşoară doar în linişte. M-am obişnuit cu toate astea le accept cu maturitate….. Problema mea e însă alta…

Azi mi-a dispărut periuţa de dinţi. Am constatat dispariţia după ce Camelea, colega de suferinţă, a plecat acasă. Mai erau 3 periuţe în baie, din care una a ei. Nu mă frustrez că mi-a luat periuţa mea din greşeală, dar mă macină gândul că nimeni nu poate şti de cât timp se spală ea de fapt cu periuţa mea. Sunt receptivă la tot ce înseamnă a împărţi, fie că-i vorba de mâncare, de cană, de pix, de foi, de pat, de birou etc.. Dar ideea de a împărţi saliva şi microbii de pe limbă cu Camelea nu-mi place deloc.

Pe de altă parte, ce-am păţit acum nu se compară cu calvarul din Amsterdam când am nimerit în cameră cu o femelă urât-mirositoare. Am ajuns la mila celorlalţi din cămin, care îmi cam evitau camera de frică să nu ia vreo ciupercă. Fata refuza cu orice preţ să se spele sau să spele în urma ei, iar eu chef de panaramă n-aveam, mai ales că totul se întâmpla într-o perioadă foarte proastă pentru mine. Aşa că m-am mutat cu căţel, cu purcel, cu pat, cu haine la doi prieteni şi m-am adaptat traiului în trei. Care e frumos, atâta doar că era mereu ridicat capacul de la toaletă. Şi nimeni nu voia să spele vasele. Şi băieţii sforăiau. Şi sforăiam şi eu din cînd, m-au acuzat ei. În rest a fost frumos. Şi ei erau la rândul lor frumos-mirositori şi nepurtători de ciuperci vizibile.

Am mai împărţit camera cu alţi 7 oameni la mare, când nu ne permiteam să avem fiecare patul nostru… Atunci cineva a trebuit să doarmă pe o stinghie de lemn din raţiuni de lipsă de spaţiu şi grupul a hotărât ca eu să fiu aceea. V-am spus deja, totul de învârte în jurul compromisului când e vorba de trai în mai mulţi.

Problemea mea e însă care e limita compromisului…şi cam când ar fi timpul să-mi schingiuiesc colocatarii/colocatarele?

Mai pe înţelesul tuturor, merită Camelea să fie învineţită pentru mi-a folosit periuţa de dinţi? Să îmi găsesc alţi priteni în locul celor care m-au lăsat să dorm pe bucata aia îngustă de lemn, deşi pielea mea era arsă de soare şi unsă adesea cu iaurt?

Viperă….Văduvă Neagră…Şi-s multe alte nume ca s-o numească pe ea, femeia independentă care face de râs seminţia femeiască. Un prieten de-a meu îi zice şerpoiacă iar eu prefer s-o numesc perversă. Am să citez din înţelepciunea populară şi voi confirma că “aşa sunt femeiele, toate sunt perverse/ Vor numai bani, merg pe interese.” Versurile îs rupte dintr-o manea care mi-a agasat auzul o vară întreagă, acum ceva ani. V-am menţionat deja că vecinii mei ţigani sunt melomani cu gusturi fine şi deţinători de boxe puternice.

Atâta am reuşit să reţin din maneaua respectivă şi e admirabil că deşi nu ştiu multă carte, autorii respectivi au măcar şcoala vieţii. Şi se chinuie să împărtăşească cunoştinţele lor de până acum, dar am senzaţia că îs prea puţini ăia care chiar analizează versurile de manele, majoritatea doar repetă tâmp cuvintele.

Am avut neplăcerea de a cunoaşte personal câteva astfel de muieri descurcăreţe. Ele mugesc sus şi tare că se întreţin singure, că-s egale cu bărbatul, că sunt superioare altor cornute şi mai presus de toate că îs mândre de statutul lor.

Dregele mele, să lămurim ceva.

1. Dacă părinţii vă dau bănuţi ca să vă crească fundul mare iar voi vă permiteţi în felul ăsta să fiţi independente, atunci nu sunteţi independente

2. Dacă v-aţi găsit un bou care în schimbul unor orgasme vă plimbă de colo-colo cu maşina, vă dau să înghiţiţi şi mâncare printre altele şi vă dau liber la card, nu se cheamă că sunteţi independente.

3. Dacă v-aţi găsit mai mulţi boi care în schimbul unor orgasme mai mult sau mai puţin mimate vă mai dau un nişte bănuţi de-un suc, de-o pâine, de-un parizer, vă cumpără un cocteil la o petrecere şi vă plătesc taxiul dimineaţa când vă fugăresc din patul lor nu se cheamă că sunteţi independente. Nu se cheamă nici măcar că i-aţi prostit voi pe ei, ci ei pe voi. Ei vor râde cu măselele la vedere împreună cu prietenarii la o bere despre cum v-aţi prostituat pentru ceva de băut, pe când voi veţi ascunde faptul că v-aţi lăsat pipăite, muşcate, spurcate de ei şi le veţi mărturisi prietenelor voastre că “L-am prostit fată aseară pe ăla. Mi-a luat şi de băut, m-a dus şi acasă, mi-a cerut şi idu de mess.” V-aş ruga ca data viitoare fraza să fie completă…”L-am prostit fată aseară pe ăla. Mi-a luat şi de băut, m-a dus şi acasă, m-a lins şi pe sâni, m-a şi sodomizat, mi-a cerut şi idu de mess”

Uneori îs mândră că-s femeie da când mai întâlnesc câte-o endependentă de asta care-i feministă convinsă şi care în opinia ei joacă bărbaţii pe degete, mi se taie tot cheful de-a mai fi femeie. Şi mi-aş dori să le transform în văduve negre ca să ştie din timp partenerii ce-o să-i aştepte. O să-i pape de bani până la ultima suflare şi-apoi o să ragă că singure s-au descurcat mereu. Ei vor rămâne cu orgasmele, ele cu demnitatea de a se fi descurcat, eu şi altele ca mine cu ruşinea de a fi femeie.