Revolte

M-am plimbat zilele trecute cu  un tânăr viitor regizor din România, venit în vizită în Olanda şi cu un alt prieten, student şi el aici ca şi mine.

Şi tot comparând cum e aici, cum e acasă, cum e mai bine, cum e mai rău, Cosmin (prietenul student icişa) a zis că de când locuieşte în Amsterdam nu mai e aşa nervos.

Şi m-am tot gândit la asta de-atunci. Eu nu-s nervoasă în general, da parcă în Bucureşti mi se întâmpla adesea:

• să înjur şoferi care opreau fix pe trecerea de pietoni.
• să înjur şoferii de pe Calea Victoriei care goneau ca nebunii când ploua şi erau băltoace, făcându-mă leorcă exact când îmi era lumea mai dragă.
• să mă agaseze cerşetori la o terasă, sau la metrou şi să ţip la ei să mă lase în pace.
• să îmi strige obscenităţi tot felul de dubioşi (şi nu, nu mă plimb cu ţăţele pe-afară, nu port tocuri cui, nu port haine cu 5 numere mai mici şi nici nu-s vreo bunesă).
• să am praf mult pe faţă, pe haine şi în păr la sfârşitul zilei.
• să aud oameni certându-se în autobuz, pe stradă, în metrou, în insituţii publice etc.

Şi lista poa să continue încă. Oamenii îs apăsaţi, nervoşi, sictiriţi, obosiţi în Bucureşti. Şi aici sunt oameni din ăştia, da îs minoritate.

Dimineaţa, pe la 7 jumate, şoferul de autobuz îmi zâmbeşte larg, îmi verifică abonamentul şi-mi urează o zi bună. La fel face cu toţi călătorii de la toate staţiile.

Pe stradă nu-i praf. Oamenii nu se ceartă aşa des, nu le sare ţandăra din orice. Am avut de trimis nişte scrisori zilele trecute şi m-am dus la poştă, am luat numpr de ordin, am ajuns la nenea, i-am pus plicurile pe masă, am plătit şi am plecat. Nu tre să completez eu formulare, nu pun eu timbre, cu asta se ocupă el. Şi în felu ăsta, nu stau la şapte ghişee diferite şi nu-mi urăsc zilele că a trebuit să fac asta.

Îmi rezolv mai toate problemele prin email. Tăte insisituţiile publice cu care am avut de a face până acuma mi-au răspuns prompt şi clar.

Aşa că n-am frustrări inutile. Îmi permit să fiu calmă.

Am ieşit ieri târzior de la birou, mi-am calculat exact timpul la care să ies ca să prind tramvaiul exact când pleacă şi apoi- după două staţii să prind imediat autobuzul în care trebuia să mă urc ca să ajung acasă.

Numa că nu s-o potrivit socoteala. Ce-i drept, era cam pe muchie de cuţit. Aveam sub un minut să cobor din tramvai şi să ajung în autobuz. În principiu, ar fi trebuit să-mi iasă.

Da exact cân mă apropiam de autobuz, am văzut cum s-o închis uşile şi cum o luat-o din loc. La nici 10 metri de staţie e un semafor. Care atunci era roşu. Deci am grăbit pasu şi am ajuns în dreptul uşii de la şofer, care aştepta cumincior la roşu, m-am uitat cu ochi de căprioară obosită, zgribulită de frig şi flămândă şi-am bătut în geam. Şoferul s-o uitat la semafor- încă roşu, s-o uitat la mine şi mi-o făcut semn din ăla de neputinţă din mâini ca să pricep că nu o să-mi deschidă uşa. Că nu e staţie.

Şi fireşte am început a blăstăma. Şi-am pus mâna pe telefon să sun un prieten să mă plâng, să caut aprobare, să înjur sistemul…Şi o singură întrebare mă apăsa: Da di ci ?!?!?!?!

Da di ci dacă a mai fost roşu încă un minut nenea n-a vrut să apese pe buton să se deschidă uşa ?!?!? De ce a trebuit să mai stau încă un sfert de oră până la următorul autobuz pe o vreme rece, ploiasă şi vântoasă?

Şi răspunsu pretenului o fost firesc şi logic: Păi e vorba de principiu!!! Că la Amsterdam poţi să-ţi fixezi ceasul după mersul autobuzelor, că tătă lumea se bazează pe sistemul lor enervant de bine pus la punct. Şi dacă s-ar face azi o excepţie, mâine alta, curând aş blăstăma că nu mai vin autobuzele la timp.

Aşa că m-am cufundat în resemnare. Şi am înţeles că uneori lucrurile bune şi durabile se fac şi cu niţică durere. Din partea tuturor beneficiarilor şi spre binele lor final.

Le-am tot plâns de milă unor prieteni de aici care stau într-un cămin în care locuiesc şi şoareci. Multe familii de şoareci.

Apoi m-am întâlnit cu un maus din ăsta în supermarket, pe la ora închiderii.

Apoi am primit cadou un şoarece de pluş într-o cutie de bomboane de la un prieten care-mi cunoaşte fobia.

Apoi m-am întâlnit cu un alt şoarece la cantina de la facultate când din fericire eu doar stăteam la masă şi nu mâncam nimic. Mânca el, sub o masă de lângă mine.

Apoi am fost la Zoo (şi nu, nu m-au oprit acolo) şi am văzut o mulţime de şoareci în cuşca cu lilieci.Mici, fri şi urâţi.

Iar azi…ei bine, azi, am primit un mail de la administratorii căminului în care stau eu prin care mi s-a adus la cunoştinţă că sunt şoareci în clădire. Mulţi. Şi că ar fi bine să nu ne împrietenim cu ei…

În Vondelpark, unul din cele mai frumoase parcuri ale Amsterdamului, e voie cu căţăi. Dar numai dacă au stăpâni cu bun simţ. Care să le strângă mizeria. Ca să nu se joace copiii cu materii fecale a doua zi. Iar în caz că au uitat să-şi ceva cu care să strângă, au la dispoziţie nişte punguţe gratuite pe care le pot lua din cutiile astea, care-s la tot pasul.

Am intrat la American Book Store în Amsterdam şi am găsit undeva pe lângă zona dedicată jocurilor pe calculator (unde erau inclusiv cărţi, postere, hărţi, jucării din WOW şi unde, deşi nu înţeleg fenomenul, am zăbovit puţin) jucării pentru copii mari. Erau din pluş şi reprezentau viruşi, bacterii, microbi şi alte entităţi  colorate şi vesele. Şi pe fiecare etichetă scria ce e şi ce boală provoacă. Şi am găsit şi spirocheta Treponema Pallidum, care provoacă sifilisul (şi căreia îi ştiam forma din vremurile Tineri pentru Tineri….eheee, ce vremuri ), care mai era şi roz.

Şi mă gândeam cum ar fi să faci cadou cuiva sifilis? Şi cum ar răspunde la întrebarea: Şi ce-ai primit cadou?

Firma care le produce se numeşte Giant Microbes (daţi click pe nume să ajungeţi la site-ul lor)

Uite şi Herpes:

(more…)