Cred că am să râd cu lacrimi peste ani când o să-mi amintesc de faptul că mi-am făcut azi borş (sau ciorbă, cum îi ziceţi voi) cu doi cartofi, doi morcovi, o lămâie şi o ceapă.
Deh, carnea scumpă, legumele scumpe şi ele şi parcă bucuria că-s aici şi că mai văd locuri şi oameni noi îmi alungă tăte lipsurile.
Şi sigur o să-mi lipsească toate astea când o să fac borş cu de toate 
În fiecare seară, la o străduţă de unde stau eu, trec pe lângă apartamentul unui cuplu care ia cina la lumina lumânărilor.
Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar locuinţele olandezilor au geamuri mari, care încep de undeva de pe la nivelul genunchilor şi care de cele mai multe ori nu-s acoperite de nimic. Şi dacă asta m-a scandalizat în primele zile, gândindu-mă că numai minţi bolnave şi-ar putea trăi viaţa ca pe o scenă, în văzul tuturor, fără pic de intimitate, mi-am dat seama că numai privirea mea era hulpavă şi însetată de ce fac ei. În rest, lumea trece indiferentă şi nici nu observă că unii gătesc, alţii citesc, alţii îşi fură sărutări iar alţii se joacă cu copiii.
Şi oricât m-aş obişnui cu priveliştea asta şi oricât aş încerca să merg cu privirea numai înainte, nu pot să nu fiu câteodată furată de ce e dincolo de geamuri.
Scenariul a fost asemănător cu cel de atunci. Mă grăbeam să plec spre şcoală, mă îmbărbătam pentru a face faţă ploii de afară şi a sunat telefonul, de data asta. Iarăşi olandeză, iarăşi am cerut engleză, iar am aflat că mă aşteaptă ceva jos.
Şi pachetul era la fel ca data trecută şi am semnat extaziată şi am fugit spre cameră ca un copil care-a stat tot anul cuminte şi tocmai a găsit cadoul sub pom şi care nu mai poate să-şi coordoneze mişcările în încercarea de a desface cât mai repede.
Şi de data asta au fost trandafiri şi ciocolată, iar pe lângă mesajul scris am mai găsit ceva… Şi m-a lăsat din nou fără de cuvinte şi de data asta pentru o vreme mai îndelungată…
Pentru că un suflet drag mie ajunge curând în Amsterdam, am să mă retrag niţel din online pentru câteva zile şi-am să revin la mijlocul săptămânii viitoare, sau mai devreme doar sporadic să vă povestesc ce-am mai văzut şi ce-am mai trăit.
Un uichend fain!
Tocmai m-am întors cu fum ieşindu-mi pe urechi de la un curs. Ţinut de o femeie căreia i-ar fi stat mai bine tăcând. Nu-i contesc capacităţile de cercetător. Dar ca şi profesor ne adoarme. Pe mine şi pe restul de 30 de studenţi. Vorbeşte molcom, cu privirea fixă. În spatele ei rulează nişte slideuri la fel de triste ca ea. Nu întreabă nimic, nu cere nici măcar linişte. Ea vine la fix, termină cursul peste fix două ore, îşi închide laptopul şi pleacă.
Şi pentru că am avut două ore să fac asta, m-am gândit la toţi profesorii care m-au marcat. Şi aproape toţi îs bărbaţi. Am să le dedic un post curând, că de demult am în minte să vă spun cum îi cheamă şi pe unde îi puteţi găsi (în principiu la Colegiul Naţional Mihai Eminescu, Botoşani sau la ASE, Bucureşti). Sigur că pot numi cu uşurinţă două, trei femei profesor excepţionale (una dintre ele fiind sora mea).
Dar, repet: majoritatea e alcătuită din bărbaţi. Îs curioasă dacă şi în cazul vostru e valabil.
Am încercat să-mi explic de ce. Şi m-am gândit că în general bărbaţii au un apetit mai mare pentru risc. Şi le e mult mai uşor să iasă din tiparul dascăluilui tradiţional care vine, predă, evaluează şi pleacă. Savurează mai mult provocările, sunt mai competitivi şi mă gândeam chiar şi la tonul vocii.E alta senzaţia când se aude într-o sală un glas impunător, grav de bărbat faţă de atunci când vorbeşte o femeie.
Repet, aşa simt eu, aşa se întâmplă în cazul meu. Se poate să fie şi din cauza faptului că-s uşor misogină. Se poate să fie şi din cauza faptului că prefer bărbaţii în general. Dar tind să cred că există o legătură între calitatea de a fi bărbat şi cea de a fi un dascăl bun. Iar excepţiile confirmă regula.
De acord sau nu? Elaborăm puţin?
Ete binişor. Meciul în sine n-a fost spectaculos, iar faze care să mă lase fără respiraţie să fi fost vreo două.
Merită punctat:
Poza de mai jos e făcută în Amsterdam de Justin,un prieten de-al meu pasionat de fotografie. Plăcuţa e prinsă de o bancă de pe unul din malurile unui canal de aici.
Şi îmi tot închipui cum s-o fi întâmplat… Probabil că el a invitat-o la o plimbare, i-a şoptit câte-n lună şi-n stele şi-apoi, obosiţi de-atâtea gânduri, s-au aşezat pe-o bancă. Şi-apoi el a îngenunchiat în faţa ei, ea s-a uitat mirată în stânga şi-n dreapta şi apoi în spate, să se asigure că pentru ea e gestul şi-atunci a văzut. Şi a rămas fără de cuvinte o vreme…
Pe principiu că ¨prima oară nu se uită niciodată¨, bănuiesc că şi pentru mine o să fie memorabilă experienţa de joia viitoare, cân mă duc pe Amsterdam Arena, să văd pe Poli Timişoara cum bate pe Ajax.
Bilet am mulţumită lui Andrei şi sper să nu fie nimica traumatizant pe-acolo. Ce-ar trebui să ştiu înainte să mă duc la meci? (de exemplu, am aflat de curând că tre să mă duc cu vreo două ore înainte şi că ar fi bine să n-am brichetă cu mine)
Îmi cumpăr ceai şi cafea de la un etiopian pe care l-am cunoscut a doua zi după ce m-am mutat aici. M-a mirosit de cum am intrat că-s nouă în cartier, a ştiut din prima că-s studentă, mi-a urat bun venit, mi-a spus unde găsesc supermarket şi unde-i banca cea mai apropiată, apoi m-a lămurit cu privire la calitatea ceaiurilor lui.
Fireşte, l-am luat şi eu la întrebări, mi-a spus că e un mic business de familie, că ştie cam pe toţi clienţii, că face totul cu mare plăcre. Are o bancă albă în faţa magazinului şi când nu-s clienţi şi nu plouă afară stă acolo şi salută şi se mai opreşte să vorbească cu trecătorii. Ne vedem în fiecare zi şi mereu îmi zâmbeşte şi mă-ntreabă sau îmi povesteşre câte ceva. Azi m-a oprit să-mi spună că are loc Festivalul Cartierului, că în fiecare an se organizează şi că o să fie un târg, câteva spectacole şi multă lume. Ar fi frumos să vin şi eu să văd cum e.
Să vă spun foarte sincer, nu simt că ceaiul de la el e cel mai bun din lume, nu simt că nu se compară cu nici un alt ceai de care am mai băut vreodată. Dar experienţa cumpărării de la el, experienţă care nu se reduce doar la a alege un ceai de pe raft şi la a-l plăti, ci care e compusă din fiecare conversaţie pe care o am atunci când trec prin faţa magazinului şi salutul rapid din cap când sunt pe fugă, ei bine, experienţa asta mă face pe mine să nu cumpăr ceai sau cafea din altă parte. Şi mă face să-i aduc şi alţi clienţi.
Mi-amintesc de profesorul Teodorescu (predă comportamentul consumatorului la ASE) care ne-a spus că cel mai bun marketing în ce priveşte relaţiile cu clienţii îl fac cei care au un butic, într-un sat. Acolo fidelizarea e fără puncte şi carduri, iar plăcerea de a cumpăra de la o anumită persoană depăşeşte de cele mai multe ori satisfacţia aşteptată de la produsul cumpărat.
Revin mai târziu cu poze de la festival.
Mergeam agale pe holurile facultăţii zilele trecute, singurică-singurică şi m-am simţit privită. Ştiţi sentimentul. Mergeţi cu capul înainte, cufundat în propria lume, nu vă uitaţi sub nici o formă în jur şi totuşi simţiţi o pereche de ochi odihnindu-se pe domnia voastră.
Ete cam aşa şi eu. Şi m-am oprit. Că eram singură, deci de unde ochii…? Şi m-am uitat stânga dreapta şi apoi am râs. Ete cine se holba:
Nu ştiu cât de vizibil e în poză, da flăcăul are ochii din material din ăla din care se făceau şi rigle cân eram eu mică (sunt nişte striaţii oblice de plastic, iar imaginea se modifică în funcţie de unghiul din care o priveşti.) Aşadar, atunci când eu am trecut agale pe lângă, am suprins mişcare în câmpul meu vizual, pentru că ochii ăia s-au rotit după mine
O reclamă eficientă, deşi nu ştiu cât de sensibili sunt bărbaţii la aşa ceva, că ei ar cam trebui să-şi cumpere Axe 
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii. Mai multe...