Am discutat de curând cu o poloneză (cu care am împărţit opinia) şi două olandeze de părinţi, de bătrâneţe, de datoria pe care copiii o au faţă de părinţi. Şi mi s-a deschis în faţă o altă lume şi parcă oamenii din faţa mea căpătau cu totul alte feţe.
Nici nu ştiu de unde să încep.
Cred că fiecare din noi se gândeşte că vine un moment când părinţii noştri îşi pierd puterea. Că ăsta e firescul. Încetează a mai fi independenţi şi conform gândurilor mele, e momentul ca ai lor copii, de care au avut grijă toată viaţa lor, să aibă grijă la rândul lor de părinţi. Aşa simt că aş face eu, pentru mama, dacă ar fi nevoie.
Olandezele erau tranşante: se duc la centre de bătrâni, fireşte. Fiecare cu viaţa lui, cu familia lui. Acum noi avem copii, cariere, plus că aşa e normal, părinţii să ducă o bătrâneţe liniştită acolo.
Şi de ce ar fi scandalos aşa ceva în România:
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.