Revolte

Viaţa nu e roz şi toate aspectele ei negative mi se pun pe suflet şi mă împovărează. Începând de la ce mă priveşte pe mine (nimicuri destul de frecvente – îmi pierd ceva, vreun funcţionar îmi vorbeşte răstit, nu-mi stă bine părul, zi grea cu treburi care nu se mai termină – dar şi evenimente majore, dramatice asupra cărora n-am nici o putere) şi până la ce-i priveşte pe cei din jur dar care mă afectează şi pe mine mai mult sau mai puţin (un copil care se loveşte, un accident de maşină, sărăcie, conflicte armate, boli fără leac etc.).

Şi cu toate astea, am şi observat deja primele riduri care se formează exact acolo unde mi-aş fi dorit: la colţurile ochilor, de-atâta zâmbit şi nici o urmă pe frunte – de la încruntare.

Râd mult şi cu poftă în fiecare zi, am o pornire aproape instinctuală de a face haz de necaz, atât cât să putem – eu şi cei din jur – să mergem mai departe când dăm de greu. Nu e nici un secret datorită căruia eu văd lumină licărind şi prin cele mai întunecate văgăune. M-am autoeducat să mă agăţ de orice urmă de bucurie, a mea sau a altora, care-mi permite apoi să compensez sau chiar să depăşesc doza zilnică de amărăciune care-mi dă târcoale şi să duc cu lejeritate povara.

Aşa că mă bucur dacă îmi zâmbeşte vreun copil (cu-atât mai mult dacă n-are încă toţi dinţii ), când văd un cuplu de bătrâni care se plimbă ţinându-se de mână, când aud bunici povestind chiar şi de 10 ori vreo reuşită recentă de-a nepoţilor şi în general când aud poveşti de bine din partea oricui.

Mi se întâmplă uneori să am o zi obositoare la birou, iar în taxi în drum spre casă să aud povestea de viaţă a taximetristului: odată am aflat de fiica lui foarte bună la învăţătură care primea bursă, dar pe care încerca şi el să o ajute cum poate, altă dată era unul cu o nepoţică de 2 ani, însă el stătea lângă o şcoală şi deja vizualiza cum o duce şi o aduce de-acolo pe nepoată curând, altă dată unul care se însurase foarte târziu cu o nevastă tânără şi o iubea ca la-nceput, şi pe ea şi pe cei doi copii…

Să nu mai spun de oameni pe care i-am cunoscut în tren sau la vreo coadă sau într-un parc. De la fiecare din cei pe care abia îi ştiu, cât şi de la prieteni şi familie mă hrănesc cât pot cu bucuriile lor, bucurându-mă şi eu sincer că sunt oameni care realizează ceva în viaţă, în ciuda culorii ei deloc roz. Şi mi se pare că ori de câte ori îmi arăt bucuria faţă de cele auzite, o mai cresc puţin şi pe cea a povestitorilor. Şi peste câteva zile, când mi-s clipele mai amare, pot cu lejeritate să-mi amintesc vreun moment de tipul celor de mai sus, sau să rememorez o bucurie proprie, ceea ce-mi permite să fac ridurile pe care mi le doresc

Tot ce v-am povestit nu funcţionează mereu, dar dacă ar reuşi să anihileze măcar câteva din aspectele negative mărunte de care vă loviţi zilnic, eu zic că merită să încercaţi şi voi din cele descrise mai sus.

Am un nepoţel de aproape trei ani pentru care am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să mă văd cu Moş Crăciun. Fireşte că am şi reuşit, apoi am discutat prieteneşte despre cadoul pe care eu îmi doream ca nepoţelul să-l primească: un urs mare de pluş, pufos peste măsură şi cu un cap mai înalt decât copilul norocos să mă aibă mătuşă. Sigur, aici apare o coincidenţă – şi anume că exact un urs imens mi-aş fi dorit şi eu când eram mică, dar moşul nu era aşa receptiv pe vremea mea.

În fine, văd ursul pe care mi-l doream să fie dăruit şi implor pe Moş să-l cumpere. Care Moş face exact cum îi spun eu, bolborosind totuşi ceva despre copiii care-şi doresc lucruri mai tehnice în ziua de azi. Aşa că în sac s-au mai strecurat vreo două maşinuţe şi un trenuleţ cu baterii.

În ziua cea mare îmi bătea inima mai rău ca la examene, aşteptând reacţia minunii de nepot la minunăţia de urs.

Am înşfăcat adunătura de pluş şi cu emoţie am exclamat: Uite, Lucian! Un urs!

Mititelul s-a uitat scurt la mamiferul fără viaţă, apoi mi-a ordonat pe un ton serios şi grav: “Porneşte-l!”

Neputincioasă în faţa dorinţei lui, i-am explicat că n-are baterii, m-am băgat repede în spatele ursului ca să-i mişc lăbuţele cât să se bucure micul dictator, însă n-am mai văzut decât spatele lui sfidător. S-a îndreptat către o maşinuţă roşie de 20 de ori mai mică decât ursul care însă i-a potolit setea de tehnologie.

Se zice că mersul cu bicicleta nu se uită niciodată. Eu n-am de unde să ştiu, că n-am pedalat niciodată. Dar am să incerc să verific teoria pentru blogging.

N-am mai scris pentru că n-am mai simţit nevoia să scriu. Sigur, mi-am imaginat de zeci de ori titlul cu care aş reîncepe, am şi visat că scriu din nou aici, însă până azi – mai precis până acum – n-am reuşit s-o fac.

Înainte de toate am de adus mulţumiri unor cavaleri: unuia pentru ca a hostuit blogul în tot acest timp  şi altuia pentru că anul trecut mi-a trimis două mailuri să verifice că mai exist. Nu i-am răspuns de ruşine: întâi pentru că disparusem fără urmă din online şi apoi pentru că n-aveam nici un plan de revenire.

În al doilea rând am să cer îngăduinţă cetitorilor, căci în orice relaţie sinceră şi solidă momentele de tăcere n-au de ce să fie stânjenitoare.

Şi nu în ultimul rând, planul e aşa: eu scriu zi de zi timp de o lună, ca să verific teoria cu bicicleta. Dacă totul merge bine (şi “bine” o să-l definim la final, ca să creştem în mod fraudulos şansele de reuşită ), blogul va trece printr-un proces de cosmetizare, că anul ce-a trecut a săpat riduri şi pe faţa lui (mă gândesc să mai punem nişte butoane, să mai simplicăm categoriile şi orice se mai dovedeşte util pe parcurs).

Ca să-ncepem planul cu bine, vorbim niţel şi despre îndeletnicirile recente ale autorului:

• Mi-am petrecut un număr semnificativ de nopţi jucând board-games în anul care a trecut
• Am parcurs deja un sfert din drumul dinspre haos către ordine, datorită/din cauza unui sistem de recompense şi pedepse pe care am să vi-l detaliez curând
• M-am plimbat mai puţin decât mi-aş fi dorit, dar sper să recuperez în 2012
• Am început să umblu cu smartphone, pe care prietenii maliţioşi îl numesc smarterphone
• Am urmarit cu atenţie bloguri si feisbuc si tuităr, deşi am încetat să mai updatez conturile mele
• Am dezvoltat tendinţa de a folosi obsesiv liste cu lucruri ce trebuie făcute

De restul noutăţilor ne-om bucura în zilele ce vin. Voi ce mai spuneţi?

Am crezut întotdeauna în ideea de a te implica în schimbare, opusă aceleia de a te resemna cu o stare care nu-ţi convine.

Încă din Amsterdam mă gândeam în ce mă voi implica, voluntar, atunci când mă întorc acasă. Voiam să fie ceva cu adevărat însemnat. La sfatul unor prieteni care erau deja membri activi, am început să mă interesez de Global Romanian Students and Young Professionals Society (GRSPSociety).

În weekendul care a trecut am participat la conferinţa Proiect România 2020: De ce educaţia contează şi cunoscându-i pe cei din organizaţie, am decis să devin şi eu membru activ şi să-mi asum aria de activităţi cu care pot contribui în anul care vine. Despre acestea veţi auzi detalii pe măsură ce se vor întâmpla. Acum vă spun care-i scopul măreţ, pe termen lung al acestei organizaţii, care adună tineri români de peste tot din lume care împărtăşesc valori precum profesionalism, inovaţie şi leadership: să schimbe România. Să devină ţara înspre care tânjim, să-i atace direct problemele de care oamenii în general se plâng, dar pe care se feresc să le rezolve, una din ele fiind sistemul educaţional.

Până atunci, vreu să vă împărtăşesc nişte idei pe care le-am auzit la eveniment:

• e treaba universităţilor să ştie ce se întâmplă cu studenţii lor. e treaba lor să creeze un chestionar pe care să-l dea spre completare foştilor studenţi, la un an de la absolvire, pentru a şti dacă s-au anajat şi în ce domenii. Nu există un astfel de studiu complex în România. Facultăţile ar putea apoi folosi astfel de rezultate pentru a atrage studenţi noi, care sunt interesaţi de angajabilitatea lor după absolvire.  (Liviu Matei, Senior Vice-president, Chief Operating Officer, Universitatea Central Europeană)
• Universităţile sunt instituţiile publice cu cea mai mare inerţie. Programele noi care se gândesc pentru o universitate ar trebui să fie aprobate de mediul privat, de viitori anagajatori. (Liviu Matei, Senior Vice-president, Chief Operating Officer, Universitatea Central Europeană)
• Există trei dimensiuni care trebuie să preocupe tinerii: CBN. C- competitivitatea lor. B- branding personal. N- networking. (Marian Staş, Chairman, Fundaţia CODECS pentru Leadership)
• Parte din senatul facultăţilor ar trebui să fie mediul privat. Oamenii de afaceri de succes ar trebui să aibă 20% din voturi. Universităţile încă se tem de aşa ceva. Asta ar face însă posibilă apropierea dintre teorie şi practică. Ar exista adaptare dinamică la nevoile pieţei. De asemenea, ar trebui ca centrele de carieră să fie mult mai active în universităţi. Târguri de joburi trebuie organizate şi de aceste centre, nu doar de ONGuri. (Marian Staş, Chairman, Fundaţia CODECS pentru Leadership)
• Parteneriatul public- privat trebuie să existe în fiecare ţară cu precădere în 3 domenii cheie: Educaţie, Sănătate, Asigurări. (Ştefania Popp, Director Executiv Junior Achievement România)

Vă recomand de asemena să-l citiţi pe Dan Mocanu, un om extraordinar de inteligent şi entuziast, unul dintre cei care contribuie semnificativ la existenţa GRSPSociety.

Acestea fiind spuse, eu sper ca din rândul domniilor voastre să atragem noi membri care fac schimbare, nu doar care şi-o doresc.

Pe lângă cele de mai sus, adaug vin bun, ulei din seminţe de struguri, dulceaţă, bere belgiană, brânză olandeză, cârnăciori de toate felurile, suc natural de mere, prăjituri şi sărăţele. Asta m-o încântat pe mine cel mai tare la Băcănia Veche.

Am ajuns acolo pentru că am cetit despre deschiderea magazinului în Forbes şi m-o intrigat că patronu´ e botoşănean, ca mine. Aşa c-am mers coloşa, pe Barbu Văcărescu nr.49, într-o seară şi-am avut parte de o primire nemaipomenită. Marius Tudosiei, botoşăneanul în cauză, m-o întâmpinat cu un pahar de vin alb, o gură de şerbet şi tot aşa, câte-un pic din tot ce-am poftit, cu o bucurie enormă.

Calitatea produselor e de la foarte bună în sus, iar preţurile îs la nivelul corect, raportat la calitate (adică nu mi-aş permite încă să cumpăr zilnic de-acolo ). M-o mai încântat că am regăsit multe din produsele şi condimentele pe care le găseam la buticurile diverselor minorităţi din Amsterdam, însă pe care nu le-am găsit în Bucureşti încă. Mai găsiţi şi produse recomandate în dieta Montignac şi tot felul de cărţi despre nutriţie corectă.

Zic să treceţi pe-acolo când aveţi timp, măcar să vedeţi ce înseamnă un om care-şi iubeşte clienţii şi munca.