Îmi amintesc cu multe detalii primul interviu din viaţa mea. Era în clasa a XI-a, pentru Monitorul de Botoşani. Care, pentru necunoscători, era cel mai cel ziar din Botoşani (Nu ştiu care-i tirajul acum, dar sper că încă mai e fruntaş). Vorbeam atunci în calitatea de voluntar al Fundaţiei Tineri pentru Tineri (intraţi pe site să vedeţi cum puteţi să deveniţi şi voi voluntari) şi povesteam din experienţa mea de până atunci, despre echipa din Botoşani din care făceam parte şi despre impactul pe care îl aveau activităţile noastre. Şi mi-amintesc că era urât afară, că m-am panicat când reporterul mi-o spus că trebe şi poză şi mai ales când am aflat că interviul urma să fie publicat pe prima pagină. Am câteva ziare de-atunci pe-acasă şi dacă sunteţi cuminciori am să scanez cândva interviul şi-am să vă arăt.
Timpul o trecut repejor. Azi s-o publicat un alt interviu cu mine, pe blogul Fundaţiei Dinu Patriciu. De data asta am răspuns în calitate de bursier al fundaţiei şi masterand al Universiteit van Amsterdam. Lectură plăcută!
Nu mi-am ascuns niciodată admiraţia pentru dirigul meu. V-am spus de câteva ori deja că domnia sa este unul din bărbaţii care mi-au influenţat decisiv evoluţia, alături de tatăl şi fratele meu şi de încă câţiva domni despre care voi vorbi poate aici peste ceva vreme.
Am venit nervoasă după prima zi de şcoală în clasa a IX-a şi i-am spus mamei că mi-a picat ca diriginte un nebun şi că ar trebui să mă mut din clasă. Ţineam totuşi mult la profesorul de matematică şi n-aş fi vrut să renunţ la dumnealui. Aşa că am rămas în doişpi A. Convinsă că îl voi urî pe dirig şi că îmi va mânca zilele. În primele două săptămâni, prietena mea cea mai bună a luat un doi şi un trei la fizică, materia domniei sale. Empatizam cu ea şi fireşte că îi doream toate relele
Am aflat apoi că domnia sa era căsătorit cu una dintre cele mai inteligente, mai frumoase şi mai admirate profesoare de la noi din liceu. Şi am început împreună cu colegi de-ai mei să cârcotim. Da cum poţi să iubeşti un asemenea om?
Şi după patru ani în care l-am avut ca dascăl, eu nu l-am iubit, ci l-am venerat. Şi am aflat azi că şi generaţia de după noi împărtăşeşte acelaşi sentiment ca şi mine. Ca şi alţi colegi de-ai mei din 12 A.
Domnia sa este şahist. Un mare şahist. Am vrut într-una din orele de dirigenţie să-l provocăm la un joc. Domnia sa a ales să joace cu spatele la tablă, în timp ce noi, restul clasei, ne-am bulucit în jurul tablei. Ne spunea ce piesă să mutăm pentru el şi zâmbea pe sub mustăţi. Un zâmbet de om bun, pe care n-o să-l uit vreodată. De cât ne agitam noi pe-acolo, am răsturnat câteva dintre piese. Şi am vrut să luăm jocul de la început, că nu mai ştiam care şi pe unde erau. Moment în care el ne-a spus unde era fiecare piesă de pe tablă. Ne-a dat mat după încă câteva mutări. Nu l-am mai provocat la şah de atunci.
E un profesor dur, pe care n-ai cum să nu-l respecţi. Pentru că el respectă prea mult pe fiecare din elevii săi. Şi în general oamenii. Doişpi A, clasa mea, s-a împrietenit tare mult cu tanti Marcica, doamna de serviciu. Pentru că noi mai mereu aveam câte o aniversare prin clasă, câte un tort şi ea ştia că are de strâns în urma noastră, dar venea cu drag. Şi în timp ce o ajutam într-una din după-amiezele alea mi-a povestit că îi e drag de noi mai ales pentru că îi e drag de dirig. Că el nu e ca ceilalţi profesori, să o salute şi atât. El mereu se opreşte, stă de vorbă, glumeşte şi îi face ziua mai frumoasă.
Apoi într-o dimineaţă am ajuns mai devreme la şcolă şi mă uitam pe geam. Clasa noatră era la parter, aproape de intrarea profesorilor. Domnia sa nu ştia că mai e cineva prin preajmă. De acum a ajuns aproape de şcoală, au început toţi câinii să dea din cozi şi să-l întâmpine cu o bucurie aproape umană. Î-a mângâiat pe toţi şi le-a vorbit într-un mod care m-a curemurat. Deci e şi om, mi-am spus atunci. Un om cu suflet cald, un om în esenţă bun.
Am fost redactor-şef al revistei liceului- Emisfere. Şi în primul număr, am publicat un interviu cu domnia sa. Am să ţin minte toată viaţa ce mi-a răspuns la întrebarea Care e cel mai mare defect uman? Egoismul.
Am vrut cu toţii să avem bănci noi şi să ne renovăm clasa. Şi dirigul ne-a chemat într-o după-amiază să ne vopsim fiecare, cu mânuţa noastră, scheletul de fier al băncii. Ca să apreciem apoi fiecare secundă de stat în bancă.
S-a opus cu vehemenţă oricărei strângeri de fondul clasei, şcolii etc.. şi era deliciul nostru să-i amintim că doamna de geografie vrea să cumpărăm o hartă în clasă. Am să ţin mine gesturile teatrale de fiecare dată când rupea câte o foaie de învoire şi promisiunile că vom merge cândva într-o excursie.
Ce apreciez după toţi anii ăştia e cum un om de geniu, prin refuzul de a organiza o oră tradiţională de dirigenţie, prin refuzul de a se apropia prea mult de noi a reuşit să ne şlefuiască personalităţile cu atâta precizie şi cum ne-a învăţat să fim umani fără ca noi să ne dăm seama măcar. Fără să apucăm să zicem mulţumesc. Dar el n-a făcut-o pentru apreciere. Ci pentru că în esenţă, e un om bun.
Şi tot postul ăsta s-a născut din emoţia pe care am resimţit-o acum o oră, când un elev de-al domniei sale, proaspăt absolvent de liceu mi-a găsit blogul, m-a adăugat în lista de messenger şi mi-a spus că vrea să-mi arate o poză care sigur o să-mi placă. Domnia sa este Profesor Aurelian Pintilei, alături de soţia sa extraordinară, Dana Pintilei:
Un tânăr care s-a apucat de curând de blogul ăsta(pasionat de călătorii cu trenul şi “mijloacele de transport folosite in cartea lui Jules Vernes “Ocolul Pamantului in 80 de zile””) m-a întrebat de ce Revolte. De ce se cheamă blogul meu Revolte.
Şi m-am gândit să vă zic tuturor. L-am început într-un moment de revoltă, la o vârstă la care revolta e firească, într-o ţară în care n-aveam cum să nu mă revolt. Ăsta e primul post: Mă revolt, deci NU ignor.
Între timp am mai crescut. Am devenit mai tolerantă. Locuiesc într-o altă ţară. Studiez înr-un alt sistem. Nu văd studenţi care n-au fost niciodată la curs şi care obţin 10 în virtutea unui nume de familie mai mult sau mai puţin onorabil. Nu văd scârbă în privirea şi comportamentul funcţionarilor publici. Nu mă latră câinii pe stradă. Nu înghit praf. Nu stau la cozi (cam orice se întâmplă cu programare). Nu am profesori care întârzâie la curs. Nu am profesori care dau examene grilă ca să le fie mai uşor la corectat. Deci nu mă revolt aşa des. Sigur, am şi aici motive. Mai puţine, dar care contează. Care mă provoacă.
Titlul va rămâne acelaşi. Ca să nu uit de unde am pornit şi ca să povestesc în continuare despre ce mă revoltă. Ca să nu ignor. Ca să pot schimba. Ca să merit să exist.
Nu. Nu-l am. De la voi îl vreu. (am încercat deja să-l cer de la un prieten, da şi el e la fel de neajutorat ca şi mine.)
De mititică am aflat că lenea e unul din păcatele capitale. Şi mă tot feresc de ea, da uneori mă prinde şi mă răvăşeşte. Ca azi. Şi-mi găsesc tot felul de scuze cretine (dacă n-ar ploua, dacă aş fi fost acasă-în România, dacă aş fi avut nişte fructe prin casă, dacă n-aş avea atâtea de făcut, dacă uichendul ar fi mai lung). Şi nu se duce. Mă zgârie, mă muşcă şi numa nu-mi dă drumu.
Primu pas pe care îl fac azi către ceva util e că scriu aici, după atâta vreme. Următoru e că o să-mi fac ceva de mâncare. Şi apoi reiau cu şcoala. Sper. Dacă funcţionează, înseamnă că soluţia mea ar fi să încep cu ceva uşor şi plăcut, şi-poi să le fac încetişor pe toate.
Mai mă preocupă ceva, că tot am început să mă gândesc la lene:
e lenea ceva de oameni mari? (eu nu-mi amintesc să fi simţit lene când eram copil)
care-i secretu ălora cărora nu simt lene niciodată (sau dacă o simt n-o zic) (şi mama mi-e unul din exemple. eu n-am auzit-o pe ea să-i fie lene. O fi poate ceva cu generaţia ei, că viaţa i-a oferit atât de puţin încât nu şi-a permis să-i fie lene?)
de ce nu ne e ruşine să zicem că ne e lene? dacă am comite alte păcate capitale, cu siguranţă n-am zice-o oricui cu zâmbetul pe buze (e.g. invidie, trufie, desfrânare)?
deci ce s-o întâmplat cu lenea de o ajuns să fie acceptată, cu o limită, în viaţa oricui?
Tot aud lumea iepurind în stânga și-n dreapta: ce ți-a adus iepurașu, te-i întâlnit cu iepurașu, ai vazut iepurașu?!?, mai mâncăm și urecheați de ciucalată și nu înțeleg când ne-o luat valu așa tare.
Eu de iepuraș am auzit prin clasa a 5-a, am încercat să-i induc lu mama că ar trebui să primesc cadouri și m-a expediat rapid: ce iepuraș, de unde-o apărut și moda asta?
Și de unde până mai ieri am acceptat că n-are ce căuta iepurele în viața mea, că o fost introdus cu forța și pentru scopuri murdar comerciale, ete-mă azi gândindu-mă ce cadouri ar trebui să iau de iepuraș. Și ete-mă trei secunde mai târziu, oripilată de mine cea de mai înainte și de voi. Ce treabă aveți cu iepurașul?
Hai mai bine de Paște să ne spălăm pe față cu apă dintr-un lighean în care au fost puse și câteva ouă roșii, ca să fim rumeni în obraji tot anul, hai să mâncăm pască cu ciocolată și iepuri triști din ciocolată și să ciocnim ouă și să le decojim apoi și să ne murdărim de roșu în loc să ronțăim ouă din ciocolată cu care nu poți să zici:
Eram de curând într-o cafenea, cu o amică, aproape de ora închiderii. Am păpat o prăjiturică (2.50 euro) şi stăteam cumincioară la discuţii cu fata în cauză. Care fată a ieşit câteva minute la o ţigară şi m-a lăsat singurică şi neştiutoare la masă. Tipa de la tejghea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă mai vreu prăjiturică. Bineînţeles că am zis nu, având în minte nu gustul absolut senzaţional, ci preţul de 2.50 şi condiţia de student semi-muritor de foame (că acuma am şi salariu, de aia semi).
Între timp s-a întors fata de la ţigară, studentă şi ea, a fost întrebată dacă vre prăjiturică şi a zis da. Eu am făcut ochii mari şi fata s-a amuzat că eu nu ştiam secretul: era ora închiderii şi prăjiturile se dau moca, nu au voie să le ţină pentru a doua zi şi altfel se aruncă şi-i păcat. Şi am rânjit inocentă la tanti de la tejghea, care s-a lămurit şi ea de nu voiam eu iniţial şi mi-a adus prăjiturica mult dorită. Moca.
Toată viaţa mea ( o vecie) am fugit de orice însemn care mi-ar fi ştirbit părerea de sine. Păi eu puteam să le fac pe toate. Eu puteam să ţin minte pe toate. Puteam să ţin ordine în haosul din jurul meu şi să-mi reuşească toate, chiar dacă uneori pe ultima sută de metri şi cu tensiune galopantă. Şi n-aş fi scris într-o agendă pentru nimica în lume. Pentru că în ochii mei şi ai lumii, o agendă spunea clar şi tare: Nu pot să ţin minte tot. Încep să încurc lucrurile. Nu mai e ca pe vremuri.
Am ştiut la un moment dat (acum câteva luni) că nu se mai poate fără. Oricât am încercat să evit (începusem să notez pe tot felul de hârtiuţe colorate pe care le pierdeam în cele din urmă), devenise evident că numai o agendă m-ar mai putea salva. Înfrântă, am început să cutreier magazinele, ca să găsesc una perfectă. Bineînţeles că voiam ceva imposibil, numai ca să nu găsesc, numai ca să mă pot privi în oglindă şi să-mi zic: Hai, doar ai văzut c-am căutat. Pur şi simplu n-am găsit.
De ziua mea, am primit o agendă cadou. Am tot studiat-o şi în cele din urmă i-am făcut loc în geantă. Şi în viaţă. E genială. E mică şi e organizată pe zile. Scriu deja de o săptămână în ea şi mi-e de mare ajutor. O scot de faţă cu alţii. Nu mi-e jenă. Mi se pare prostesc că m-am ferit atâta vreme de ea, închipuindu-mi că simpla posesie m-ar face inferioară.
Şi m-am gândit că sigur aşa e şi cu Viagra. Nu se poate decât cu durere şi chin să accepţi că e nevoie de pastilă. Şi câtă frământare o fi şi câte farmacii or fi colindate până când ai curajul să te uiţi la farmacist şi să-i ceri o Viagra. Eşti convins că te va judeca, râzând pe sub mustăţi, că lumea se va opri în loc şi va consemna clipa în care tu ai cerut o Viagra. Şi ai să o piteşti cine ştie pe unde pe prima şi pe-a doua şi cu greu ai s-o ţii în portofel pe a treia, admiţând în cele din urmă că nu-i nici o ruşine. Se întâmplă. Nu numai ţie.
Anul trecut, de ziua mea, eram la Bruxelles povestindu-mă de eforturile pe care BOS, organizaţia în care am activat în dulcea-mi studenţie, le făcea ca să devină parte din JADE.
Gândul integrării a prins formă în timpul unei întâlniri scurte, într-o zi infernală de vară, acum doi ani. Am venit atunci în Bucureşti pentru câteva ore ca să mă ântâlnesc cu Mihai Iorga(v-am povestit de el aici- pe atunci preşedinte BOS) şi Elena Şotropa, studentă în Edinburgh, membră JADE UK şi fostă colegă de liceu cu mine. Am ştiut încă din clipa aia că se va întâmpla până la urmă, că procesul merită demarat indiferent de câte piedici urmau să fie.
Între timp mandatul meu s-a terminat, la fel şi al lui Mihai, dar visul s-a împlinit. De ziua mea anul ăsta am primit un telefon de la Simona Lascu, care a rămas Manager de Relaţii Internaţionale al BOS în locul meu, şi am aflat vestea cea mare: BOS e membru JADE.
Mulţumesc tutror celor care s-au implicat pe parcurs şi mai ales celor care şi-au sacrificat nopţi multe în ultima vreme ca să finalizeze un vis măreţ: Simona Lascu, Ciprian Vintilă- actualul preşedinte BOS, Andreea Paraschiv, Adelina Peltea, Elena Şotropa, Ruxandra Boscăneanu. (Dacă am uitat pe cineva, vă rog să-mi atrageţi atenţia şi reparăm situaţia. Încă sunt copleşită de emoţii).
Eram mititică, probabil 5-6 anişori şi hiper- sociabilă, cum mă ştiţi. Am bătut-o pe mama la cap cu vreo lună înainte de ziua mea că eu vreau să invit copii acasă, că eu vreau să-mi faca ea tort cu trandafiri (din ăia de zahăr), că vreau una, că vreau alta… Vorbeam şi atunci la fel de mult ca şi acum şi-mi închipui că săraca mama pur şi simplu îmi răspundea automat la întrebări, altfel nu-mi explic de ce mi-o fi răspuns ea cu DA la întrebarea: ¨Pot să chem pe toţi copiii cu care mă joc eu?¨ la câteva ore după ce-mi spusese clar să aduc doi-trei copii, nu mai mulţi. Aşa că am chemat toţi copiii din blocul meu şi din blocurile vecine. Vreo 20 şi ceva de draci împieliţaţi. Care fireşte au venit la ziua mea şi care la câteva minute după ce au intrat în casă, căutau deja prin dulapuri să vadă ce găsesc, vărsau suc pe jos şi în general produceau dezastre. Am să ţin minte toată viaţa aniversarea aia şi mai ales discuţia de după cu mama
La 18 anişori, am intrat somnoroasă în clasă şi am găsit un tort pe catedră, pe colegii mei zâmbăreţi şi un perete pe care erau lipite o grămadă de poze de când eram eu mică şi până la 18 ani şi pe care scria LA MULŢI ANI din flori. 12 Auuu o confirmat încă o dată că merită să-i iubesc şi să-i pomenesc toată viaţa. Mulţumesc!
Anul trecut, eram la Bruxelles la o conferinţă JADE, uşor tristă că 6 martie era departe de prieteni. La 7 dimineaţa, am primit un telefon de la recepţie că e o problemă care trebuie discutată urgent şi că un angajat al hotelului va fi trimis la uşa mea în câteva minute. Mă tot gândeam ce-oi fi stricat şi cam cât o să mă coste (era un hotel cu multe stele). Unul din managerii hotelului a apărut apoi în prag cu un imens buchet de flori, un ursuleţ de pluş şi o felicitare de la un tânăr domn drag mie. La câteva zile după ce am ajuns acasă, am mărturisit unui prieten că deşi o fost frumos în Belgia, mie totuşi îmi părea rău că trecea ziua mea fără să suflu în lumânările dintr-un tort. Câteva ore mai târziu, pretenul în cauză a oprit maşina la o benzinarie şi a apărut în câteva minute cu nişte prăjiturile în care ardeau 21 de lumânări.
Acum câteva zile mă îndreptam supărată spre casa unui prieten, căruia mă plângeam că anul ăsta e cea mai tristă aniversare. Aveam un dedlain la şcoală pe duminică seara şi nici un pic de timp să-mi văd restul prietenilor. Ajuns în faţa casei lui, m-a rugat să aştept o clipă îniante să intru. Mi-am închipuit că lăsase ceva împrăştiat prin cameră, sau că poate îmi luase flori şi voia să mi le ofere înainte să intru. La o secundă după ce a intrat, am auzit de pe holul blocului vreo câteva glăscioare ţipând în cor: SURPRIZĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!!! şi zgomote de baloane sparte. Am intrat râzând şi l-am găsit plin de confetti ţipând: Nu acuma! V-am zis că nu acuma! V-am zis că intru eu primul !!!!!!! Am suflat apoi în lumânări şi mi-am dorit ca la anul să apuc să-mi văd toţi prietenii şi încă ceva ce nu pot împărtăşi
M-o întrebat un preten dacă m-am apucat de muncit pe plantaţie în ultima vreme. Răspunsul e că îs pe două plantaţii: una la muncă şi una la şcoală
Până luni, nu am timp să respir. Îs trează de nu mai ţin minte când şi mi-o amorţit degetele de atâta scris. Am multe să vă povestesc. Dar nu vreme până atunci.
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.