Revolte

• Eram mititică, probabil 5-6 anişori şi hiper- sociabilă, cum mă ştiţi. Am bătut-o pe mama la cap cu vreo lună înainte de ziua mea că eu vreau să invit copii acasă, că eu vreau să-mi faca ea tort cu trandafiri (din ăia de zahăr), că vreau una, că vreau alta… Vorbeam şi atunci la fel de mult ca şi acum şi-mi închipui că săraca mama pur şi simplu îmi răspundea automat la întrebări, altfel nu-mi explic de ce mi-o fi răspuns ea cu DA la întrebarea: ¨Pot să chem pe toţi copiii cu care mă joc eu?¨ la câteva ore după ce-mi spusese clar să aduc doi-trei copii, nu mai mulţi. Aşa că am chemat toţi copiii din blocul meu şi din blocurile vecine. Vreo 20 şi ceva de draci împieliţaţi. Care fireşte au venit la ziua mea şi care la câteva minute după ce au intrat în casă, căutau deja prin dulapuri să vadă ce găsesc, vărsau suc pe jos şi în general produceau dezastre. Am să ţin minte toată viaţa aniversarea aia şi mai ales discuţia de după cu mama
• La 18 anişori, am intrat somnoroasă în clasă  şi am găsit un tort pe catedră, pe colegii mei zâmbăreţi şi un perete pe care erau lipite o grămadă de poze de când eram eu mică şi până la 18 ani şi pe care scria LA MULŢI ANI din flori. 12 Auuu o confirmat încă o dată că merită să-i iubesc şi să-i pomenesc toată viaţa. Mulţumesc!
• Anul trecut, eram la Bruxelles la o conferinţă JADE, uşor tristă că 6 martie era departe de prieteni. La 7 dimineaţa, am primit un telefon de la recepţie că e o problemă care trebuie discutată urgent şi că un angajat al hotelului va fi trimis la uşa mea în câteva minute. Mă tot gândeam ce-oi fi stricat şi cam cât o să mă coste (era un hotel cu multe stele). Unul din managerii hotelului a apărut apoi în prag cu un imens buchet de flori, un ursuleţ de pluş şi o felicitare de la un tânăr domn drag mie. La câteva zile după ce am ajuns acasă, am mărturisit unui prieten că deşi o fost frumos în Belgia, mie totuşi îmi părea rău că trecea ziua mea fără să suflu în lumânările dintr-un tort. Câteva ore mai târziu, pretenul în cauză a oprit maşina la o benzinarie şi a apărut în câteva minute cu nişte prăjiturile în care ardeau 21 de lumânări.
• Acum câteva zile mă îndreptam supărată spre casa unui prieten, căruia mă plângeam că anul ăsta e cea mai tristă aniversare. Aveam un dedlain la şcoală pe duminică seara şi nici un pic de timp să-mi văd restul prietenilor. Ajuns în faţa casei lui, m-a rugat să aştept o clipă îniante să intru. Mi-am închipuit că lăsase ceva împrăştiat prin cameră, sau că poate îmi luase flori şi voia să mi le ofere înainte să intru. La o secundă după ce a intrat, am auzit de pe holul blocului vreo câteva glăscioare ţipând în cor: SURPRIZĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!!! şi zgomote de baloane sparte. Am intrat râzând şi l-am găsit plin de confetti ţipând: Nu acuma! V-am zis că nu acuma! V-am zis că intru eu primul !!!!!!! Am suflat apoi în lumânări şi mi-am dorit ca la anul să apuc să-mi văd toţi prietenii şi încă ceva ce nu pot împărtăşi

Voi cu ce momente vă mândriţi?

M-am plimbat zilele trecute cu  un tânăr viitor regizor din România, venit în vizită în Olanda şi cu un alt prieten, student şi el aici ca şi mine.

Şi tot comparând cum e aici, cum e acasă, cum e mai bine, cum e mai rău, Cosmin (prietenul student icişa) a zis că de când locuieşte în Amsterdam nu mai e aşa nervos.

Şi m-am tot gândit la asta de-atunci. Eu nu-s nervoasă în general, da parcă în Bucureşti mi se întâmpla adesea:

• să înjur şoferi care opreau fix pe trecerea de pietoni.
• să înjur şoferii de pe Calea Victoriei care goneau ca nebunii când ploua şi erau băltoace, făcându-mă leorcă exact când îmi era lumea mai dragă.
• să mă agaseze cerşetori la o terasă, sau la metrou şi să ţip la ei să mă lase în pace.
• să îmi strige obscenităţi tot felul de dubioşi (şi nu, nu mă plimb cu ţăţele pe-afară, nu port tocuri cui, nu port haine cu 5 numere mai mici şi nici nu-s vreo bunesă).
• să am praf mult pe faţă, pe haine şi în păr la sfârşitul zilei.
• să aud oameni certându-se în autobuz, pe stradă, în metrou, în insituţii publice etc.

Şi lista poa să continue încă. Oamenii îs apăsaţi, nervoşi, sictiriţi, obosiţi în Bucureşti. Şi aici sunt oameni din ăştia, da îs minoritate.

Dimineaţa, pe la 7 jumate, şoferul de autobuz îmi zâmbeşte larg, îmi verifică abonamentul şi-mi urează o zi bună. La fel face cu toţi călătorii de la toate staţiile.

Pe stradă nu-i praf. Oamenii nu se ceartă aşa des, nu le sare ţandăra din orice. Am avut de trimis nişte scrisori zilele trecute şi m-am dus la poştă, am luat numpr de ordin, am ajuns la nenea, i-am pus plicurile pe masă, am plătit şi am plecat. Nu tre să completez eu formulare, nu pun eu timbre, cu asta se ocupă el. Şi în felu ăsta, nu stau la şapte ghişee diferite şi nu-mi urăsc zilele că a trebuit să fac asta.

Îmi rezolv mai toate problemele prin email. Tăte insisituţiile publice cu care am avut de a face până acuma mi-au răspuns prompt şi clar.

Aşa că n-am frustrări inutile. Îmi permit să fiu calmă.

Aşa cum am zis aicişa, aveam oareşce dubii cu ce-o să se întâmple cu primul salariu. Am apreciat sugestiile fiecăruia dintre voi, iar unele dintre ele mi-o mers la suflet. Vă sunt datoare cu un răspuns.

Aşadar, am hotărât că primul salariu vreu să fie dăruit. Celor mai importanţi oameni din viaţa mea. E vorba desigur de familie, prieteni apropiaţi şi câţiva profesori care mi-au netezit calea în viaţă.

Cel mai drag mi-o fost să cumpăr cadouri nepoţilor, că am stat muuult de tot printre jucării .

Nu-s toate cadourile luate, dar finalizez curând şi apoi mă apuc să le livrez. În vreo lună sper să ajungă la tătă lumea.

Vreu sfaturi. Care să vină din experienţă. Personală, de dorit.

Să zicem că vezi la un moment dat mai clar ca niciodată că unele lucruri nu se întâmplă bine în viaţa ta. Cum faci să le repari?

Eşti genul de om care “de mâine” schimbă totul sau genul care în decurs de câteva luni reuşeşte să construiască o altă cale?

Dacă te-i lăsat de fumat, ai făcut-o deodată sau treptat?

Dacă te-i despărţit de gagiu/gagică ai întrerupt orice conversaţie sau încă vorbiţi des la telefon?

Eu am făcut de amândouă până acuma, da tind să cred că soluţia deodată mi se potriveşte mai bine. Pe de altă parte, am înregistrat şi un număr considerabil de nereuşite, urmând-o.

Aşa că vreu să ştiu: de ce e bună fiecare dintre ele? şi care-s trucurile ca să aibă efectul scontat?(ca exemplu personal, pe mine mă motivează să încep ceva deodată cu altcineva şi-apoi să ne sprijinim reciproc)

Şi mă refer la genul acela de moarte lentă şi dureroasă!

Eu am să dau un răspuns şocant la întrebarea asta. Şocant pentru cine mă cunoaşte.

Pe mine mă omoară dezordinea. Da, dezordinea pe care am elogiat-o aici şi din care m-am hrănit douăzeci de ani de viaţă.

Dezordine căreia i-am pus gând rău.

Am lingurile puse la linguri şi cuţitele la cuţite. E curat pe desktop. E curat pe birou. Hainele de iarnă îs separate de alea de vară, ca să am mai mult loc pe rafturi (mai făceam asta doar când eram copil, ameninţată de mama.)

Fac liste. Am liste pe net, în portofel, pe birou acasă şi pe birou la muncă.

După atâţia ani în care m-am lăfăit în haos, într-o nepăsare totală faţă de minutele scurse în cautarea diverselor obiecte. Pentru că acum îmi lipseşte ceva esenţial. Timpul. Nu mai am luxul de a mă întoarce acasă pentru cine ştie ce uitat pe sub masă. Nu mai pot petrece minute în şir căutand o hârtie.

Şi m-o lovit toată filosofia asta în vacanţă. Pentru că am plecat pentru câteva zile fără prosop, fără şampon şi fără pastă de dinţi. Fără articole esenţiale de îmbrăcăminte. Pentru că am uitat alte lucruri esenţiale când m-am întors în Amsterdam. Pentru că vreau să mă fac mare. Pentru că nu vreau să-mi pierd capul într-o bună zi. Şi mai ales pentru că nu mai e timp. Şi niminea nu-i dispus să deie din al lui.

Şi amu rându vostru. Ce mă omoară şi ce faceţi ca să nu vă mai omoare?