Revolte

M-am plimbat zilele trecute cu  un tânăr viitor regizor din România, venit în vizită în Olanda şi cu un alt prieten, student şi el aici ca şi mine.

Şi tot comparând cum e aici, cum e acasă, cum e mai bine, cum e mai rău, Cosmin (prietenul student icişa) a zis că de când locuieşte în Amsterdam nu mai e aşa nervos.

Şi m-am tot gândit la asta de-atunci. Eu nu-s nervoasă în general, da parcă în Bucureşti mi se întâmpla adesea:

• să înjur şoferi care opreau fix pe trecerea de pietoni.
• să înjur şoferii de pe Calea Victoriei care goneau ca nebunii când ploua şi erau băltoace, făcându-mă leorcă exact când îmi era lumea mai dragă.
• să mă agaseze cerşetori la o terasă, sau la metrou şi să ţip la ei să mă lase în pace.
• să îmi strige obscenităţi tot felul de dubioşi (şi nu, nu mă plimb cu ţăţele pe-afară, nu port tocuri cui, nu port haine cu 5 numere mai mici şi nici nu-s vreo bunesă).
• să am praf mult pe faţă, pe haine şi în păr la sfârşitul zilei.
• să aud oameni certându-se în autobuz, pe stradă, în metrou, în insituţii publice etc.

Şi lista poa să continue încă. Oamenii îs apăsaţi, nervoşi, sictiriţi, obosiţi în Bucureşti. Şi aici sunt oameni din ăştia, da îs minoritate.

Dimineaţa, pe la 7 jumate, şoferul de autobuz îmi zâmbeşte larg, îmi verifică abonamentul şi-mi urează o zi bună. La fel face cu toţi călătorii de la toate staţiile.

Pe stradă nu-i praf. Oamenii nu se ceartă aşa des, nu le sare ţandăra din orice. Am avut de trimis nişte scrisori zilele trecute şi m-am dus la poştă, am luat numpr de ordin, am ajuns la nenea, i-am pus plicurile pe masă, am plătit şi am plecat. Nu tre să completez eu formulare, nu pun eu timbre, cu asta se ocupă el. Şi în felu ăsta, nu stau la şapte ghişee diferite şi nu-mi urăsc zilele că a trebuit să fac asta.

Îmi rezolv mai toate problemele prin email. Tăte insisituţiile publice cu care am avut de a face până acuma mi-au răspuns prompt şi clar.

Aşa că n-am frustrări inutile. Îmi permit să fiu calmă.

Aşa cum am zis aicişa, aveam oareşce dubii cu ce-o să se întâmple cu primul salariu. Am apreciat sugestiile fiecăruia dintre voi, iar unele dintre ele mi-o mers la suflet. Vă sunt datoare cu un răspuns.

Aşadar, am hotărât că primul salariu vreu să fie dăruit. Celor mai importanţi oameni din viaţa mea. E vorba desigur de familie, prieteni apropiaţi şi câţiva profesori care mi-au netezit calea în viaţă.

Cel mai drag mi-o fost să cumpăr cadouri nepoţilor, că am stat muuult de tot printre jucării .

Nu-s toate cadourile luate, dar finalizez curând şi apoi mă apuc să le livrez. În vreo lună sper să ajungă la tătă lumea.

Vreu sfaturi. Care să vină din experienţă. Personală, de dorit.

Să zicem că vezi la un moment dat mai clar ca niciodată că unele lucruri nu se întâmplă bine în viaţa ta. Cum faci să le repari?

Eşti genul de om care “de mâine” schimbă totul sau genul care în decurs de câteva luni reuşeşte să construiască o altă cale?

Dacă te-i lăsat de fumat, ai făcut-o deodată sau treptat?

Dacă te-i despărţit de gagiu/gagică ai întrerupt orice conversaţie sau încă vorbiţi des la telefon?

Eu am făcut de amândouă până acuma, da tind să cred că soluţia deodată mi se potriveşte mai bine. Pe de altă parte, am înregistrat şi un număr considerabil de nereuşite, urmând-o.

Aşa că vreu să ştiu: de ce e bună fiecare dintre ele? şi care-s trucurile ca să aibă efectul scontat?(ca exemplu personal, pe mine mă motivează să încep ceva deodată cu altcineva şi-apoi să ne sprijinim reciproc)

Şi mă refer la genul acela de moarte lentă şi dureroasă!

Eu am să dau un răspuns şocant la întrebarea asta. Şocant pentru cine mă cunoaşte.

Pe mine mă omoară dezordinea. Da, dezordinea pe care am elogiat-o aici şi din care m-am hrănit douăzeci de ani de viaţă.

Dezordine căreia i-am pus gând rău.

Am lingurile puse la linguri şi cuţitele la cuţite. E curat pe desktop. E curat pe birou. Hainele de iarnă îs separate de alea de vară, ca să am mai mult loc pe rafturi (mai făceam asta doar când eram copil, ameninţată de mama.)

Fac liste. Am liste pe net, în portofel, pe birou acasă şi pe birou la muncă.

După atâţia ani în care m-am lăfăit în haos, într-o nepăsare totală faţă de minutele scurse în cautarea diverselor obiecte. Pentru că acum îmi lipseşte ceva esenţial. Timpul. Nu mai am luxul de a mă întoarce acasă pentru cine ştie ce uitat pe sub masă. Nu mai pot petrece minute în şir căutand o hârtie.

Şi m-o lovit toată filosofia asta în vacanţă. Pentru că am plecat pentru câteva zile fără prosop, fără şampon şi fără pastă de dinţi. Fără articole esenţiale de îmbrăcăminte. Pentru că am uitat alte lucruri esenţiale când m-am întors în Amsterdam. Pentru că vreau să mă fac mare. Pentru că nu vreau să-mi pierd capul într-o bună zi. Şi mai ales pentru că nu mai e timp. Şi niminea nu-i dispus să deie din al lui.

Şi amu rându vostru. Ce mă omoară şi ce faceţi ca să nu vă mai omoare?

Am fost întrebată de curând de ce atâta fascinaţie din partea mea pentru multiculturalism? De ce atâta dor de ducă şi atâta sete de oameni din diverse locuri ale lumii?

Şi am încercat să găsesc un răspuns.

Am crescut în Botoşani. Un oraş în care nu am văzut nici un străin. Oraş în care văzusem români şi rromi.

Pe când aveam vreo şapte anişori, ai mei fraţi au plecat la facultate. Cu ocazia asta am ieşit din Botoşani şi am fost până la Iaşi. O cu totul altă lume.

Am cunoscut prietenii lor. Eram în camera de cămin a fratelui meu şi mi-a spus că în seara aceea urma să-l cunosc pe prietenul lui negru, Babika (nu ştiu sigur dacă aşa se scrie.) Timp de câteva ore mi-am tot închipuit cum o să fie. Văzusem persoane de culoare la televizor, dar tot mi se părea că în realitate o să fie cu totul altfel. Spre seară, Babica a intrat în cameră, râzând. I-am văzut dinţii albi în contrast total cu pielea foarte neagră. Am început să plâng. M-am speriat. Parcă nu puteam accepta că e şi el om şi n-o să-mi facă nimica rău. Babika a plecat rapid din cameră şi a revenit peste vreo 10 minute cu o îngheţată Bambi la cornet (una din cele mai scumpe pe vremea aceea). Între timp m-am liniştit, toată lumea îmi explica că e un om bun, şi el ca toţi oamenii. Am acceptat apoi îngheţata, am dat mâna cu el şi am început să vorbim. El era student la Medicină şi vorbea destul de bine româna. Mi-a spus că e din Sudan şi alte lucruri pe care nu mi le mai amintesc. Nu-l priveam în ochi ci mă uitam la mâinile lui şi la culoarea foarte deschisă a palmei. Când am revenit acasă, am căutat Sudan pe hartă şi am avut un sentiment tare ciudat. Mie mi s-a părut enormă distanţa de la Botoşani la Iaşi (144 km) şi el venise din Africa.

Brusc, totul se redimensiona în capul meu. Şi m-am gândit încă de atunci că mi-ar plăcea să mă duc şi eu în altă ţară cândva.

Până la 18 ani am mai cunoscut doi sau trei străini, veniţi întâmplător prin Botoşani. Mă fascinau la fel de mult ca şi Babika. Îi întrebam de ţările lor ca despre o comoară. Aşteptam un răspuns care să mă şocheze şi eram uşor dezamăgită dacă mi se răspundea că e cam la fel ca în România, că oamenii nu au nici un membru în plus sau în minus.

La 18 ani am ajuns prima dată în Bucureşti, când am venit la examenul de admitere. Şi acolo a fost explozie de culturi, de oameni, de culori. Simţeam din ce în ce mai mult că trebuie să plec, că trebuie să aflu eu singurică cum e pe alte meleaguri.

Şi am ajuns în cel mai multicultural oraş al lumii. Şi pun la fel de multe întrebări oricărui străin pe care îl cunosc. Şi aştept acelaşi zâmbet pe care Babika l-a afişat acum mulţi ani. Şi de cele mai multe ori îl primesc. Şi asta mă face şi mai însetată de nou.

Îmi plac oamenii din alte culturi pentru că am trăit într-un locşor în care n-am avut acces la ei. Pentru că demult, într-o zi, m-am uitat ore bune la o hartă a lumii încercând să-mi închipui cât de mare e de fapt ea. Şi cât de colorată.