N-am să comentez că nu mai e cum a fost odată, n-am să mă plâng că putea fi mult mai bine. Am să şterg gândurile sumbre şi-am să mă gândesc doar că azi de ziua României.
Şi nimeni n-ar trebui să fie hulit de ziua lui. Avem 364 de zile să aruncăm cu noroi, să înjurăm şi să blestemăm. Hai azi să ne îmbrăcăm frumos şi să zâmbim. E ziua noastră. Mi-ar fi plăcut să fiu acasă, iar ceea ce azi m-o adus aproape o fost imnul. Şi câteva alte cântece româneşti, la care mi-e imposibil să nu mă emoţionez. ( ca de exemplu 1, 2, 3 şi 4 – ultima e pentru moldoveanca din mine)
Am uitat că azi e Sfântul Andrei. Am văzut acum câteva minute o ştire. Şi am ratat entuziasmul de a adormi cu gândul că-mi voi visa alesul.
Dar ce-am visat, chiar fără să ştiu că noaptea ce-o trecut o fost una specială, zic eu că e mai util decât dacă mi-aş fi ştiut ursitul.
Toată noaptea mama m-a învăţat cum să tai o găină şi cum s-o gătesc. Totul foarte detaliat şi sângeros. Îmi explica de tăierea tendoanelor şi scoaterea măruintaielor, de jumulire, de pârlire cu o răbdare şi cu o minuţiozitate aproape de speriat. Şi-mi repeta că e musai să ştiu să fac un borş de găină dacă vreu să mă mărit.
Deci nu ursitul mi-a fost dat în vis, ci ce trebe să fac ca să mă ceară de nevastă
Şi-am să vă întreb: e important să ştii să faci sarmale ca să nu rămâi fată mare? Trebuie să ştii să jumuleşti o găină? Bărbatul trebuie să taie un porc ca să fie demn de însurătoare? Ce mai e esenţial înainte de măritiş: apretat, cusut, curăţat?
Andrei Petrilă e toboşar. Foarte bun. Şi asta n-o zic eu, care nu mă pricep pre bine la muzici, ci artişti care au lucrat cu el de-a lungul vremii, printre care taraful Loredanei Groza, Damian Drăghici, cu trupa Firma (ăia care au piesa Baby is Crying), cu Fără Zahăr iar acum Trupa Sensor.
Am citit tătă copilăria poveşti cu Feţi Frumoşi şi am visat să mă mărit cu unul. Şi am alergat tătă adolescenţa după zmei. Şi tot un zmeu îmi doresc şi acuma.
Şi mă tot gândesc ce fel de poveşti am să cetesc copiilor mei. Vreu să-i îndoctrinez cu Făt Frumos sau să-i încurajez să prindă zmei? Pentru că zmeul cred eu că e alegerea câştigătoare azi. Societatea în care trăim elimină Feţi Frumoşii. Sau îi lasă în mizerie. Jocurile îs murdare, luptele îs cu lovituri sub centură iar a-i spune copilului tău că binili învinge mereu e cel puţin naiv. Azi doar un zmeu izbuteşte să trăiască decent, iar Ilenele Cosânzene şi-au cam pirdut şi ele din valoare. Cu cinste şi neprihănire avansezi mult mai încet decât cu niţică pată. Iar riscul ca naivitatea Ilenei să atragă gheare de zmeu e iarăşi mare. Şi-atunci, eu vreu să cresc Ilene? Păi nu prea.
E timpul să schimbăm poveştile sau le lăsăm aşa, cu speranţa că ispita răului din basme o să-i atragă şi mai mult pe copiii noştri şi astfel, o să înţeleagă calea câştigătoare?
Sigur, e posibil să-mi spuneţi că măcar copilăria ar trebui să o lăsăm neatinsă, că e timp şi loc ideal pentru orice suflet. A fost. Azi copiii de grădiniţă ştiu că doamna vrea cadou şi flori. Ştiu că unii copii primesc mai multă atenţie de la doamna pentru că doamna primeşte la rândul ei mai multă atenţie de la părinţii acelor copii. Ştiu când ajung la şcoală că unii copii iau note mai mari pentru că ai lor părinţi cotizează mai mult. Lumea copiilor nu mai e demult ideală. Are rost să menţinem poveştile ideale? Nu cumva îi derutăm?
Şi eu, ca şi voi, mă comport diferit faţă de oameni. Oricât m-aş minţi, nu pot fi aceeaşi faţă de toţi din jurul meu. Pentru că pe unii îi simpatizez vag, pe alţii îi respect enorm, pe unul singur îl iubesc cu patimă, pe alţi îi iubesc prieteneşte, cu unii lucrez la diverse proiecte şi-atât, unii îmi sunt antipatici din varii motive. Şi n-am să privesc cu aceiaşi ochi pe cel în faţa căruia mă dezbrac de orice aparenţă şi pe cei pe care îi tolerez, deşi nu îi admir. Aşa stau lucrurile.
Şi într-un fel am să ajut un pieten sau un membru al familiei şi într-un alt fel pe o simplă cunoştinţă.
Şi deşi ajut fără să doresc ceva în schimb recunosc că mă gândesc la cei pe care îi ajut, la care ţin, ca la oameni care la rândul lor m-ar ajuta dacă aş avea nevoie. Adică am aşteptări. Nu imediate, dar am. Şi aş fi ipocrită să spun că nu-i aşa.
Şi de curând am învăţat ceva tare important de la viaţă şi de la un prieten. Şi îs convinsă că el nu se va supăra că am să vă învăţ şi pe voi: să ai mereu aşteptări de la oamenii din jurul tău în funcţie de cât pot ei să ofere, nu în funcţie de cât le oferi tu.
Şi am ajuns la discuţia asta pentru că eu tind să ofer mult, poate sufocant uneori. Şi rar am nevoie de câte ceva. Iar când acel ceva nu vine tocmai de la oamenii cărora eu le-am oferit cel mai mult, sufăr. Pentru că tocmai de la ei m-aş fi aşteptat să vină ajutorul. Dar e greşit. Ajutorul vine de la cei care îs capabili să ofere mult, nu neapărat de la cei care îs capabili să primească mult. Şi atâta vreme cât o să am aşteptări puţine de la unii dintre cei din jurul meu, diferenţa dintre ce-am aşteptat să primesc şi ce primesc se reduce considerabil. Iar asta îmi reduce considerabil supărarea. Şi ies mai repede din stări ca cea pe care am avut-o.
La energie mă refer. Eu am avut o cădere, aşa cum v-am mai zis. Lipsă de chef de orice, că mi s-o adunat multe pe cap, că nu mi-o mers mai nimic aşa cum aş fi vrut eu să fie.
Şi primul pas pe care l-am făcut a fost să mă rup puţin de lume. M-am retras în cochilie. Am comunicat numai cu cei mai cei dintre apropiaţii mei. M-am sfătuit cu ei. M-am descărcat în faţa lor şi am luat apoi din energia pe care ei o fost dispuşi să o împărătăşească. Am citit mai mult ca de obicei. M-am făcut invizibilă în online.
Am vorbit mai mult cu ai mei.
Deci trei mari surse: familie, prieteni şi lectură. Şi câteva eugenii.
Apoi mi-o mai prins bine să găsesc mesaje pe blog, pe mail, pe messenger din partea unor prieteni sau a unor amici care s-au alarmat de lipsa mea. Şi iete-ma-s icişa, roşă-n obrăjori şi cu ditamai cheful de viaţă.
Voi de unde vă luaţi energia când sunteţi aproape de colaps? N-ar fi fromos să o cumpăraţi la supermarket?
Am cam lipsit în ultima vreme. N-am un motiv foarte clar.
Nu mi-o mers prea bine. Nici psihic, nici financiar. Îs multe lucruri pe care n-am avut puterea să le schimb. Mi-o fost mintea invadată de pesimism şi gânduri triste, gânduri despre orice, despre şcoală, despre prieteni, despre alegeri, despre viitorul scurt şi îndepărtat. Şi mi-am dat seama că dacă aş fi scris, mi-aş fi vărsat neputinţa şi frustrările pe umerii voştri, iar colţişorul ăsta vreu să fie unul puternic, pozitiv, critic, alert, n-are de ce să se înece în lamentări. Aşa că n-am mai scris. Îmi pare rău că am dispărut brusc.
O să mai stau departe câteva zile, o să folosesc uichendul ca să sug energiile de care am nevoie din tot ce-i în juru meu şi-am să revin în forţă la începutul săptămânii viitoare.(tot atunci o să răspund şi la comentarii) Mulţumesc celor care s-au îngrijorat. Şi celor care n-au făcut-o.
Staţi cil, nu mă prăbuşesc uşor. Şi dacă se întâmplă, mă ridic devreme. La blog şi la domniile voastre nu renunţ. Mă întorc. Vă pup. Pi frunti.
Nevoită fiind să le studiez comportamentul de cumpărare cân vine vorba de mersu la supermaket (pentru o temă), mi-am băgat puţin nasul în nişte date demografice despre olandezi, ca să am un punct de pornire. Şi am fugit la Institutul lor naţional de Statistică (CBS) şi am dat peste multe alte informaţii interesante:
în ţărişoara lor trăiesc aproape 4 mil de vaci. La noi în ţară, îs aproximativ două milioane jumate (sursa: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/868684/Tot-mai-putine-vaci-in-Romania/). La ce suprafaţă au, e normal să vezi vaci peste tot în afara oraşelor. Adică efectiv câmpuri pline de vaci.
8 % din populaţie are doar educaţie primară. 26 % au absolvit instituţii de educaţie superioară.
Cheltuielile totale pentru Cercetare şi Dezvoltare au fost cam 1,7 % din PIB în 2007
În Olanda, numărul femeilor care nasc acasă înseamnă aprox 28 % din totalul femeilor care devin mame. (V-am mai povestit despre obiceiul ăsta aici, acum un an şi ceva.)
56 % dintre olandezi au un laptop. mai mult de 90 % din olandezi au acces la Internet.
80 % din populaţie e nativă, restul vin în cea mai mare parte din Maroc şi Turcia.
Că tot şad de ceva vreme icişa şi am avut experienţe din cele mai ciudate cu oamenii ăştia, zic să vă împărtăşesc câte unele
am participat mai demult la o conferinţă internaţională. Cei 3 olandezi prezenţi au flatulat (s-au băşit) pe tot parcursul întâlnirii. Zgomotos şi groaznic de urât mirositor. Se felicitau reciproc după fiecare ispravă. Între timp am întâlnit şi alte naţii vestice care fac asta. Oriunde, oricând.
e o neobrăzare cruntă să te bagi într-o discuţie sau s-o întrerupi în vreun fel. Am făcut asta fără să vreau de vreo câteva ori până acuma şi de fiecare dată am fost certată. (un exemplu: într-un centru de copiere era o coadă imeeeensă, eu mă grăbeam, vânzătoru stătea de vorbă cu un client şi am intervenit cu scuzele de rigoare ca să întreb dacă au şi printare color. Ca să ştiu dacă merită să stau la coadă sau nu. Un da sau nu i-ar fi luat o secundă. Mi-a explicat vreo 10 secunde că am comis un gest foarte urât intervenind într-o discuţie şi nu mi-a zis dacă da sau nu. Am plecat.)
olandezii sunt înalţi. În medie, cei mai înalţi oameni de pe planetă. Deci îs obişnuiţi să privească lumea de sus. S-a transferat asta şi în atitudine. Obişnuiţi-vă cu asta.
Au inovat în multe domenii. Ştiu asta şi nu-şi mai încap în piele. Azi un prof ne explica de faptu că prima multinaţională din lume a fost VOC- United East India Company. Şi tot slăvind spiritul lor antreprenorial, am amintit că totuşi alea erau vremuri în care sclavia a produs mulţi bani şi ca principiile de aşa zis biznis de atunci nu erau tocmai etice. A început să râdă, zicând că de sclavie nu-şi mai aminteşte nimeni. A rămas gloria de-a fi fost primii. Şi aşa mult le place să fie primii în orice, încât am uneori senzaţia că între parteneri e cursă pentru cine are primul orgasm.
apropo de obsesia de a fi primii, am primit trei echipe aceeaşi temă de proiect. Putem lua toate 3 note mari, sau note mici, sau note diferite. E o parte de cercetare şi o parte de elaborare de strategie. Am propus să colaborăm, cele trei echipe, pentru partea de cercetare, nefiindu-ne interzis să facem asta. Terminăm mai repede, suntem mai eficienţi, putem munci în linişte la strategie. O singură echipă era formată din olandezi. Au auzit propunereaşi s-au opus, au spus că e proiectul ăsta e o competiţie şi o vor trata ca atare. (proful nu o să dea locul 1, 2,3 ci note. Care pot fi toate de 10.) Nu le-am stricat plăcerea de a şti că luptă ca să fie primii.
îs foarte perfecţionişti. Şi tre să recunoaştem că le-o ieşit bine ce-au făcut până acuma şi până la urmă atitudinea asta o făcut ca Olanda să fie cu totul diferită de România.
Spre dimineaţă visam că Sid e în faţa blocului meu de la Botoşani. Eram cu nepoată-mea în sufragerie şi l-am văzut întâmplător pe geam. Era mult mai mare decât în film (faţa îi ajungea la nivelul etajului 1). Şi puştoaica m-o întrebat dacă putem merge să ne jucăm cu el. Mie-mi sclipeau ochii mai tare decât ei. (fac o parantază ca să vă zic că visele mele preferate îs alea în care interacţionez cu personaje din desene animate. Am avut o perioadă când nopţi la rând îi dădeam o mână de ajutor lui Tom să scape de răutăţile lui Jerry. Mie mereu mi-a fost milă de Tom.)
Şi exact cân mă pregăteam să dau mâna/lăbuţa cu el, mi-o sunat telefonu. Unul din cele mai dulci glăscioare mi-o amintit că azi trebuia să mă trezesc foarte devreme. Şi am avut de ales: încep să citesc sau mă întorc la Sid?
Şi am închis telefonu şi ochişorii. A urmat un vis trist cu mine pe scaunul stomatologului meu. Şi peste încă juma de oră m-am trezit.
Întrebarea mea e: voi ce scuză vă găsiţi ca să culcaţi la loc după ce sună alarma sau vă trezeşte careva?
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.