Revolte

Am avut azi o discuţie productivă, în contradictoriu, cu un coleg de la cursul de marketing strategic şi aş mai fi continuat-o puţin, dacă băieţii simpatici din spate n-ar fi pufnit la fiecare cuvinţel de-al meu, ca să pricep că n-are rost să emit păreri, mai ales că profa se uita la mine când vorbeam şi mai ales la ei. Plus că mai erau cinci minute până la final…

Era vorba despre responsabilitatea pe care brandurile o au faţă de clienţii lor. Mai cu seama brandurile acelea care aproape creează un cult, care devin practic lovemarks.

Branduri ca Apple, ca Rolls Royce, adică acele mărci care dau clienţilor sentimentul de apartenenţă la un grup exclusivist, care mizează pe dragostea pe care clienţii lor le-o poartă. Şi care musai iubesc şi ele la rândul lor clienţii.

Şi al meu coleg susţinea că e ok ca uneori un brand care îşi are deja foarte bine stabilit grupul ţintă să înceapă să cucerească şi clienţii concuenţilor, adoptând un comportament şi-o imagine similară cu a concurenţilor. ( eu la rândul meu sunt ok cu evoluţia unui brand, dar nota bene, el nu trebuie să ajungă similar cu concurenţa. Pentru că ai săi clienţi l-au ales tocmai pentru că nu era ca şi concurenţa).

Şi eu am zis că e fundamental greşit. Că un brand e într-o relaţie strânsă cu clienţii lui, iar asta întocmai ca o relaţie de dragoste, se bazează pe încredere. Şi nu ar putea să înşele încrederea partenerilor lor, devenind altfel decât erau iniţial, pentru că aceştia din urmă s-ar simţi trădaţi. Iar colegul mi-a replicat că atunci orice client care trece la produsele concurenţei înşală, potrivit raţionamentului meu şi ar trebui pedepsit.

Eu merg mai departe şi zic (şi din păcate n-am apucat să-i spun şi lui) că un brand e un dumnezeu. El îşi iubeşte necondiţionat credincioşii, îi iubeşte pe toţi care îl urmează şi care îl adoră. Şi le iartă lor greşalele lor şi nu-i pedepseşte pentru micile trădări, pentru că ei sunt liberi şi pot alege. Între acel dumnezeu şi un altul.

Dar el, brandul, dumnezeul nu are voie să greşească în faţa credincioşilor lui, nu se poate schimba total de la o zi la alta. Pentru că ei ar înceta să mai creadă în el. Şi şi-ar găsi un altul.

Singura diferenţa între brandul dumnezeu şi Dumnezeul în care cred eu e că dacă aproape toţi muritorii se vor pierde de la calea cea dreaptă, brnadul nu poate trimite potop.Şi raportul de putere e uşor altul.

M-a prins nebunia di-un picior sau încă mai am o şansă?

Am 21 de ani. Nu ştiu dacă asta îmi dă sau nu dreptul să vorbesc despre fericire. Alerg de când mă ştiu după ea.

De cele mai multe ori când am fost tare aproape de ea, fie m-am oprit să-i las un avans fie am cotit spre dreapta sau spre stânga ca mai apoi să revin pe drumul principal îndeajuns de târziu încât ea să fie deja departe.

Aţi sesizat că avem de multe ori o pornire absurdă de a fugi când vreo forma evidentă de fericire ni se arată în faţă?

Am preferat mereu să caut alte provocări, să-mi găsesc noi fericiri şi mai îndepărtate în detrimentul celor evidente de lângă mine. Nu ştiu de ce m-am ferit exact, dar am acum senzaţia că adevăratul curaj e cel care te face să accepţi fericirea din imediata ta apropiere mai degrabă decât fuga haotică după fericiri imposibile.

Motivul s-ar putea să fie acela că atunci când scopul tău e unul cvasi-imposibil, resimţi eşecul cu mult mai multă uşurinţă şi e uşor să-l atribui unor altor factori în afara ta, cum ar fi destinul, societatea, tradiţiile etc. pe când eşecul care ar putea apărea atunci când vrei să atingi ceva atât de uşor de atins nu are al cui să fie decât al tău aproape în totalitate.

Şi ne e frică de responsabilităţi prea mari.

Eu am decis să nu-mi mai fie teamă.

P.S.: Cer îndurare că am poposit atât de rar în ultima vreme pe-aici. Am revenit deja şi mi-e bine.

Pentru că ar fi fost nefiresc să nu rătăcesc chiar nimic zilele astea, mi-am uitat laptopul într-un alt oraş.

M-am tot plimbat toata săptămâna, am ajuns şi acasă, însă laptopul zace într-o altă casă şi-mi va fi înapoiat curând. Se fac destule glume pe seama asta pentru că am o legătură aproape ombilicală cu el, dar rezist eroic şi aştept cu nerăbdare momentul revederii. Nu-mi place să-mi verific mailurile  sau să bloguiesc de pe alte calculatoare (citiţi aici ca să înţelegeţi de ce), aşa că s-ar putea să reacţionez cu întârzâiere. (azi am făcut o excepţie că mi-era pre dor)

Ne auzim curând.

Una din colegele mele de cameră, nu cea care mi-a invadat patul, e cloavnă. Da, ştiu, am prieteni ciudaţi.

Deşi ia bani numai pe orele în care munceşte efectiv cu copii, de cele mai multe ori la petreceri private (şi da, m-am gândit şi eu s-o închiriez pentru câteva ore), ea se îmbracă colorat tot timpul.

Azi avea ceva albastru în picioare. Ea le zice tenişi. Singular, tenis. La mine în Moldova zicem papuci la orice se pune în picioare şi nu ne mai complicăm atâta. Am auzit-o ţipând: Mi-e mic tenisul şi instant mintea mea uşor coruptibilă a zburat spre altceva. Asta în contextul în care ea are un prieten care e la rândul lui prieten cu un anume pe care-l cheama Cagula.

Ştiţi bancul cu cagula?  Dar pe ăla cu capsula? Cu bascula?

Îl şi citeşte pe Pitici Gratis, câteodată cu glas tare, ceea ce justifică încă o dată tendinţa ei de a folosi cuvinte cu dublu sens. Sau care trimit la alt sens.

Şi acuma scopul articolului: donez colegă de cameră. Nu mă lasă să lucrez la licenţă.  O primeşte careva ? A fost şi bolnavă când era mică (dedesuptul acestei ultime menţiuni vi-l zic într-un post viitor.)

Am tot fost pe drumuri zilele astea, am ajuns şi prin spital din păcate, am stat multe sute de km doar eu cu gândurile mele şi mi-am dat seama că trăim într-o lume tristă.

Am făcut în minte o listă cu ce se poate cumpăra cu bani la ora actuală în România:

• permise auto
• nevinovăţie
• examene
• atenţia unor doctori, care de altfel te lasă cu nepăsare să mori
• iertarea păcatelor, de la preoţi păcătoşi
• false prietenii
• diplome
• viitor promiţător
• trecut curat
• prezent cinstit
• admiraţia altor consumatori inutili de oxigen
• mâncare, haine, maşini, securitate etc..

Şi îmi ramân tare puţine lucruri care NU pot fi cumpărate cu bani deocamdată. Ar fi sănătatea, deşi şi aici e discutabil. Vouă ce vă mai vine în minte?