Revolte

Ca să puteţi închipui cât mai corect întâmplarea, am să vă spun că e tare greu, spre imposibil, să te urci în tramvaiele din Amsterdam fără bilet. Pentru că se intră pe două uşi:

• una e cea din faţă, unde stă vatmanul şi n-ai cum să te strecori fără să te vadă.
• a doua e pe la coada tramvaiului, e o uşă dublă, pe care oamenii intră de obicei civilizat, unu câte unu. În faţa uşii e cabina controlorului. E practic o cutiuţă de sticlă, în care stă pe scăunel acest controlor care veghează ca oamenii să aibă bilet, să intre numai pe uşile permise.
• cei care vor să coboare pot să o facă pe oricare altă uşă, astfel încât să fie mereu fluxuri separate.

Călătoria poa să te coste în felul următor (sunt mai mult posibilităţi, da astea îs cele mai uzuale):

(more…)

M-o întrebat un preten dacă m-am apucat de muncit pe plantaţie în ultima vreme. Răspunsul e că îs pe două plantaţii: una la muncă şi una la şcoală

Până luni, nu am timp să respir. Îs trează de nu mai ţin minte când şi mi-o amorţit degetele de atâta scris. Am multe să vă povestesc. Dar nu vreme până atunci.

Un uichend fain!

Azi s-au făcut doi ani de când tata nu mai e.

Nu am depăşit momentul şi cred că n-o s-o fac niciodată cu adevărat. Durerea nu trece, nu se estompează, doar că iese mai rar la suprafaţă. Râd din nou, dansez pe stradă, am momente în care simt că lumea e a mea. Mi-era teamă atunci că astea n-or să se mai întâmple niciodată.

La puţin timp după ce am aflat am fugit la duş. Am stat mult acolo şi speram ca toată apa aia să spele realitatea, să mă trezească, să modifice ceva. Gândurile mele atunci erau că mai aveam atâtea să-i spun. Şi că el ar mai fi putut să-mi spună atâtea.

Mi-au fost alături prietenii şi unul dintre ei mi-a repetat de multe ori că nu e sănătos să mă împotmolesc în lucruri pe care nu le pot schimba.

Şi am învăţat să-mi văd în continuare de viaţă. Aşa cum ar fi vrut el. Azi m-au năpădit gândurile şi pentru că aici m-am descărcat şi m-am încărcat psihic de atâtea ori, am s-o fac şi acum.

Mi-am amintit că:

• datorită lui am talentul oratoric pe care unii dintre voi îl ştiu. Eram mititică, încă nu la şcoală şi citisem din Povestiri Istorice fragmentul cu Fraţii Buzeşti. Am fost aşa entuziasmată de ce aflasem încât am vrut să-i povestesc tatei cu amănunte, de îndată ce-a intrat în casă. Şi ca orice copil, am început să mă bâlbâi. Vorbeam cu pauze lungi, cu multe ĂĂĂĂĂ, ÎÎÎÎÎÎ-uri, şi tata m-a oprit, mi-a spus să mai citesc o dată, să mă gândesc bine ce vreau să-i spun şi abia apoi să vin să-i povestesc, fără pauze şi fără Îîîî-uri. Am fugit plângând la mama să-i spun că tata e rău şi că nu vrea să mă asculte. Tata mi-a zis atunci că nimeni niciodată n-o să vrea să mă asculte dacă n-o să spun clar ce am de spus. Şi n-a fost singura dată când m-a oprit din povestit. A făcut-o în mod constant, în pofida lacrimilor mele, până am învăţat să mă exprim clar, tare, cursiv, coerent.

(more…)

Şi eu, ca şi voi, mă comport diferit faţă de oameni. Oricât m-aş minţi, nu pot fi aceeaşi faţă de toţi din jurul meu. Pentru că pe unii îi simpatizez vag, pe alţii îi respect enorm, pe unul singur îl iubesc cu patimă, pe alţi îi iubesc prieteneşte, cu unii lucrez la diverse proiecte şi-atât, unii îmi sunt antipatici din varii motive. Şi n-am să privesc cu aceiaşi ochi pe cel în faţa căruia mă dezbrac de orice aparenţă şi pe cei pe care îi tolerez, deşi nu îi admir. Aşa stau lucrurile.

Şi într-un fel am să ajut un pieten sau un membru al familiei şi într-un alt fel pe o simplă cunoştinţă.

Şi deşi ajut fără să doresc ceva în schimb recunosc că mă gândesc la cei pe care îi ajut, la care ţin, ca la oameni care la rândul lor m-ar ajuta dacă aş avea nevoie. Adică am aşteptări. Nu imediate, dar am. Şi aş fi ipocrită să spun că nu-i aşa.

Şi de curând am învăţat ceva tare important de la viaţă şi de la un prieten. Şi îs convinsă că el nu se va supăra că am să vă învăţ şi pe voi: să ai mereu aşteptări de la oamenii din jurul tău în funcţie de cât pot ei să ofere, nu în funcţie de cât le oferi tu.

Şi am ajuns la discuţia asta pentru că eu tind să ofer mult, poate sufocant uneori. Şi rar am nevoie de câte ceva. Iar când acel ceva nu vine tocmai de la oamenii cărora eu le-am oferit cel mai mult, sufăr. Pentru că tocmai de la ei m-aş fi aşteptat să vină ajutorul. Dar e greşit. Ajutorul vine de la cei care îs capabili să ofere mult, nu neapărat de la cei care îs capabili să primească mult. Şi atâta vreme cât o să am aşteptări puţine de la unii dintre cei din jurul meu, diferenţa dintre ce-am aşteptat să primesc şi ce primesc se reduce considerabil. Iar asta îmi reduce considerabil supărarea. Şi ies mai repede din stări ca cea pe care am avut-o.

V-o fost de folos?

Aveţi ceva completări?

Înainte să purcedeţi la cetit postul, trebe cetit Fetiţa care l-a luat pe NU în braţe, de Octavian-Pancu Iaşi. Am găsit aici textul, dar cred că e unul adaptat.

Eu am auzit povestioara într-una din puţinele zile cât am fost la grădiniţă şi am citit-o când eram ceva mai măricică. Şi azi, încă o dată, să mă conving că finalul era într-adevăr că NU a fost închis în călimară.

Şi aveam nevoie să ştiu exact ce s-a întâmplat, pentru că eu cred că NU a evadat din nou şi, mai mult decât atât, s-a clonat de nenumărate ori şi stă hidos în braţele multor tineri care, inevitabil, se urâţesc şi ei.

Sunt oamenii aceia care zic NU înainte să-ţi audă ideea, sunt oamenii aceeia care pornesc la drum convinşi fiind că nu vor reuşi să ajungă la destinaţie, sunt oamenii aceia care frâng cu plăcere aripi. Îs oamenii pe care eu i-aş bate. Cu ranga. Într-o lume în care bătaia cu ranga nu le-ar produce răni. De altfel, în lumea reală, îi evit pe cea mai mare parte, iar pe ăia pe care n-am cum să-i evit, încert să-i ajut.

Dacă sunteţi printre cei care vă plângeţi continuu că nu e nici o şansă să faceţi ceva, că nu există nici o soluţie la probleme voatre şi vă păstraţi prietenii numa ca să vărsaţi energii negative şi veninoase pe ei, zilnic, imaginaţi-vă, vă rog următorul scenariu:

Cum v-aţi simţi dacă înainte de o operaţie banală, să zicem de apendicită, chirurgul ar avea un botic din ăla de juma de metru (de la prea multe rostiri ale lui NU) şi ar zice continuu: Nu, n-am cum să reuşesc, nu….nu-mi iese…o să vedeţi, stimate pacient, n-am să reuşesc. de fapt, nici n-o să aveţi cum să vedeţi. Şi mai gândiţi-vă că n-aveţi altă soluţie, ori medicu ăla vă operează, ori muriţi câteva ore mai târziu de peritonită.

E cam alegerea asta o fac şi colegii dumneavoatră de la serviciu, când fie lucrează cu dumneavostră, fie trebe să-şi dea demisia, să caute alt loc de muncă. Cam aşa vi-s partenerii de viaţa, care fie vă suportă văicărelile şi NUUU-ul prelung, fie îşi taie venele, fie vă taie venele, fie caută alta.

Mie-mi vine să-mi pun o pancartă pe frunte pe care să scriu Atenţie, om optimist! şi poate m-or ocoli tăte leprele sugătoare de energie pozitivă şi emanatoare de nuuuri nefundamentate. Mie pamenii ăştia mi se par imaturi şi alintaţi peste măsură. Ei îs incapabili să rezolve o problemă singurei şi recurg la ce făceau mai bine când erau mici: exasperau părinţii. Şi aici părinţii îs de vină. Dacă odoru bate din picior şi zice de trei ori la rând nu vreau, nu-mi place, iar voi încă încercaţi să găsiţi ceva ce s-ar putea să-i placă, vă felicit. Sunteţi pe cale de a crea un nou monstru social.