Revolte

Îmi dedic gândurile tuturor nemernicilor care mi-au făcut şi îmi fac viaţa frumoasă

Archive for the ‘educatie’


Ce face munca din mine

Pen’că îs deja aproape două luni de când muncesc, se simt efectele brăţării de aur :D (munca e brăţară de aur, sper că aţi învăţat şi voi la şcoală):

  • sunt mult mai disciplinată în privinţa mâncatului şi asta zic eu că e printre cele mai mari beneficii. Faptul că am program fix zilnic şi că mănânc mereu la aceleaşi ore are  efect pozitiv şi asupra fizicului şi psihicului meu (pap pe la 7, pe la 13, apoi pe la 19 şi de obicei câteva fructe între mese).
  • mă simt om mare. Pe cuvânt. Mi-e greu să explic, dar am aşa un sentiment tare frumos în legătură cu mine. Chiar şi faptul că mă îmbrac ceva mai elegant în fiecare zi îmi dă o altă senzaţie când mă uit în oglindă :D .
  • mă simt mult mai bine când ofer ceva din banii munciţi de mine. Cât am tot fost la cumpărături de cadouri, din primul salariu, îmi creştea inima cu fiecare lucruşor pe care puteam să-l iau, că ştiam că e trudit cu spor.
  • îs ceva mai ordonată şi biroul meu e simţitor mai liber şi mai bine organizat. La fel şi desktopul. La fel şi geanta.

Cam atât deocamdată, dacă mai apare vreo schimbare majoră, vă spun. N-am menţionat mai sus, da vă zic acuma de faptul că pe plan profesional simt că am învăţat mult în astea două luni şi faptul că zilnic apare ceva nou mă motivează să mă duc veselă la serviciu.

De altfel, asta e şi condiţia pe care mi-am autoimpus-o: voi avea acelaşi job numai până când trezitul de dimineaţă va deveni o corvoadă şi mă voi gândi cu groază că urmează o nouă zi de muncă. Cât timp zâmbesc când merg spre birou, e semn că merită să o fac în continuare. Iar amu îs în stadiul de rânjet cu gura până la urechi.

Ce-a făcut munca din voi?

Un proiect verde

De Mihai Iorga mă leagă amintirea multor nopţi albe petrecute în sediul de la Moxa al organizaţiei BOS, pe vremea când trudeam la aplicaţia pentru JADE. Beam cafea şi cola, îngheţam de frig şi pregăteam viitorul. Cu un entuziasm de care mi se pare că n-aş mai putea da dovadă acum. Poate şi tinereţea era de vină :P

După ce mandatul de preşedint BOS s-a terminat, Mihai n-a putut să stea departe de proiecte. Iar azi are pe mână unul verde, cu care participă la Citizen Act, de la BRD. Celor care sunteţi interesaţi de cum vor ei (echipa= Mihai plus încă doi studenţi) să creeze o platformă online pentru toţi stakeholderii din România ai industriei energiei regenerabile, îi invit călduros să arunce o privire icişa:

http://www.citizenact.com/wikis/wiki_buc385.php

şi eventual să le lase laude, sugestii, impresii, reclamaţii celor trei.

Eu le urez mult succes şi le ţin pumnii.

Trist 21

Azi s-au făcut doi ani de când tata nu mai e.

Nu am depăşit momentul şi cred că n-o s-o fac niciodată cu adevărat. Durerea nu trece, nu se estompează, doar că iese mai rar la suprafaţă. Râd din nou, dansez pe stradă, am momente în care simt că lumea e a mea. Mi-era teamă atunci că astea n-or să se mai întâmple niciodată.

La puţin timp după ce am aflat am fugit la duş. Am stat mult acolo şi speram ca toată apa aia să spele realitatea, să mă trezească, să modifice ceva. Gândurile mele atunci erau că mai aveam atâtea să-i spun. Şi că el ar mai fi putut să-mi spună atâtea.

Mi-au fost alături prietenii şi unul dintre ei mi-a repetat de multe ori că nu e sănătos să mă împotmolesc în lucruri pe care nu le pot schimba.

Şi am învăţat să-mi văd în continuare de viaţă. Aşa cum ar fi vrut el. Azi m-au năpădit gândurile şi pentru că aici m-am descărcat şi m-am încărcat psihic de atâtea ori, am s-o fac şi acum.

Mi-am amintit că:

  • datorită lui am talentul oratoric pe care unii dintre voi îl ştiu. Eram mititică, încă nu la şcoală şi citisem din Povestiri Istorice fragmentul cu Fraţii Buzeşti. Am fost aşa entuziasmată de ce aflasem încât am vrut să-i povestesc tatei cu amănunte, de îndată ce-a intrat în casă. Şi ca orice copil, am început să mă bâlbâi. Vorbeam cu pauze lungi, cu multe ĂĂĂĂĂ, ÎÎÎÎÎÎ-uri, şi tata m-a oprit, mi-a spus să mai citesc o dată, să mă gândesc bine ce vreau să-i spun şi abia apoi să vin să-i povestesc, fără pauze şi fără Îîîî-uri. Am fugit plângând la mama să-i spun că tata e rău şi că nu vrea să mă asculte. Tata mi-a zis atunci că nimeni niciodată n-o să vrea să mă asculte dacă n-o să spun clar ce am de spus. Şi n-a fost singura dată când m-a oprit din povestit. A făcut-o în mod constant, în pofida lacrimilor mele, până am învăţat să mă exprim clar, tare, cursiv, coerent.

(more…)

Cu cine concurezi?

Ideea postului ăstuia a pornit de la un comentariu de la posturile anterioare. Una din cetitoare spunea că nu-i place concurenţa, că îi e frică de învingere. Şi m-am gândit să vă împărtăşesc ceva ce am auzit de la un profesor, în timpul unui speech.

El a zis aşa: Marea greşeală pe care o fac dascălii în educaţia tinerilor e că le spun adesea- Uitaţi-vă bine în stânga şi în dreapta voastră. Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Majoritatea însă vor rămâne mediocri. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.

Adevărul este însă altul. Lor trebuie să le fie spus: Uitaţi-vă bine în oglindă! Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.

Şi m-o pus pe gânduri. Că poate e într-adevăr mai productiv să lupţi mereu cu tine decât să fii mereu în întrecere cu alţii. Şi mă bucur că eu am cam fost crescută în spiritul ăsta. Mi-amintesc de colegi supăraţi de fiecare dată de note niţel mai mici, pentru că ştiau tirul de întrebări de urma acasă: Da cutărescu cât o luat? Da ixulescu?

Eu n-am avut niciodată parte de asta. Eu doar ştiam că dacă nu iau note mari, o să-mi cumpere tata gâşte şi mă trimită la câmp cu ele.

Amu nu zic că nu-i bine să te raportezi la alţii. Da dacă o faci în mod obsesiv, rişti să te îndepărtezi de la adevăratul sens al întrecerii: să te întreci mereu pe tine însuţi/însăţi.

Ce te omoară?

Şi mă refer la genul acela de moarte lentă şi dureroasă!

Eu am să dau un răspuns şocant la întrebarea asta. Şocant pentru cine mă cunoaşte.

Pe mine mă omoară dezordinea. Da, dezordinea pe care am elogiat-o aici şi din care m-am hrănit douăzeci de ani de viaţă.

Dezordine căreia i-am pus gând rău.

Am lingurile puse la linguri şi cuţitele la cuţite. E curat pe desktop. E curat pe birou. Hainele de iarnă îs separate de alea de vară, ca să am mai mult loc pe rafturi (mai făceam asta doar când eram copil, ameninţată de mama.)

Fac liste. Am liste pe net, în portofel, pe birou acasă şi pe birou la muncă.

După atâţia ani în care m-am lăfăit în haos, într-o nepăsare totală faţă de minutele scurse în cautarea diverselor obiecte. Pentru că acum îmi lipseşte ceva esenţial. Timpul. Nu mai am luxul de a mă întoarce acasă pentru cine ştie ce uitat pe sub masă. Nu mai pot petrece minute în şir căutand o hârtie.

Şi m-o lovit toată filosofia asta în vacanţă. Pentru că am plecat pentru câteva zile fără prosop, fără şampon şi fără pastă de dinţi. Fără articole esenţiale de îmbrăcăminte. Pentru că am uitat alte lucruri esenţiale când m-am întors în Amsterdam. Pentru că vreau să mă fac mare. Pentru că nu vreau să-mi pierd capul într-o bună zi. Şi mai ales pentru că nu mai e timp. Şi niminea nu-i dispus să deie din al lui.

Şi amu rându vostru. Ce mă omoară şi ce faceţi ca să nu vă mai omoare?

Cazul lui Phineas Gage

Răscolind nişte articole pentru facultate am dat zilele astea despre un caz controversat din medicină, filosofie  şi psihologie. M-am gândit să vi-l împărtăşesc şi vouă şi să vă recomand să cetiţi mai mult despre el.

Pe scurt, e o întâmplare care a avut loc în 1848 în America. Phineas Gage era şef de şantier şi lucra la o cale ferată când o explozie a avut loc şi o bucată de fier (ca un cui, dar mult mai mare) i-a pătruns în craniu prin obrazul stâng şi i-a ieşit prin partea superioară, distrugând o bucată din lobul frontal stâng. În mod aproape miraculos, el a supravieţuit accidentului, murind abia 13 ani mai târziu.

Ce e fascinant la cazul ăsta e că înainte de accident Phineas era un tânăr organizat, disciplinat, apreciat pentru munca sa, sociabil şi foarte sârguincios. După accident, el a devenit indecis, nerăbdător, nesigur, iritant pentru cei din jur, inadaptat,  practic o cu totul altă persoană.

Întâmplarea a fost una dintre cele care au dat startul pentru o minuţioasă cercetare a funcţiilor pe care fiecare zonă a creierului le îndeplineşte. Faptul că un astfel de şoc la nivelul lobului frontal a dus la o asemenea schimbare de comportament a strânit şi curiozitatea filosofilor care îmbrăţişau părerea lui Descartes, conform căreia sufletul şi corpul sunt două entităţi separate, substanţa minţii fiind imposibil de acţionat mecanic. Mai multe despre asta aici.

Dacă vă pasionează subiectul, eu am mai cetit şi articolele astea:

Uite de-aia!!

Vă sună cunoscut titlul? Aţi răspuns în felu ăsta de multe ori cân aţi auzit Da de ce? Aşa-i că vă cam ocolesc prietenii în utlima vreme? Şi nici sex nu mai faceţi aşa des, că pe partener(ă) îl/o doare capul?

Nimănui nu-i plac oamenii complexaţi. Aia care din frica de a nu le fi trădată neştiinţa sau lipsa de argumente logice sau lipsa de chef şi acreala în care se scaldă zilnic răspund sec cu Uite de-aia! când le ceri o explicaţie. Vă mai amintiţi de profesorii nebuni din liceu cărora n-aţi fi avut curajul să le spuneţi că n-aţi înţeles sau să le adresaţi o întrebare, oarecare? Fie-vă milă de ei. Duceau o viaţă tristă. Şi-au făcut un zid în jurul lor ca nu cumva să vedeţi putreziciunea de dinăuntru. Ei vă spuneau cât ştiau, vă cereau să repetaţi ca papagalii şi aici îşi terminau îndatorirea de falşi pedagogi. Comparaţi-i cu profesorii care vă încurajau să întrebaţi, care se bucurau dacă le spuneaţi vreo noutate de care ei nu auziseră încă şi care se documentau până ora viitoare, ca să vă ţină piept argumentelor.

Gândiţi-vă la părinţii care zbiară la copii să nu facă aia, să nu facă ailaltă, iar când glăsciorul îndrăzneşte să-ntrebe de ce, primeşte eventual şi-o palmă pentru cutezare. Cam ce fel de oameni or să crească ei? Cam cum se vor comporta ei în relaţiile lor de prietenie şi de dragoste? Au să explice vreodată de ce? Nu, pentru că nimeni nu le-a explicat lor.

(more…)

NU!

Înainte să purcedeţi la cetit postul, trebe cetit Fetiţa care l-a luat pe NU în braţe, de Octavian-Pancu Iaşi. Am găsit aici textul, dar cred că e unul adaptat.

Eu am auzit povestioara într-una din puţinele zile cât am fost la grădiniţă şi am citit-o când eram ceva mai măricică. Şi azi, încă o dată, să mă conving că finalul era într-adevăr că NU a fost închis în călimară.

Şi aveam nevoie să ştiu exact ce s-a întâmplat, pentru că eu cred că NU a evadat din nou şi, mai mult decât atât, s-a clonat de nenumărate ori şi stă hidos în braţele multor tineri care, inevitabil, se urâţesc şi ei.

Sunt oamenii aceia care zic NU înainte să-ţi audă ideea, sunt oamenii aceeia care pornesc la drum convinşi fiind că nu vor reuşi să ajungă la destinaţie, sunt oamenii aceia care frâng cu plăcere aripi. Îs oamenii pe care eu i-aş bate. Cu ranga. Într-o lume în care bătaia cu ranga nu le-ar produce răni. De altfel, în lumea reală, îi evit pe cea mai mare parte, iar pe ăia pe care n-am cum să-i evit, încert să-i ajut.

Dacă sunteţi printre cei care vă plângeţi continuu că nu e nici o şansă să faceţi ceva, că nu există nici o soluţie la probleme voatre şi vă păstraţi prietenii numa ca să vărsaţi energii negative şi veninoase pe ei, zilnic, imaginaţi-vă, vă rog următorul scenariu:

Cum v-aţi simţi dacă înainte de o operaţie banală, să zicem de apendicită, chirurgul ar avea un botic din ăla de juma de metru (de la prea multe rostiri ale lui NU) şi ar zice continuu: Nu, n-am cum să reuşesc, nu….nu-mi iese…o să vedeţi, stimate pacient, n-am să reuşesc. de fapt, nici n-o să aveţi cum să vedeţi. Şi mai gândiţi-vă că n-aveţi altă soluţie, ori medicu ăla vă operează, ori muriţi câteva ore mai târziu de peritonită.

E cam alegerea asta o fac şi colegii dumneavoatră de la serviciu, când fie lucrează cu dumneavostră, fie trebe să-şi dea demisia, să caute alt loc de muncă. Cam aşa vi-s partenerii de viaţa, care fie vă suportă văicărelile şi NUUU-ul prelung, fie îşi taie venele, fie vă taie venele, fie caută alta.

Mie-mi vine să-mi pun o pancartă pe frunte pe care să scriu Atenţie, om optimist! şi poate m-or ocoli tăte leprele sugătoare de energie pozitivă şi emanatoare de nuuuri nefundamentate. Mie pamenii ăştia mi se par imaturi şi alintaţi peste măsură. Ei îs incapabili să rezolve o problemă singurei şi recurg la ce făceau mai bine când erau mici: exasperau părinţii. Şi aici părinţii îs de vină. Dacă odoru bate din picior şi zice de trei ori la rând nu vreau, nu-mi place, iar voi încă încercaţi să găsiţi ceva ce s-ar putea să-i placă, vă felicit. Sunteţi pe cale de a crea un nou monstru social.

Durerea de a nu avea dreptate

Lucrez la un proiect de echipă. Cel în care ne certăm juma de oră să stabilim la ce oră ne vedem data viitoare. Am făcut un chestionar. Un om insista să fie făcut într-un anume fel. Eu îl contraziceam, pentru că ce propunea el era greşit. Cu argumente. El a insistat să rămână aşa. Eu am făcut o facultate de marketing. El are o facultate de economie generală în spate. Lui i se pare marketingul bullshit şi pierdere de vreme.

A rămas cum a vrut el. Alternativa era să plâng sau să încep să-l înjur.Un profesorul a văzut chestionarul şi s-a crucit (vorba vine, că aici majoritatea îs atei. ) Era bine cum am sugerat eu.

S-a pierdut o săptămână. Poate pentru că sunt româncă,  poate pentru că nu ridic tonul când negociez, poate pentru că nu sunt nesimţită,  poate pentru că sunt femeie. Pe principiul: vine o româncă să ne arate nouă cum se face? s-au mai dus pe apa sâmbetei câteva zile.

În cele din urmă a modificat, aşa cum era corect. A menţionat însă că nu e convins şi că o face doar pentru că aparent, pentru unii dintre noi nu e clar. Adică noi proşti, el deştept.

Şi întrebarea mea e: ai ţinut vreodată în mod absurd cu dinţii de ideea ta, deşi toţi îţi dovedeau că e greşită? Ai adus la exasperare măcar câţiva oameni doar pentru că orgoliul tău nu-şi permite să accepţi că nu ai dreptate?  Dacă da, dă-ţi o palmă. Stropeşte-te cu apă. Redimensionează-ţi egoul. Există un ax în jurul căruia planeta se învârte şi ăla nu eşti tu.

Bărbatul e cea mai mare calitate a unei femei

Îs afundată ce câtve zile în literatură academică despre networking şi rolul networkingului în antreprenoriat.

Azi am cetit câte ceva despre diferenţele între femei şi bărbaţi când vine vorba de networking. Şi, repet, ce vă spun vine din articole ştiinţifice, nu-s simple păreri.

Şi se pare că femeile au ceva probleme pentru că ele nu-s văzute ca membri cu drepturi depline în reţelele de biznis. Pentru că în general, multe din informaţii nu ajung la ele pentru că cei care le deţin consideră că femeilor nu le va folosi să ştie despre existenţa unei poziţii deschise pentru un job, de exemplu.

Sau că femeile care îs cu adevărat respectate într-o astfel de reţea informală îs mai degrabă o excepţie decât o regulă. Şi e la un moment dat o frază despre acele femei care sunt totuşi în centrul informaţiilor, care sunt privite ca membru cu drepturi egale iar în paranteză, ca şi exemplu de astfel de femei e trecut aşa: (e.g., a woman with a well-respected and well-connected husband)

Aşadar, meritul ei cel mai mare e că are un bărbat bun lângă ea.

Şi nu-mi place că citesc asta. Nu pentru că nu sunt de acord cu ce scrie în articol, ci pentru că faptul că lucrurile cam aşa stau de fapt mă sperie niţel. Şi mă mai sperie că mă pregătesc să intru într-o lume în care faptul că am sâni îmi reduce mult din credibilitate şi din şanse.

Şi îmi propun să devin o excepţie. Să vedem cât îmi şi reuşeşte.

Cum e în cercurile în care vă învârtiţi voi?

Dacă aţi avea nevoie de nişte muncitori prin casă şi firma ar fi condusă de o muiere, aţi ezita să-i alegeţi? Dacă v-aţi duce maşina la service, peferaţi un bărbat care să se ocupe de afacere? Pentru un baby sitter pentru copilul vostru, aţi apela la firma unui bărbat sau figura maternă a unei femei v-ar fi mai familiară?