Revolte

Am promis acum câteva zile c-am să vă spun câte ceva despre calea pe care am fost constrânsă s-o urmez: de la haos către ordine.

Începutul e aşa: am fost copilul cel mai mic al familiei, mereu note mari, cuminţenie cât se poate, suficient cât părinţii să mă ierte de prea multe ori când era vorba de ordine şi curăţenie. Din când în când se lăsa cu câte o ceartă mare, toate hainele scoase din dulap cât să fiu obligată să le pun la loc în ordine. La fel cu cărţile şi caietele din birou. De cele mai multe ori însă camera mea era cea la care trebuia închisă imediat uşa de îndată ce aveam musafiri. Şi oricât de greu pare de crezut, în toată amestecătura de foi, caiete, haine, clămiţe, haine etc. eu chiar ştiam unde să găsesc ce-mi trebuie. Mi-amintesc şi-acum perioada cu examenul Cambridge sau cu tezele când devenise crucial să învăţ exact pe unde să calc, pentru că pe sub zecile de foi şi culegeri se mai afla câte un compas, câte o cutie, câte un ceas, uneori o farfurie sau cine mai ştie ce obiect ascuţit sau contondent.

A venit vremea facultăţii şi nici acum nu ştiu ce le-a făcut pe dragele mele fete de la 124 să nu mă arunce pe geam cu tot cu dezordinea din jurul meu. (Exemplul cel mai drag e probabil cel cu cănile de ceai prin toate colţurile camerei, câte patru în acelaşi timp, că mie-mi plăcea o gură de ceai negru, una de ceai verde, un pic de ceai de fructe şi eventual ceva de lămâie).

A venit apoi primul job în Olanda unde eram atât de stresată de micul meu handicap încât ţineam totul într-o ordine perfectă, astfel că managerul mi-a spus după o săptămână că apreciază mult cât de ordonată sunt în tot ce fac . Sigur, unde locuiam în Olanda era cam acelaşi haos care m-a însoţit peste tot în viaţă, ca să compenseze cu se întâmpla la birou.

Şi am ajuns din nou în Bucureşti unde lucrurile s-au schimbat radical. Împart locul unde vieţuiesc cu o altă vieţuitoare din regnul celor hiper-ordonate. Şi pentru că din astfel de situaţii, e mereu câte un singur câştigător, de data asta am decis să fie ordinea. A cărei prezenţă s-a impus numai cu forţa.

Mâine începem să detaliem primele măsuri.

Na ca am facut-o si pe asta: am aparut pe sticla. (sar in postul asta peste faptul ca n-am mai scris demult si revin intr-un post viitor cu un update despre ce am mai facut in ultima vreme)

Si pentru ca mereu am impartasit cu voi ce-o fost maret in viata mea, iata linkul:

http://www2.tvr.ro/webcast/WebPlayer2.php?file=rtmp://perthro.tvr.ro/rec/DATA-2011-03-08-21-49.flv&name=Articolul%207

• Emisiunea se numeste Articolul 7, a fost difuzata pe TVR International pe 8 Martie 2011, a fost live, de freza si machiaj s-au ocupat cei de acolo…
• Am participat in calitate de bursier al Fundatiei Dinu Patriciu, alaturi de un alt bursier si in acelasi timp coleg si bun prieten de-al meu: Cosmin Neamtu.
• Vizionare placuta!

Vreu ca postul ăsta să fie unul cât mai realist. Mai vreau să fie unul axat pe sprijin material, căci cel moral e mult mai greu de judecat.

Ce simţiţi voi că vă datorează părinţii, adică ce anume din ce nu v-ar putea ei oferi vă frustrează tocmai pentru că simţiţi că era de datoria lor să vă ofere?

În ce mă priveşte, consider că ai mei părinţi şi-au încheiat datoria: m-au purtat prin şcoli, m-au înbrăcat, mi-au dat de mâncare, mi-au dat un acoperiş şi mi-au amintit în fiecare clipă că eu trebuie să învăţ, să iau note mari, să fiu responsabilă în schimbul a tot ce primesc. Altfel, ştiam că se găsesc oricând câteva gâşte cu care să mă duc la păscut, pentru un rost alternativ al vieţii.

Sigur, nu-s ipocrită, mi-au oferit de multe ori mai mult de-atât. Fie mi-au plătit o excursie, fie mi-au dat bani să-mi cumpăr eu tot felul de mărunţişuri etc.. Şi de cele mai multe ori am acceptat. Dar asta e deja ceea ce ei au decis să îmi ofere în plus faţă de datoria lor faţă de mine. Şi sunt alţi tineri cărora părinţii le oferă mult mai mult, material vorbind, faţă de cât au avut ai mei puterea financiară să-mi ofere. Şi asta nu mă frustrează. Ce mă frustrează sunt tinerii care au crescut mari, sănătoşi, voioşi, cărora părinţii le-au purtat de grijă prin şcoli şi care însă îs nemulţumiţi. Care îşi judecă părinţii că nu le-au luat şi maşină şi casă şi câte altele. Care nu văd că au primit deja cât s-a putut şi că mai mult de-atâta n-au de unde să le mai dea părinţii. Sau care nu văd că deşi părinţii ar mai avea de unde să le dea, poate că nu merită ei să primească ceva în plus.

Şi aici îmi dau seama că poate greşesc eu când mă grăbesc să-i judec pe aceşti tineri. Poate ei simt că în datoria părinţilor intră mult mai mult. Şi vreu să vă întreb şi voi. Unde se opreşte datoria părinţilor? Când ai dreptul să-i judeci că nu ţi-au oferit suficient?

* post născut din groaza pe care o simt de fiecare dată când aud tineri prin metrou, autobuz, pe stradă plângându-se de faptu că au părinţi nemernici că nu le cumpără tot ce le trece lor prin minte

Îmi râde inima în mine. Tocmai am citit articolul ăsta în Evenimentul Zilei: Studenţii fac primul pas către antreprenoriat.

Anul trecut, de ziua mea, eram la Bruxelles povestindu-mă de eforturile pe care BOS, organizaţia în care am activat în dulcea-mi studenţie, le făcea ca să devină parte din JADE.

Gândul integrării a prins formă în timpul unei întâlniri scurte, într-o zi infernală de vară, acum doi ani. Am venit atunci în Bucureşti pentru câteva ore ca să mă ântâlnesc cu Mihai Iorga(v-am povestit de el aici- pe atunci preşedinte BOS) şi Elena Şotropa,  studentă în Edinburgh, membră JADE UK şi fostă colegă de liceu cu mine. Am ştiut încă din clipa aia că se va întâmpla până la urmă, că procesul merită demarat indiferent de câte piedici urmau să fie.

Între timp mandatul meu s-a terminat, la fel şi al lui Mihai, dar visul s-a împlinit. De ziua mea anul ăsta am primit un telefon de la Simona Lascu, care a rămas Manager de Relaţii Internaţionale al BOS în locul meu, şi am aflat vestea cea mare: BOS e membru JADE.

Mulţumesc tutror celor care s-au implicat pe parcurs şi mai ales celor care şi-au sacrificat nopţi multe în ultima vreme ca să finalizeze un vis măreţ: Simona Lascu, Ciprian Vintilă- actualul preşedinte BOS, Andreea Paraschiv, Adelina Peltea, Elena Şotropa, Ruxandra Boscăneanu. (Dacă am uitat pe cineva, vă rog să-mi atrageţi atenţia şi reparăm situaţia. Încă sunt copleşită de emoţii).

Felicitări, BOS!!!!

De Mihai Iorga mă leagă amintirea multor nopţi albe petrecute în sediul de la Moxa al organizaţiei BOS, pe vremea când trudeam la aplicaţia pentru JADE. Beam cafea şi cola, îngheţam de frig şi pregăteam viitorul. Cu un entuziasm de care mi se pare că n-aş mai putea da dovadă acum. Poate şi tinereţea era de vină

După ce mandatul de preşedint BOS s-a terminat, Mihai n-a putut să stea departe de proiecte. Iar azi are pe mână unul verde, cu care participă la Citizen Act, de la BRD. Celor care sunteţi interesaţi de cum vor ei (echipa= Mihai plus încă doi studenţi) să creeze o platformă online pentru toţi stakeholderii din România ai industriei energiei regenerabile, îi invit călduros să arunce o privire icişa:

http://www.citizenact.com/wikis/wiki_buc385.php

şi eventual să le lase laude, sugestii, impresii, reclamaţii celor trei.

Eu le urez mult succes şi le ţin pumnii.