Revolte

Îmi râde inima în mine. Tocmai am citit articolul ăsta în Evenimentul Zilei: Studenţii fac primul pas către antreprenoriat.

Anul trecut, de ziua mea, eram la Bruxelles povestindu-mă de eforturile pe care BOS, organizaţia în care am activat în dulcea-mi studenţie, le făcea ca să devină parte din JADE.

Gândul integrării a prins formă în timpul unei întâlniri scurte, într-o zi infernală de vară, acum doi ani. Am venit atunci în Bucureşti pentru câteva ore ca să mă ântâlnesc cu Mihai Iorga(v-am povestit de el aici- pe atunci preşedinte BOS) şi Elena Şotropa,  studentă în Edinburgh, membră JADE UK şi fostă colegă de liceu cu mine. Am ştiut încă din clipa aia că se va întâmpla până la urmă, că procesul merită demarat indiferent de câte piedici urmau să fie.

Între timp mandatul meu s-a terminat, la fel şi al lui Mihai, dar visul s-a împlinit. De ziua mea anul ăsta am primit un telefon de la Simona Lascu, care a rămas Manager de Relaţii Internaţionale al BOS în locul meu, şi am aflat vestea cea mare: BOS e membru JADE.

Mulţumesc tutror celor care s-au implicat pe parcurs şi mai ales celor care şi-au sacrificat nopţi multe în ultima vreme ca să finalizeze un vis măreţ: Simona Lascu, Ciprian Vintilă- actualul preşedinte BOS, Andreea Paraschiv, Adelina Peltea, Elena Şotropa, Ruxandra Boscăneanu. (Dacă am uitat pe cineva, vă rog să-mi atrageţi atenţia şi reparăm situaţia. Încă sunt copleşită de emoţii).

Felicitări, BOS!!!!

De Mihai Iorga mă leagă amintirea multor nopţi albe petrecute în sediul de la Moxa al organizaţiei BOS, pe vremea când trudeam la aplicaţia pentru JADE. Beam cafea şi cola, îngheţam de frig şi pregăteam viitorul. Cu un entuziasm de care mi se pare că n-aş mai putea da dovadă acum. Poate şi tinereţea era de vină

După ce mandatul de preşedint BOS s-a terminat, Mihai n-a putut să stea departe de proiecte. Iar azi are pe mână unul verde, cu care participă la Citizen Act, de la BRD. Celor care sunteţi interesaţi de cum vor ei (echipa= Mihai plus încă doi studenţi) să creeze o platformă online pentru toţi stakeholderii din România ai industriei energiei regenerabile, îi invit călduros să arunce o privire icişa:

http://www.citizenact.com/wikis/wiki_buc385.php

şi eventual să le lase laude, sugestii, impresii, reclamaţii celor trei.

Eu le urez mult succes şi le ţin pumnii.

Ideea postului ăstuia a pornit de la un comentariu de la posturile anterioare. Una din cetitoare spunea că nu-i place concurenţa, că îi e frică de învingere. Şi m-am gândit să vă împărtăşesc ceva ce am auzit de la un profesor, în timpul unui speech.

El a zis aşa: Marea greşeală pe care o fac dascălii în educaţia tinerilor e că le spun adesea- Uitaţi-vă bine în stânga şi în dreapta voastră. Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Majoritatea însă vor rămâne mediocri. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.

Adevărul este însă altul. Lor trebuie să le fie spus: Uitaţi-vă bine în oglindă! Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.

Şi m-o pus pe gânduri. Că poate e într-adevăr mai productiv să lupţi mereu cu tine decât să fii mereu în întrecere cu alţii. Şi mă bucur că eu am cam fost crescută în spiritul ăsta. Mi-amintesc de colegi supăraţi de fiecare dată de note niţel mai mici, pentru că ştiau tirul de întrebări de urma acasă: Da cutărescu cât o luat? Da ixulescu?

Eu n-am avut niciodată parte de asta. Eu doar ştiam că dacă nu iau note mari, o să-mi cumpere tata gâşte şi mă trimită la câmp cu ele.

Amu nu zic că nu-i bine să te raportezi la alţii. Da dacă o faci în mod obsesiv, rişti să te îndepărtezi de la adevăratul sens al întrecerii: să te întreci mereu pe tine însuţi/însăţi.

Răscolind nişte articole pentru facultate am dat zilele astea despre un caz controversat din medicină, filosofie  şi psihologie. M-am gândit să vi-l împărtăşesc şi vouă şi să vă recomand să cetiţi mai mult despre el.

Pe scurt, e o întâmplare care a avut loc în 1848 în America. Phineas Gage era şef de şantier şi lucra la o cale ferată când o explozie a avut loc şi o bucată de fier (ca un cui, dar mult mai mare) i-a pătruns în craniu prin obrazul stâng şi i-a ieşit prin partea superioară, distrugând o bucată din lobul frontal stâng. În mod aproape miraculos, el a supravieţuit accidentului, murind abia 13 ani mai târziu.

Ce e fascinant la cazul ăsta e că înainte de accident Phineas era un tânăr organizat, disciplinat, apreciat pentru munca sa, sociabil şi foarte sârguincios. După accident, el a devenit indecis, nerăbdător, nesigur, iritant pentru cei din jur, inadaptat,  practic o cu totul altă persoană.

Întâmplarea a fost una dintre cele care au dat startul pentru o minuţioasă cercetare a funcţiilor pe care fiecare zonă a creierului le îndeplineşte. Faptul că un astfel de şoc la nivelul lobului frontal a dus la o asemenea schimbare de comportament a strânit şi curiozitatea filosofilor care îmbrăţişau părerea lui Descartes, conform căreia sufletul şi corpul sunt două entităţi separate, substanţa minţii fiind imposibil de acţionat mecanic. Mai multe despre asta aici.

Dacă vă pasionează subiectul, eu am mai cetit şi articolele astea:

• Phineas Gage´s Story
• The Incredible case of Phineas Gage
• No longer Gage

Înainte să purcedeţi la cetit postul, trebe cetit Fetiţa care l-a luat pe NU în braţe, de Octavian-Pancu Iaşi. Am găsit aici textul, dar cred că e unul adaptat.

Eu am auzit povestioara într-una din puţinele zile cât am fost la grădiniţă şi am citit-o când eram ceva mai măricică. Şi azi, încă o dată, să mă conving că finalul era într-adevăr că NU a fost închis în călimară.

Şi aveam nevoie să ştiu exact ce s-a întâmplat, pentru că eu cred că NU a evadat din nou şi, mai mult decât atât, s-a clonat de nenumărate ori şi stă hidos în braţele multor tineri care, inevitabil, se urâţesc şi ei.

Sunt oamenii aceia care zic NU înainte să-ţi audă ideea, sunt oamenii aceeia care pornesc la drum convinşi fiind că nu vor reuşi să ajungă la destinaţie, sunt oamenii aceia care frâng cu plăcere aripi. Îs oamenii pe care eu i-aş bate. Cu ranga. Într-o lume în care bătaia cu ranga nu le-ar produce răni. De altfel, în lumea reală, îi evit pe cea mai mare parte, iar pe ăia pe care n-am cum să-i evit, încert să-i ajut.

Dacă sunteţi printre cei care vă plângeţi continuu că nu e nici o şansă să faceţi ceva, că nu există nici o soluţie la probleme voatre şi vă păstraţi prietenii numa ca să vărsaţi energii negative şi veninoase pe ei, zilnic, imaginaţi-vă, vă rog următorul scenariu:

Cum v-aţi simţi dacă înainte de o operaţie banală, să zicem de apendicită, chirurgul ar avea un botic din ăla de juma de metru (de la prea multe rostiri ale lui NU) şi ar zice continuu: Nu, n-am cum să reuşesc, nu….nu-mi iese…o să vedeţi, stimate pacient, n-am să reuşesc. de fapt, nici n-o să aveţi cum să vedeţi. Şi mai gândiţi-vă că n-aveţi altă soluţie, ori medicu ăla vă operează, ori muriţi câteva ore mai târziu de peritonită.

E cam alegerea asta o fac şi colegii dumneavoatră de la serviciu, când fie lucrează cu dumneavostră, fie trebe să-şi dea demisia, să caute alt loc de muncă. Cam aşa vi-s partenerii de viaţa, care fie vă suportă văicărelile şi NUUU-ul prelung, fie îşi taie venele, fie vă taie venele, fie caută alta.

Mie-mi vine să-mi pun o pancartă pe frunte pe care să scriu Atenţie, om optimist! şi poate m-or ocoli tăte leprele sugătoare de energie pozitivă şi emanatoare de nuuuri nefundamentate. Mie pamenii ăştia mi se par imaturi şi alintaţi peste măsură. Ei îs incapabili să rezolve o problemă singurei şi recurg la ce făceau mai bine când erau mici: exasperau părinţii. Şi aici părinţii îs de vină. Dacă odoru bate din picior şi zice de trei ori la rând nu vreau, nu-mi place, iar voi încă încercaţi să găsiţi ceva ce s-ar putea să-i placă, vă felicit. Sunteţi pe cale de a crea un nou monstru social.