În cele din urmă războiul a izbucnit şi ne-am bătut în argumente: vieţuitoarea dominată de haos (adică eu) motiva că i se şterge din identitate cu fiecare lucru pus la locul lui, în timp ce vieţuitoarea hiper-ordonată simţea că i se tulbură raţiunea şi bioritmul cu fiecare pix, hârtie, şosetă, clămiţă nelalocul ei. A urmat războiul filosofic: e mai bună o viaţă în care zilnic dedici 10 minute să găseşti chei, telefoane, portofel sau una în care omori 10 minute să pui tot ce foloseşti într-un spaţiu dedicat acelui obiect?

Conflictul a culminat cu artileria grea: simbol al nesupunerii faţă de legile firii au fost alese clămiţele mele de păr rătăcite prin toate colţurile, iar artileria a fost o armă nevăzută, mâncătoare de astfel de clămiţe – căci pe unde trecea, lăsa ordine şi durere.

Sigur, simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare şi că mi se întunecă mintea cu fiecară biată clămiţă pe care pierdută în faţa duşmanului. Aşa că am început să ţin nespus de mult la ele: grijulie cu fiecare în parte, le strângeam de pe unde le găseam înaintea celeilalte vieţuitoare, le adăposteam într-un loc ştiut numai de mine şi înainte să-mi dau seama am început să fiu ordonată cu clămiţele.

A fost prima luptă pierdută de haos…

Începutul e aşa: am fost copilul cel mai mic al familiei, mereu note mari, cuminţenie cât se poate, suficient cât părinţii să mă ierte de prea multe ori când era vorba de ordine şi curăţenie. Din când în când se lăsa cu câte o ceartă mare, toate hainele scoase din dulap cât să fiu obligată să le pun la loc în ordine. La fel cu cărţile şi caietele din birou. De cele mai multe ori însă camera mea era cea la care trebuia închisă imediat uşa de îndată ce aveam musafiri. Şi oricât de greu pare de crezut, în toată amestecătura de foi, caiete, haine, clămiţe, haine etc. eu chiar ştiam unde să găsesc ce-mi trebuie. Mi-amintesc şi-acum perioada cu examenul Cambridge sau cu tezele când devenise crucial să învăţ exact pe unde să calc, pentru că pe sub zecile de foi şi culegeri se mai afla câte un compas, câte o cutie, câte un ceas, uneori o farfurie sau cine mai ştie ce obiect ascuţit sau contondent.

A venit vremea facultăţii şi nici acum nu ştiu ce le-a făcut pe dragele mele fete de la 124 să nu mă arunce pe geam cu tot cu dezordinea din jurul meu. (Exemplul cel mai drag e probabil cel cu cănile de ceai prin toate colţurile camerei, câte patru în acelaşi timp, că mie-mi plăcea o gură de ceai negru, una de ceai verde, un pic de ceai de fructe şi eventual ceva de lămâie).

A venit apoi primul job în Olanda unde eram atât de stresată de micul meu handicap încât ţineam totul într-o ordine perfectă, astfel că managerul mi-a spus după o săptămână că apreciază mult cât de ordonată sunt în tot ce fac . Sigur, unde locuiam în Olanda era cam acelaşi haos care m-a însoţit peste tot în viaţă, ca să compenseze cu se întâmpla la birou.

Şi am ajuns din nou în Bucureşti unde lucrurile s-au schimbat radical. Împart locul unde vieţuiesc cu o altă vieţuitoare din regnul celor hiper-ordonate. Şi pentru că din astfel de situaţii, e mereu câte un singur câştigător, de data asta am decis să fie ordinea. A cărei prezenţă s-a impus numai cu forţa.

Mâine începem să detaliem primele măsuri.

Într-un cu totul alt registru, dar cu informaţii la fel de pertinente, vă împartăşesc un text pe care l-am redactat pentru o persoană de aproximativ 50 de ani, nevorbitoare de engleză, care a zburat pentru prima dată cu avionul şi care era foarte emoţionată înainte de acest eveniment. Au mai folosit-o apoi şi alţi începători şi tătă lumea o ajuns cu bine. Sper să vă fie de folos şi vouă cândva.

A. Reguli înainte de zbor:

I. Acte Necesare:

• Biletul de avion scos la imprimantă
• Buletin, eventual paşaport
• Asigurare de sănătate

II. Bagaj de cală

• Pot să pun orice în afară de arme sau droguri în el. Am grijă să nu depășească 20 de kg (cu tot cu geantă) [aici trebuie adaptat în funcţie de linia aeriană]

• Pun un lacăt la fermoar
• Pun o panglică colorată sau ceva distinctiv ca să îl recunosc ușor când vine pe bandă, în aeroportul de destinaţie

III. Bagaj de mână (sau geantă)

• E important să fie unul singur. Adică dacă am și genată de umăr și un bagaj cu roți, pun geanta de umăr în bagajul mai mare. Orice altă punguță, sacoșă am, pun tot în bagajul mare. Trebuie să fie unul singur când ajung la aeroport
• În principiu, nu trebuie să aibă mai mult de 12 kg [depinde de linia aeriană]
• Dimensiunile maxime sunt: 55 x 25 x 35 cm [depinde de linia aeriană]
• Nu am voie să am în el seringi, ace, cuțite, briceag, lamă, umbrelă, orice fel de obiecte tăioase sau ascuțite
• Nu am voie să am în el nimic lichid, vâscos sau sub formă de gel (parfum, apă, sirop, gel de duș, șampon, suc, cremă de mâini, dulceață, sosuri etc.). Cei de la vamă se asigură că nu ascund substanțe explozibile sau toxice și de asta trebuie să evit tot ce e mai sus
• Am voie să iau mâncare solidă, pastile (dar nu pachete întregi, ci eventual un algocalmin sau ceva ce aș putea să am nevoie în timpul zborului sau medicamente pentru care am dovadă medicală că îmi sunt necesare în timpul zborului), gumă de mestecat, șervețele, reviste, pixuri etc..
• E bine ca tot ce am mai important (acte, bani, bijuterii, obiecte sensibile sau de valoare, telefoane) să țin cu mine în geantă.

B. Număr de telefon al persoanei care mă va aştepta în aeroport (cu tot cu cod de țară):

• 00xx xxx xxx xxx

C. În timpul zborului:

• În timpul decolării, aud zgomotul foarte puternic al motorului și văd că avionul tremură din toate încheieturile. E normal, e o viteză foarte mare dar mă obișnuiesc repede cu ea
• În timpul zborului, se poate întâmpla să trec printr-o zonă cu turbulențe. Nu mă sperii pentru că e normal și se întâmplă destul de des. Simt că avionul se zguduie și că uneori, mi se pare că pic în gol. Avionul  pierde brusc din înălțime. Își revine imediat, nu am de ce să mă sperii. Pun centura și aștept  să treacă. Ar fi bine oricum să port centura tot timpul
• Aproape de aterizare, văd că aripa îşi modifică puţin forma. Nu mă sperii, pentru că așa e normal să se întâmple. Plăcuțele care ies puțin în afară ajută la reducerea vitezei avionului
• Pot să mă duc la toaletă, dar nu în timp de decolează sau în timp de aterizează, ci numai atunci când avionul se află în poziţie orizontală, în timpul zborului

D. În ziua zborului

• Ajung în aeroport cu aproximativ o oră și jumătate înainte de zbor
• Las bagajul de cală
• Arăt doamnei/domnului de la ghișeu biletele scoase la imprimantă și buletinul
• Dacă mă întreabă dacă am făcut chek-in (se citește cec in), îi spun că da. (o să se vadă și pe foile pe care i le arăt. Practic, ea/el vrea să știe dacă am ales deja locul în avion, iar persoana care mă aşteaptă a făcut asta deja pe Internet)
• Întreb la ce poartă e zborul meu și rog să scrie pe bilet sau să încercuiască, dacă e scris deja. Țin minte numărul porții, că e foarte important, pentru că acolo e tras avionul în care trebuie să mă urc
• Bagajul e urcat pe cântar. Nu trebuie să aibă mai mult de 20 kg. Se acceptă totuși până pe la 22 kg , apoi trebuie plătit 20 euro/kg [depinde de linia aeriană]
• Doamna/Domnul de la ghișeu îmi dă o hârtie mică, autocolantă, cu un cod de bare, același cod care a fost lipit și pe bagajul de cală. Păstrez hârtiuța, o să am nevoie de ea doar dacă nu îmi găsesc bagajul la sosirea în aeroportul de destinaţie. (Uneori se lipește hârtia direct de buletin sau de foile trase la imprimantă. Cel mai bine țin toate documentele de zbor într-o folie de plastic ca să nu le pierd)
• În fața punctului de control al bagajelor arăt biletul persoanei care stă la intrare și mi se va spune la ce coadă să mă așez.
• Îmi iau o tavă de plastic și pun în ea tot ce am în buzunare (chei, telefon, monede etc.) Pun acolo și haina groasă, ochelarii, cureaua și dacă mi se cere, chiar și pantofii. Important este să nu rămân cu nimic metalic pe mine sau prin buzunare. Pun apoi tava cu toate obiectele pe bandă, pentru a fi scanate
• Pun pe bandă și bagajul de mână sau geanta de umăr, depinde ce am.
• Aștept până mi se face semn, apoi trec prin scanner (arată ca o poartă ).
• Dacă nu se aude nici un zgomot când trec prin poartă, îmi iau bagajul de pe bandă și toate obiectele mele (am grijă să nu uit nimic) și sar urmatorul punct
• Dacă se declanșează o alarmă scurtă când trec prin poartă, o persoană de la securitate va veni să mă controleze. Stau cu picioarele nemișcate și cu mâinile ridicate la orizontală până când persoana respectivă termină de controlat/ pipăit. Uneori alarma sună din cauza bucăților de metal din croiala hainelor, așa că nu trebuie să mă sperii. Îmi iau apoi bagajul și toate obiectele de pe bandă și plec spre controlul vamal (unde merge toată lumea)
• La controlul vamal stau la rând, aștept la linia galbenă de pe podea (că să nu fiu prea aproape de cel de dinainte, e ca la bancă), apoi arăt buletinul și biletul de avion
• Trec de controlul vamal și merg spre poarta de îmbarcare. Mă uit pe bilet să văd ce număr e poarta la care trebuie să ajung eu. Pe bilet scrie poartă (sau GATE), sau a scris cu pixul doamna de la ghișeu mai devreme
• Când am ajuns la poartă aștept să fim invitați la îmbarcare. Când oamenii încep să intre în avion, pregătesc biletul și îl arăt din nou persoanei care verifică
• Mă uit pe bilet să văd ce număr e scaunul meu. Se scrie SEAT. El e compus dintr-o cifră și o literă. Când intru în avion, mă uit deasupra scaunelor (unde se pun bagajele) ca să văd numerele
• Când am ajuns la locul meu, am două posibilități: pun bagajul de mână/geanta deasupra capului sau o păstrez cu mine, dar o așez pe podea, la picioare
• După ce se așează toată lumea, stewardesa anunță de obicei că va urma un scurt filmuleț ca să se demonstreze procedurile de siguranță sau ele vor fi demonstrate chiar de stewardesă (se așează ea pe culoar și arată cum o se pune centura etc.)
• Procedurile și regulile care o să fieprezentate sunt:
  • Nu se fumează în avion
  • Telefoanele trebuie închise de tot
  • Bagajele trebuie așezate la picioare sau deasupra, în compartiment
  • Centura trebuie fixată încă de acum și trebuie să fie cuplată în timpul decolării, aterizării și când semnul de centură de deasupra capului e luminat. În rest, pot să o decuplez, dar e recomandat să fie tot timpul cuplată
  • În caz de depresurizare, măștile de oxigen vor cădea din tavan. Fiecare persoană trebuie să apuce una și să o pună pe față
  • În caz că avionul  aterizează forțat, trebuie să ieșim cât mai repede. Sunt trei ieșiri: Una în față, una la mijloc și una în spatele avionului. Mă uit de la început să văd care e mai aproape de mine. Dacă cumva o să fie fum în avion, podeaua va fi luminată, că să știu pe unde să merg
  • Toaleta e uneori în față, alteori in spatele avionului (e semn de toaletă, se vede uşor)
  • Dacă avionul ajunge în apă, sunt veste de salvare sub scaun. O iau de acolo, o pun pe mine, ies din avion apoi trag de fir ca să se umfle automat. Am un fluier și o lumină care se aprinde automat
  • Dacă trebuie să părăsim imediat avionul, nu iau nici un bagaj cu mine. Plec cât mai repede
• Pilotul anunță că urmează decolarea:
  • Invită stewardesele să ia loc
  • Se sting luminile în avion (nu se face întuneric total, pentru că unele luminițe rămân totuși aprinse)
  • Trebuie să am grijă ca masă rabatabilă de pe spătarul scaunului din față să fie ridicată
  • Trebuie să am grijă ca geamurile să fie neacoperite (e ceva ca o prelată de plastic care poate fi trasă ca să le acopere în timpul zborului, dacă cumva e prea mult soare)
  • Ar fi bine să mestec  gumă sau să țin gura deschisă (din cauza diferenţei de presiune, e posibil să mi se înfunde urechile. E normal)
• Avionul începe să meargă cu o viteză foarte mare pe pistă (cam 350 km/h) și se desprinde de sol
• Avionul e înclinat ușor și se înalță tot mai mult
• După vreo câteva zeci de minute, avionul ajunge la înălțimea de zbor (aproximativ 12 000 m) și semnalul de centură de stinge, deci pot să decuplez centura, dacă vreau
• De acum și pănă la aterizare, avionul va zbura cam la aceeași înălțime, la viteză constantă. Nici n-o să simt
• Stewardesa aduce mâncare și ceva de băut, la alegere. Pot să cer ce vreau
  • Apă=Water- se citește Uatăr
  • Cafea= Coffee- se citește Cofii
  • Suc de portocale= Orange Juice- se citește Oringi Gius
  • Suc de mere= Apple juice- se citește Apăl Gius
  • Ca să spun Te rog, spun PLIZ
  • Ca să spun Mulțumesc, spun Fenc iu
• Cu puțin timp înainte de aterizare, pilotul anunță pasagerii că trebui să își cupleze centura, că măsuțele trebuie să fie ridicate și că geamul trebuie să nu fie acoperit (la fel ca la decolare)
• O să văd că avionul se apropie de pământ, nu mă sperii pentru că o simt doar o mică pufnitură când roțile ating pământul. Apoi avionul merge pe pistă până ajunge la poarta la care trebuie să mă lase
• Când motoarele s-au oprit,  îmi deschid telefonul. Am grijă să nu uit nimic în avion și ies, la fel cum fac toţi pasagerii
• De îndată de am intrat în aeroport, mă uit după panouri. Trebuie să văd semnul de bagaj (arată efectiv ca un bagaj diplomat) și de obicei în dreptul lui scrie BAGGAGE sau LUGGAGE
• Mă iau după săgeți până dau de controlul vamal
• Arăt funcţionarilor de acolo buletinul. De obicei, ei întrebă dacă ești turist sau dacă locuiești acolo doar ca să fie politicoși dar pentru că eu nu înțeleg, le spun SORI, NOU INGLIȘ. AIM TURIST. Adică: îmi pare rău, nu vorbesc engleza. Sunt turist
• Imediat ce am trecut de controlul vamal, o să văd un panou mare electronic. Mă uit cu atenție  la zborul meu (adică cel de la București, care se scrie BUCHAREST) și văd la ce bandă e pus bagajul meu de cală. Adică mă uit după numărul benzii. În engleză, o să scrie BAGGAGE BELT. De exemplu, poate fi BAGGAGE BELT 10 și mă duc să caut banda 10. Mă uit deasupra benzilor ca să văd numărul lor.
• După ce am ajuns lângă banda mea, aștept să vină bagajul. Mai verific o dată dacă pe ecranul de deasupra benzii mele scrie BUCHAREST și apoi sunt atentă să îmi recunosc și să îmi ridic bagajul.
• După ce am toate bagajele, mă îndrept spre ieșire

E. În caz că mi se face rău sau mă panichez, dau foia următoare stewardesei (pe care oricum o ţin la vedere)

[Aici am redactat o foie în engleză cu

• Numele şi vârsta pasagerului
• Naţionalitate
• Numere de telefon ale persoanelor de contact
• Boli majore de care suferă pasagerul şi medicaţia curentă, incluzând ora la care s-au luat medicamentele cele mai recente]

Si pentru ca mereu am impartasit cu voi ce-o fost maret in viata mea, iata linkul:

http://www2.tvr.ro/webcast/WebPlayer2.php?file=rtmp://perthro.tvr.ro/rec/DATA-2011-03-08-21-49.flv&name=Articolul%207

• Emisiunea se numeste Articolul 7, a fost difuzata pe TVR International pe 8 Martie 2011, a fost live, de freza si machiaj s-au ocupat cei de acolo…
• Am participat in calitate de bursier al Fundatiei Dinu Patriciu, alaturi de un alt bursier si in acelasi timp coleg si bun prieten de-al meu: Cosmin Neamtu.
• Vizionare placuta!

Iar la 22 de ani cât am acum, ce voi face peste 30 de ani mi se pare foarte clar şi îmi doresc să mi se întâmple: voi fi diriginte la o clasă de liceu. Voi preda economie. Oricum, nu asta e latura care mă pasioneazăcel mai mult (obiectul pe care îl voi preda), ci aceea de şlefuitor de caractere. În sinea mea, visez să-mi depăşesc mentorul. Pe dirigintele meu, despre care am scris aici. Voi face asta pentru una sau două generaţii de liceeni.

Intervievatorul a făcut ochii mari, mirat că eu chiar am un răspuns la întrebarea asta.

Meseria de pedagog mi se pare una nemaipomenit de solicitantă şi imposibil de împlinit fără har. Nu m-aş încumeta la o carieră de-o viaţă în acest domeniu, dar după ce eu însămi voi fi învăţat de la viaţă lecţii multe şi pline de tâlc, îmi doresc să le împărtăşesc. Vreu să fie copii de liceu, pentru că mie perioada adolescenţei mi se pare determinantă în dezvoltarea profesională şi personală a unui individ.

Voi ce faceţi peste 30 de ani? (sau cu vreo 10 ani înainte de pensie, în caz că suntem diferiţi ca vârstă)

Ce simţiţi voi că vă datorează părinţii, adică ce anume din ce nu v-ar putea ei oferi vă frustrează tocmai pentru că simţiţi că era de datoria lor să vă ofere?

În ce mă priveşte, consider că ai mei părinţi şi-au încheiat datoria: m-au purtat prin şcoli, m-au înbrăcat, mi-au dat de mâncare, mi-au dat un acoperiş şi mi-au amintit în fiecare clipă că eu trebuie să învăţ, să iau note mari, să fiu responsabilă în schimbul a tot ce primesc. Altfel, ştiam că se găsesc oricând câteva gâşte cu care să mă duc la păscut, pentru un rost alternativ al vieţii.

Sigur, nu-s ipocrită, mi-au oferit de multe ori mai mult de-atât. Fie mi-au plătit o excursie, fie mi-au dat bani să-mi cumpăr eu tot felul de mărunţişuri etc.. Şi de cele mai multe ori am acceptat. Dar asta e deja ceea ce ei au decis să îmi ofere în plus faţă de datoria lor faţă de mine. Şi sunt alţi tineri cărora părinţii le oferă mult mai mult, material vorbind, faţă de cât au avut ai mei puterea financiară să-mi ofere. Şi asta nu mă frustrează. Ce mă frustrează sunt tinerii care au crescut mari, sănătoşi, voioşi, cărora părinţii le-au purtat de grijă prin şcoli şi care însă îs nemulţumiţi. Care îşi judecă părinţii că nu le-au luat şi maşină şi casă şi câte altele. Care nu văd că au primit deja cât s-a putut şi că mai mult de-atâta n-au de unde să le mai dea părinţii. Sau care nu văd că deşi părinţii ar mai avea de unde să le dea, poate că nu merită ei să primească ceva în plus.

Şi aici îmi dau seama că poate greşesc eu când mă grăbesc să-i judec pe aceşti tineri. Poate ei simt că în datoria părinţilor intră mult mai mult. Şi vreu să vă întreb şi voi. Unde se opreşte datoria părinţilor? Când ai dreptul să-i judeci că nu ţi-au oferit suficient?

* post născut din groaza pe care o simt de fiecare dată când aud tineri prin metrou, autobuz, pe stradă plângându-se de faptu că au părinţi nemernici că nu le cumpără tot ce le trece lor prin minte

Şi aşa aş fi vrut să-i spun că n-are dreptate. Da are. Şi eu m-am obişnuit să mi se spună cu zâmbetu pe buze dacă am greşit ceva. No hard feelings. Fără politeţuri care nu-şi au locul.

Şi, desigur, orice critică vine cu argumente. Şi uite-aşa am învăţat să n-o iau personal. Să nu caut motive ascunse, pentru că de la bun început toate motivele îs menţionate. Şi deşi sinceritatea e uneori greu de digerat îmi place mult de tot mediul ăsta. E dur, uşor neprietenos, dar performant. Iar un bizinis tocmai asta tre să facă. Performanţă.

Faptul că ei se comportă cu aceeaşi brutalitate verbală şi în relaţiile personale nu-mi mai place. Şi prefer diplomaţia accentuată în contexte non-profesionale.

Reîntorcându-mă însă la muncă, m-ar încânta să devenim şi noi aşa.

Anul trecut, de ziua mea, eram la Bruxelles povestindu-mă de eforturile pe care BOS, organizaţia în care am activat în dulcea-mi studenţie, le făcea ca să devină parte din JADE.

Gândul integrării a prins formă în timpul unei întâlniri scurte, într-o zi infernală de vară, acum doi ani. Am venit atunci în Bucureşti pentru câteva ore ca să mă ântâlnesc cu Mihai Iorga(v-am povestit de el aici- pe atunci preşedinte BOS) şi Elena Şotropa,  studentă în Edinburgh, membră JADE UK şi fostă colegă de liceu cu mine. Am ştiut încă din clipa aia că se va întâmpla până la urmă, că procesul merită demarat indiferent de câte piedici urmau să fie.

Între timp mandatul meu s-a terminat, la fel şi al lui Mihai, dar visul s-a împlinit. De ziua mea anul ăsta am primit un telefon de la Simona Lascu, care a rămas Manager de Relaţii Internaţionale al BOS în locul meu, şi am aflat vestea cea mare: BOS e membru JADE.

Mulţumesc tutror celor care s-au implicat pe parcurs şi mai ales celor care şi-au sacrificat nopţi multe în ultima vreme ca să finalizeze un vis măreţ: Simona Lascu, Ciprian Vintilă- actualul preşedinte BOS, Andreea Paraschiv, Adelina Peltea, Elena Şotropa, Ruxandra Boscăneanu. (Dacă am uitat pe cineva, vă rog să-mi atrageţi atenţia şi reparăm situaţia. Încă sunt copleşită de emoţii).

Felicitări, BOS!!!!

• sunt mult mai disciplinată în privinţa mâncatului şi asta zic eu că e printre cele mai mari beneficii. Faptul că am program fix zilnic şi că mănânc mereu la aceleaşi ore are  efect pozitiv şi asupra fizicului şi psihicului meu (pap pe la 7, pe la 13, apoi pe la 19 şi de obicei câteva fructe între mese).
• mă simt om mare. Pe cuvânt. Mi-e greu să explic, dar am aşa un sentiment tare frumos în legătură cu mine. Chiar şi faptul că mă îmbrac ceva mai elegant în fiecare zi îmi dă o altă senzaţie când mă uit în oglindă .
• mă simt mult mai bine când ofer ceva din banii munciţi de mine. Cât am tot fost la cumpărături de cadouri, din primul salariu, îmi creştea inima cu fiecare lucruşor pe care puteam să-l iau, că ştiam că e trudit cu spor.
• îs ceva mai ordonată şi biroul meu e simţitor mai liber şi mai bine organizat. La fel şi desktopul. La fel şi geanta.

Cam atât deocamdată, dacă mai apare vreo schimbare majoră, vă spun. N-am menţionat mai sus, da vă zic acuma de faptul că pe plan profesional simt că am învăţat mult în astea două luni şi faptul că zilnic apare ceva nou mă motivează să mă duc veselă la serviciu.

De altfel, asta e şi condiţia pe care mi-am autoimpus-o: voi avea acelaşi job numai până când trezitul de dimineaţă va deveni o corvoadă şi mă voi gândi cu groază că urmează o nouă zi de muncă. Cât timp zâmbesc când merg spre birou, e semn că merită să o fac în continuare. Iar amu îs în stadiul de rânjet cu gura până la urechi.

Ce-a făcut munca din voi?

După ce mandatul de preşedint BOS s-a terminat, Mihai n-a putut să stea departe de proiecte. Iar azi are pe mână unul verde, cu care participă la Citizen Act, de la BRD. Celor care sunteţi interesaţi de cum vor ei (echipa= Mihai plus încă doi studenţi) să creeze o platformă online pentru toţi stakeholderii din România ai industriei energiei regenerabile, îi invit călduros să arunce o privire icişa:

http://www.citizenact.com/wikis/wiki_buc385.php

şi eventual să le lase laude, sugestii, impresii, reclamaţii celor trei.

Eu le urez mult succes şi le ţin pumnii.