Revolte

Azi s-au făcut doi ani de când tata nu mai e.

Nu am depăşit momentul şi cred că n-o s-o fac niciodată cu adevărat. Durerea nu trece, nu se estompează, doar că iese mai rar la suprafaţă. Râd din nou, dansez pe stradă, am momente în care simt că lumea e a mea. Mi-era teamă atunci că astea n-or să se mai întâmple niciodată.

La puţin timp după ce am aflat am fugit la duş. Am stat mult acolo şi speram ca toată apa aia să spele realitatea, să mă trezească, să modifice ceva. Gândurile mele atunci erau că mai aveam atâtea să-i spun. Şi că el ar mai fi putut să-mi spună atâtea.

Mi-au fost alături prietenii şi unul dintre ei mi-a repetat de multe ori că nu e sănătos să mă împotmolesc în lucruri pe care nu le pot schimba.

Şi am învăţat să-mi văd în continuare de viaţă. Aşa cum ar fi vrut el. Azi m-au năpădit gândurile şi pentru că aici m-am descărcat şi m-am încărcat psihic de atâtea ori, am s-o fac şi acum.

Mi-am amintit că:

• datorită lui am talentul oratoric pe care unii dintre voi îl ştiu. Eram mititică, încă nu la şcoală şi citisem din Povestiri Istorice fragmentul cu Fraţii Buzeşti. Am fost aşa entuziasmată de ce aflasem încât am vrut să-i povestesc tatei cu amănunte, de îndată ce-a intrat în casă. Şi ca orice copil, am început să mă bâlbâi. Vorbeam cu pauze lungi, cu multe ĂĂĂĂĂ, ÎÎÎÎÎÎ-uri, şi tata m-a oprit, mi-a spus să mai citesc o dată, să mă gândesc bine ce vreau să-i spun şi abia apoi să vin să-i povestesc, fără pauze şi fără Îîîî-uri. Am fugit plângând la mama să-i spun că tata e rău şi că nu vrea să mă asculte. Tata mi-a zis atunci că nimeni niciodată n-o să vrea să mă asculte dacă n-o să spun clar ce am de spus. Şi n-a fost singura dată când m-a oprit din povestit. A făcut-o în mod constant, în pofida lacrimilor mele, până am învăţat să mă exprim clar, tare, cursiv, coerent.

(more…)

Şi mă refer la genul acela de moarte lentă şi dureroasă!

Eu am să dau un răspuns şocant la întrebarea asta. Şocant pentru cine mă cunoaşte.

Pe mine mă omoară dezordinea. Da, dezordinea pe care am elogiat-o aici şi din care m-am hrănit douăzeci de ani de viaţă.

Dezordine căreia i-am pus gând rău.

Am lingurile puse la linguri şi cuţitele la cuţite. E curat pe desktop. E curat pe birou. Hainele de iarnă îs separate de alea de vară, ca să am mai mult loc pe rafturi (mai făceam asta doar când eram copil, ameninţată de mama.)

Fac liste. Am liste pe net, în portofel, pe birou acasă şi pe birou la muncă.

După atâţia ani în care m-am lăfăit în haos, într-o nepăsare totală faţă de minutele scurse în cautarea diverselor obiecte. Pentru că acum îmi lipseşte ceva esenţial. Timpul. Nu mai am luxul de a mă întoarce acasă pentru cine ştie ce uitat pe sub masă. Nu mai pot petrece minute în şir căutand o hârtie.

Şi m-o lovit toată filosofia asta în vacanţă. Pentru că am plecat pentru câteva zile fără prosop, fără şampon şi fără pastă de dinţi. Fără articole esenţiale de îmbrăcăminte. Pentru că am uitat alte lucruri esenţiale când m-am întors în Amsterdam. Pentru că vreau să mă fac mare. Pentru că nu vreau să-mi pierd capul într-o bună zi. Şi mai ales pentru că nu mai e timp. Şi niminea nu-i dispus să deie din al lui.

Şi amu rându vostru. Ce mă omoară şi ce faceţi ca să nu vă mai omoare?

Vă sună cunoscut titlul? Aţi răspuns în felu ăsta de multe ori cân aţi auzit Da de ce? Aşa-i că vă cam ocolesc prietenii în utlima vreme? Şi nici sex nu mai faceţi aşa des, că pe partener(ă) îl/o doare capul?

Nimănui nu-i plac oamenii complexaţi. Aia care din frica de a nu le fi trădată neştiinţa sau lipsa de argumente logice sau lipsa de chef şi acreala în care se scaldă zilnic răspund sec cu Uite de-aia! când le ceri o explicaţie. Vă mai amintiţi de profesorii nebuni din liceu cărora n-aţi fi avut curajul să le spuneţi că n-aţi înţeles sau să le adresaţi o întrebare, oarecare? Fie-vă milă de ei. Duceau o viaţă tristă. Şi-au făcut un zid în jurul lor ca nu cumva să vedeţi putreziciunea de dinăuntru. Ei vă spuneau cât ştiau, vă cereau să repetaţi ca papagalii şi aici îşi terminau îndatorirea de falşi pedagogi. Comparaţi-i cu profesorii care vă încurajau să întrebaţi, care se bucurau dacă le spuneaţi vreo noutate de care ei nu auziseră încă şi care se documentau până ora viitoare, ca să vă ţină piept argumentelor.

Gândiţi-vă la părinţii care zbiară la copii să nu facă aia, să nu facă ailaltă, iar când glăsciorul îndrăzneşte să-ntrebe de ce, primeşte eventual şi-o palmă pentru cutezare. Cam ce fel de oameni or să crească ei? Cam cum se vor comporta ei în relaţiile lor de prietenie şi de dragoste? Au să explice vreodată de ce? Nu, pentru că nimeni nu le-a explicat lor.

(more…)

Lucrez la un proiect de echipă. Cel în care ne certăm juma de oră să stabilim la ce oră ne vedem data viitoare. Am făcut un chestionar. Un om insista să fie făcut într-un anume fel. Eu îl contraziceam, pentru că ce propunea el era greşit. Cu argumente. El a insistat să rămână aşa. Eu am făcut o facultate de marketing. El are o facultate de economie generală în spate. Lui i se pare marketingul bullshit şi pierdere de vreme.

A rămas cum a vrut el. Alternativa era să plâng sau să încep să-l înjur.Un profesorul a văzut chestionarul şi s-a crucit (vorba vine, că aici majoritatea îs atei. ) Era bine cum am sugerat eu.

S-a pierdut o săptămână. Poate pentru că sunt româncă,  poate pentru că nu ridic tonul când negociez, poate pentru că nu sunt nesimţită,  poate pentru că sunt femeie. Pe principiul: vine o româncă să ne arate nouă cum se face? s-au mai dus pe apa sâmbetei câteva zile.

În cele din urmă a modificat, aşa cum era corect. A menţionat însă că nu e convins şi că o face doar pentru că aparent, pentru unii dintre noi nu e clar. Adică noi proşti, el deştept.

Şi întrebarea mea e: ai ţinut vreodată în mod absurd cu dinţii de ideea ta, deşi toţi îţi dovedeau că e greşită? Ai adus la exasperare măcar câţiva oameni doar pentru că orgoliul tău nu-şi permite să accepţi că nu ai dreptate?  Dacă da, dă-ţi o palmă. Stropeşte-te cu apă. Redimensionează-ţi egoul. Există un ax în jurul căruia planeta se învârte şi ăla nu eşti tu.

V-am mai povestit de colega mea de cameră din Austria. Cu care mă înţeleg foarte bine. Un lucru m-a frapat la ea, dar am reuşit să trec şi peste asta. Lipsa de diplomaţie. Sau nici măcar nu cred că e asta, ci dimpotrivă, e o diplomaţie cu care eu nu sunt obişnuită.

I-am oferit cozonac cu vişine, trimis de mama, de acasă. Şi aceia dintre voi care aţi avut ocazia să gustaţi din el, ştiţi că e minunat şi e cel mai bun din lume (normal că exagerez, că e vorba de mama mea aici, şi ea cea mai bună din lume ). Iar fata l-a gustat, s-a strâmbat teribil şi mi-a zis că nu-i place. Că simte ea o aromă care nu e bună deloc.

Altă dată i-am dat să guste un desert indian pe care mi-l cumpărasem de aici şi despre care i-am spus că e extraordinar de bun. L-a gustat şi mi-a spus că e doar foarte dulce, dar nu are nici o aromă cu adevărat nouă sau interesantă, deci nu-i place. Şi zacusca are un gust rău, la fel şi unele mâncăruri pe care le gătesc şi pe care o invit să le guste.

Ea găteşte fantastic de bine în general. Dar mi-a dat să gust şi unele mâncăruri care nu aveau nici un gust sau care erau chiar oribile (una cu un sos se spanac, de exemplu, care m-a oripilat vizual mai întâi). Iar eu n-am avut tăria să-i spun că e oribil sau să mă strâmb. Am zâmbit, am spus că e un gust cu care nu sunt obişnuită şi că nu mai vreau. Mi-am abţinut pornirea de a mă spăla imediat pe dinţi.

Şi dacă iniţial mi se părea de-a dreptul strigător la cer că îşi exprimă părerea cu prea multă sinceritate, acuma mă tot gândesc că poate e mai sănătos aşa. Pentru că n-am cum să interpretez greşit ce-mi spune sau să nu înţeleg ce-a vrut să spună. Rămân cu toate astea  cam la fel cum eram şi înainte, pentru că mi se pare că aş tăia în carne vie dacă aş folosi cuvinte mai dure. Şi pentru că am fost educată să refuz într-un mod foarte politicos. E, până la urmă, vorba de o diferenţă culturală.

Voi cum procedaţi în situaţii din astea? Cum aţi prefera să se comporte cei apropiaţi vouă?