Revolte

Îmi râde inima în mine. Tocmai am citit articolul ăsta în Evenimentul Zilei: Studenţii fac primul pas către antreprenoriat.

Anul trecut, de ziua mea, eram la Bruxelles povestindu-mă de eforturile pe care BOS, organizaţia în care am activat în dulcea-mi studenţie, le făcea ca să devină parte din JADE.

Gândul integrării a prins formă în timpul unei întâlniri scurte, într-o zi infernală de vară, acum doi ani. Am venit atunci în Bucureşti pentru câteva ore ca să mă ântâlnesc cu Mihai Iorga(v-am povestit de el aici- pe atunci preşedinte BOS) şi Elena Şotropa,  studentă în Edinburgh, membră JADE UK şi fostă colegă de liceu cu mine. Am ştiut încă din clipa aia că se va întâmpla până la urmă, că procesul merită demarat indiferent de câte piedici urmau să fie.

Între timp mandatul meu s-a terminat, la fel şi al lui Mihai, dar visul s-a împlinit. De ziua mea anul ăsta am primit un telefon de la Simona Lascu, care a rămas Manager de Relaţii Internaţionale al BOS în locul meu, şi am aflat vestea cea mare: BOS e membru JADE.

Mulţumesc tutror celor care s-au implicat pe parcurs şi mai ales celor care şi-au sacrificat nopţi multe în ultima vreme ca să finalizeze un vis măreţ: Simona Lascu, Ciprian Vintilă- actualul preşedinte BOS, Andreea Paraschiv, Adelina Peltea, Elena Şotropa, Ruxandra Boscăneanu. (Dacă am uitat pe cineva, vă rog să-mi atrageţi atenţia şi reparăm situaţia. Încă sunt copleşită de emoţii).

Felicitări, BOS!!!!

M-am plimbat zilele trecute cu  un tânăr viitor regizor din România, venit în vizită în Olanda şi cu un alt prieten, student şi el aici ca şi mine.

Şi tot comparând cum e aici, cum e acasă, cum e mai bine, cum e mai rău, Cosmin (prietenul student icişa) a zis că de când locuieşte în Amsterdam nu mai e aşa nervos.

Şi m-am tot gândit la asta de-atunci. Eu nu-s nervoasă în general, da parcă în Bucureşti mi se întâmpla adesea:

• să înjur şoferi care opreau fix pe trecerea de pietoni.
• să înjur şoferii de pe Calea Victoriei care goneau ca nebunii când ploua şi erau băltoace, făcându-mă leorcă exact când îmi era lumea mai dragă.
• să mă agaseze cerşetori la o terasă, sau la metrou şi să ţip la ei să mă lase în pace.
• să îmi strige obscenităţi tot felul de dubioşi (şi nu, nu mă plimb cu ţăţele pe-afară, nu port tocuri cui, nu port haine cu 5 numere mai mici şi nici nu-s vreo bunesă).
• să am praf mult pe faţă, pe haine şi în păr la sfârşitul zilei.
• să aud oameni certându-se în autobuz, pe stradă, în metrou, în insituţii publice etc.

Şi lista poa să continue încă. Oamenii îs apăsaţi, nervoşi, sictiriţi, obosiţi în Bucureşti. Şi aici sunt oameni din ăştia, da îs minoritate.

Dimineaţa, pe la 7 jumate, şoferul de autobuz îmi zâmbeşte larg, îmi verifică abonamentul şi-mi urează o zi bună. La fel face cu toţi călătorii de la toate staţiile.

Pe stradă nu-i praf. Oamenii nu se ceartă aşa des, nu le sare ţandăra din orice. Am avut de trimis nişte scrisori zilele trecute şi m-am dus la poştă, am luat numpr de ordin, am ajuns la nenea, i-am pus plicurile pe masă, am plătit şi am plecat. Nu tre să completez eu formulare, nu pun eu timbre, cu asta se ocupă el. Şi în felu ăsta, nu stau la şapte ghişee diferite şi nu-mi urăsc zilele că a trebuit să fac asta.

Îmi rezolv mai toate problemele prin email. Tăte insisituţiile publice cu care am avut de a face până acuma mi-au răspuns prompt şi clar.

Aşa că n-am frustrări inutile. Îmi permit să fiu calmă.

Am ieşit ieri târzior de la birou, mi-am calculat exact timpul la care să ies ca să prind tramvaiul exact când pleacă şi apoi- după două staţii să prind imediat autobuzul în care trebuia să mă urc ca să ajung acasă.

Numa că nu s-o potrivit socoteala. Ce-i drept, era cam pe muchie de cuţit. Aveam sub un minut să cobor din tramvai şi să ajung în autobuz. În principiu, ar fi trebuit să-mi iasă.

Da exact cân mă apropiam de autobuz, am văzut cum s-o închis uşile şi cum o luat-o din loc. La nici 10 metri de staţie e un semafor. Care atunci era roşu. Deci am grăbit pasu şi am ajuns în dreptul uşii de la şofer, care aştepta cumincior la roşu, m-am uitat cu ochi de căprioară obosită, zgribulită de frig şi flămândă şi-am bătut în geam. Şoferul s-o uitat la semafor- încă roşu, s-o uitat la mine şi mi-o făcut semn din ăla de neputinţă din mâini ca să pricep că nu o să-mi deschidă uşa. Că nu e staţie.

Şi fireşte am început a blăstăma. Şi-am pus mâna pe telefon să sun un prieten să mă plâng, să caut aprobare, să înjur sistemul…Şi o singură întrebare mă apăsa: Da di ci ?!?!?!?!

Da di ci dacă a mai fost roşu încă un minut nenea n-a vrut să apese pe buton să se deschidă uşa ?!?!? De ce a trebuit să mai stau încă un sfert de oră până la următorul autobuz pe o vreme rece, ploiasă şi vântoasă?

Şi răspunsu pretenului o fost firesc şi logic: Păi e vorba de principiu!!! Că la Amsterdam poţi să-ţi fixezi ceasul după mersul autobuzelor, că tătă lumea se bazează pe sistemul lor enervant de bine pus la punct. Şi dacă s-ar face azi o excepţie, mâine alta, curând aş blăstăma că nu mai vin autobuzele la timp.

Aşa că m-am cufundat în resemnare. Şi am înţeles că uneori lucrurile bune şi durabile se fac şi cu niţică durere. Din partea tuturor beneficiarilor şi spre binele lor final.

Bunuri ca fructe, legume, sare, zahăr îs destul de greu de brănduit, dar excepţii există, cea mai cunoscută fiind poate sarea Morton.

Avantajul lor competitiv fiind că sarea lor rămâne la fel de manevrabilă- şi curge din pachet, chiar şi în condiţii de umezeală- în timp ce alte tipuri de sare absord umezeală şi devine apoi mult mai greu de folosit.  Asta datorită adaosului de carbonat de magneziu, care între timp a fost înlocuit cu silicatul de calciu. Au reuşit apoi să creeze o grămadă de  varietăţi de sare, oferind sare pentru pop corn, sare pentru salată, sare pentru murături etc.  Momentan vând vre 11 tipuri de sare. Detalii aici: http://www.mortonsalt.com/salt_guide/index.html

Logo-ul lor a suferit modificări uşoare în timp, însă mereu a fost vorba de o fetiţă care merge prin ploaie cu un pachet de sare, şi deşi e umezeală, sarea se scurge din pachet- Sloganul lor fiind When it rains, it pours !

Cazul în sine apare în multe din manualele de marketing ca o excepţie, însă a cam apus vremea când puţini oameni era preocupaţi să brănduiască astfel de bunuri. Dovadă stau mărci ca Dole pentru ananas sau Chiquita pentru banane – (care au un site absolut fantastic, trebe musai să cântaţi cântecelu Chiquita.)

Ei bine, azi am găsit o poziţionare pe care până acum n-am mai întâlnit-o în cazul fructelor: una erotică, senzuală. Şi e făcută pentru un măr, frunctul interzis. Nu orice fel de măr, ci specia de măr Kanzi. Intraţi pe site ca să vă convingeţi. Intraţi pe toate filmuleţele de acolo, ca s vedeţi care sunt secretelel lui Kanzi, despre caracterul lui unic, despre unde creşte şi despre cât de senzual e.  Sloganul e Kanzi, born to temp you.

Şi m-am gândit că sigur or mai fi şi alţii care s-o apucat de brănduit mere. Şi am dat de mărul Rubens. Şi de site-ul lui. Sigur, nu se compară munca de susţinere pentru Kanzi cu cea pentru Rubens. Rubens are un site sărăcăcios, se spune despre el că e cel mai însorit şi gustos măr de pe pământ, că reprezintă plăcere şi pasiune. Nu pre m-o convins, dar e lăudabilă încercarea.

Între timp am devenit interesată de mere şi caut. Dacă mai găsesc ceva interesant, împărtăşesc curând.

Colega de cameră foloseşte site-ul ăsta când învaţă (e studentă la fizioterapie):

http://www.getbodysmart.com/

Am intrat şi eu puţin pe el, am să revin cu siguranţă când am timp şi vi-l recomand şi vouă, mai ales dacă studiaţi ceva legat de asta.