Revolte

Îmi dedic gândurile tuturor nemernicilor care mi-au făcut şi îmi fac viaţa frumoasă

Archive for the ‘facts’


BOS a intrat în JADE

Îmi râde inima în mine. Tocmai am citit articolul ăsta în Evenimentul Zilei: Studenţii fac primul pas către antreprenoriat.

Anul trecut, de ziua mea, eram la Bruxelles povestindu-mă de eforturile pe care BOS, organizaţia în care am activat în dulcea-mi studenţie, le făcea ca să devină parte din JADE.

Gândul integrării a prins formă în timpul unei întâlniri scurte, într-o zi infernală de vară, acum doi ani. Am venit atunci în Bucureşti pentru câteva ore ca să mă ântâlnesc cu Mihai Iorga(v-am povestit de el aici- pe atunci preşedinte BOS) şi Elena Şotropa,  studentă în Edinburgh, membră JADE UK şi fostă colegă de liceu cu mine. Am ştiut încă din clipa aia că se va întâmpla până la urmă, că procesul merită demarat indiferent de câte piedici urmau să fie.

Între timp mandatul meu s-a terminat, la fel şi al lui Mihai, dar visul s-a împlinit. De ziua mea anul ăsta am primit un telefon de la Simona Lascu, care a rămas Manager de Relaţii Internaţionale al BOS în locul meu, şi am aflat vestea cea mare: BOS e membru JADE.

Mulţumesc tutror celor care s-au implicat pe parcurs şi mai ales celor care şi-au sacrificat nopţi multe în ultima vreme ca să finalizeze un vis măreţ: Simona Lascu, Ciprian Vintilă- actualul preşedinte BOS, Andreea Paraschiv, Adelina Peltea, Elena Şotropa, Ruxandra Boscăneanu. (Dacă am uitat pe cineva, vă rog să-mi atrageţi atenţia şi reparăm situaţia. Încă sunt copleşită de emoţii).

Felicitări, BOS!!!!

Tu le-ai fi luat sau nu?

Situaţia: eram ieri seară pe unul din holurile facultăţii, une sunt multe mese şi scaune pe margine, lucrând la un proiect împreună cu alţi 3 colegi.

La un moment dat, am văzut pe una din mesele alăturate o grămăjoară de CD-uri. Ne-am îndreptat spre ele şi am găsit un bileţel pe care scria ceva de genul: Free CDs. Enjoy the music.

Şi CD-urile erau toate din alea inscripţionate de cineva, nu erau originale. Coperţile era printate pe foi colorate şi titlurile scrise cu un font din ăla cursiv, ca şi cum ar fi fost scris de mână. Unele din carcase aveau tot felul de steluţe colorate pe ele. Şi eram bucuroasă că muzica de pe ele era chiar făinuţă (ochisem nişte Roxette) şi mă pregăteam să înşfac unul. Imediat însă a venit unu din cei trei colegi cu următoarea idee: Da dacă îs virusate? Şi îndoiala ne-o încolţit în minte. Că cine ştie ce era de fapt pe ele.

Noi nu suntem obişnuiţi să primim lucruri bune, moca. Ceva sigur era dubios în toată povestea. Ne-am uitat unii la alţii, ne-am gândit să le şi punem într-un CD-rom să vedem dacă îs ok, însă n-am avut curajul. Şi ne-am mai uitat preţ de câteva momente la ele şi le-am lăsat acolo.

Tot drumu spre casă m-am tot gândit de ce nu le-am luat. Şi m-am mai gândit că toate arătau aşa, destul de siropos, poate că erau cadouri dintr-o relaţie ce s-a destrămat între timp. Poate că cineva doar încerca să scape de amintiri.

Tu le-ai fi luat?

Calmul ce-am pohtit

M-am plimbat zilele trecute cu  un tânăr viitor regizor din România, venit în vizită în Olanda şi cu un alt prieten, student şi el aici ca şi mine.

Şi tot comparând cum e aici, cum e acasă, cum e mai bine, cum e mai rău, Cosmin (prietenul student icişa) a zis că de când locuieşte în Amsterdam nu mai e aşa nervos.

Şi m-am tot gândit la asta de-atunci. Eu nu-s nervoasă în general, da parcă în Bucureşti mi se întâmpla adesea:

  • să înjur şoferi care opreau fix pe trecerea de pietoni.
  • să înjur şoferii de pe Calea Victoriei care goneau ca nebunii când ploua şi erau băltoace, făcându-mă leorcă exact când îmi era lumea mai dragă.
  • să mă agaseze cerşetori la o terasă, sau la metrou şi să ţip la ei să mă lase în pace.
  • să îmi strige obscenităţi tot felul de dubioşi (şi nu, nu mă plimb cu ţăţele pe-afară, nu port tocuri cui, nu port haine cu 5 numere mai mici şi nici nu-s vreo bunesă).
  • să am praf mult pe faţă, pe haine şi în păr la sfârşitul zilei.
  • să aud oameni certându-se în autobuz, pe stradă, în metrou, în insituţii publice etc.

Şi lista poa să continue încă. Oamenii îs apăsaţi, nervoşi, sictiriţi, obosiţi în Bucureşti. Şi aici sunt oameni din ăştia, da îs minoritate.

Dimineaţa, pe la 7 jumate, şoferul de autobuz îmi zâmbeşte larg, îmi verifică abonamentul şi-mi urează o zi bună. La fel face cu toţi călătorii de la toate staţiile.

Pe stradă nu-i praf. Oamenii nu se ceartă aşa des, nu le sare ţandăra din orice. Am avut de trimis nişte scrisori zilele trecute şi m-am dus la poştă, am luat numpr de ordin, am ajuns la nenea, i-am pus plicurile pe masă, am plătit şi am plecat. Nu tre să completez eu formulare, nu pun eu timbre, cu asta se ocupă el. Şi în felu ăsta, nu stau la şapte ghişee diferite şi nu-mi urăsc zilele că a trebuit să fac asta.

Îmi rezolv mai toate problemele prin email. Tăte insisituţiile publice cu care am avut de a face până acuma mi-au răspuns prompt şi clar.

Aşa că n-am frustrări inutile. Îmi permit să fiu calmă.

Haitele de câini

În Bucureşti stăteam în Moxa, zonă centrală, sigură, destul de bine păzită, o grămadă de insituţii publice prin jur, deci din punctul ăsta de vedere  nu mi-era teamă să vin acasă târziu, singură. Altceva mă terifia. Întâlnirea cu câinii. Pe străduţa aia de la Moxa îs mulţi câini, care se fac şi mai mulţi din când în când. Şi care câteodată erau agresivi.

Nu m-a muşcat niciunul dar când mă lătrau îngheţa sângele în mine şi nu mai puteam să fac niciun pas. Salvarea venea de obicei de la oameni întâmplător prin zonă care alungau câinii şi eventual mă mai conduceau doi paşi până la intrarea în cămin.

Şi marea mea linişte de când locuiesc în Amsterdam e că nu există câini ai străzii. Nu am văzut vreodată unul. Da, avem şoareci mulţi (cel mai recent am văzut unul dolofan într-un restaurant ), da măcar nu mă latră. Zona în care stau e luminată şi sigură, iar faptul că nu mi se înmoaie picioarele pe măsură ce mă apropii de casă e un mare plus.

Şi îs curioasă cam câte alte generaţii de-acu încolo or trăi cu frica asta de câini în Bucureşti şi în România, în general. (Câinele care m-o muşcat pe mine era al străzilor din Botoşani, nu-i nici acolo roz situaţia).

Şi dacă va fi vreodată să fac listă cu de ce nu aş trăi în Bucureşti, câinii ar fi pe unul din primele locuri. Cât de greu de  găsit şi de implementat ar fi o soluţie? Îs convinsă că s-ar găsi şi bani europeni pentru asta, numa să fie voinţă.

E vorba de principiu

Am ieşit ieri târzior de la birou, mi-am calculat exact timpul la care să ies ca să prind tramvaiul exact când pleacă şi apoi- după două staţii să prind imediat autobuzul în care trebuia să mă urc ca să ajung acasă.

Numa că nu s-o potrivit socoteala. Ce-i drept, era cam pe muchie de cuţit. Aveam sub un minut să cobor din tramvai şi să ajung în autobuz. În principiu, ar fi trebuit să-mi iasă.

Da exact cân mă apropiam de autobuz, am văzut cum s-o închis uşile şi cum o luat-o din loc. La nici 10 metri de staţie e un semafor. Care atunci era roşu. Deci am grăbit pasu şi am ajuns în dreptul uşii de la şofer, care aştepta cumincior la roşu, m-am uitat cu ochi de căprioară obosită, zgribulită de frig şi flămândă şi-am bătut în geam. Şoferul s-o uitat la semafor- încă roşu, s-o uitat la mine şi mi-o făcut semn din ăla de neputinţă din mâini ca să pricep că nu o să-mi deschidă uşa. Că nu e staţie.

Şi fireşte am început a blăstăma. Şi-am pus mâna pe telefon să sun un prieten să mă plâng, să caut aprobare, să înjur sistemul…Şi o singură întrebare mă apăsa: Da di ci ?!?!?!?!

Da di ci dacă a mai fost roşu încă un minut nenea n-a vrut să apese pe buton să se deschidă uşa ?!?!? De ce a trebuit să mai stau încă un sfert de oră până la următorul autobuz pe o vreme rece, ploiasă şi vântoasă?

Şi răspunsu pretenului o fost firesc şi logic: Păi e vorba de principiu!!! Că la Amsterdam poţi să-ţi fixezi ceasul după mersul autobuzelor, că tătă lumea se bazează pe sistemul lor enervant de bine pus la punct. Şi dacă s-ar face azi o excepţie, mâine alta, curând aş blăstăma că nu mai vin autobuzele la timp.

Aşa că m-am cufundat în resemnare. Şi am înţeles că uneori lucrurile bune şi durabile se fac şi cu niţică durere. Din partea tuturor beneficiarilor şi spre binele lor final.

Cazul lui Phineas Gage

Răscolind nişte articole pentru facultate am dat zilele astea despre un caz controversat din medicină, filosofie  şi psihologie. M-am gândit să vi-l împărtăşesc şi vouă şi să vă recomand să cetiţi mai mult despre el.

Pe scurt, e o întâmplare care a avut loc în 1848 în America. Phineas Gage era şef de şantier şi lucra la o cale ferată când o explozie a avut loc şi o bucată de fier (ca un cui, dar mult mai mare) i-a pătruns în craniu prin obrazul stâng şi i-a ieşit prin partea superioară, distrugând o bucată din lobul frontal stâng. În mod aproape miraculos, el a supravieţuit accidentului, murind abia 13 ani mai târziu.

Ce e fascinant la cazul ăsta e că înainte de accident Phineas era un tânăr organizat, disciplinat, apreciat pentru munca sa, sociabil şi foarte sârguincios. După accident, el a devenit indecis, nerăbdător, nesigur, iritant pentru cei din jur, inadaptat,  practic o cu totul altă persoană.

Întâmplarea a fost una dintre cele care au dat startul pentru o minuţioasă cercetare a funcţiilor pe care fiecare zonă a creierului le îndeplineşte. Faptul că un astfel de şoc la nivelul lobului frontal a dus la o asemenea schimbare de comportament a strânit şi curiozitatea filosofilor care îmbrăţişau părerea lui Descartes, conform căreia sufletul şi corpul sunt două entităţi separate, substanţa minţii fiind imposibil de acţionat mecanic. Mai multe despre asta aici.

Dacă vă pasionează subiectul, eu am mai cetit şi articolele astea:

Brand de Mere

Bunuri ca fructe, legume, sare, zahăr îs destul de greu de brănduit, dar excepţii există, cea mai cunoscută fiind poate sarea Morton.

Avantajul lor competitiv fiind că sarea lor rămâne la fel de manevrabilă- şi curge din pachet, chiar şi în condiţii de umezeală- în timp ce alte tipuri de sare absord umezeală şi devine apoi mult mai greu de folosit.  Asta datorită adaosului de carbonat de magneziu, care între timp a fost înlocuit cu silicatul de calciu. Au reuşit apoi să creeze o grămadă de  varietăţi de sare, oferind sare pentru pop corn, sare pentru salată, sare pentru murături etc.  Momentan vând vre 11 tipuri de sare. Detalii aici: http://www.mortonsalt.com/salt_guide/index.html

Logo-ul lor a suferit modificări uşoare în timp, însă mereu a fost vorba de o fetiţă care merge prin ploaie cu un pachet de sare, şi deşi e umezeală, sarea se scurge din pachet- Sloganul lor fiind When it rains, it pours !

Cazul în sine apare în multe din manualele de marketing ca o excepţie, însă a cam apus vremea când puţini oameni era preocupaţi să brănduiască astfel de bunuri. Dovadă stau mărci ca Dole pentru ananas sau Chiquita pentru banane – (care au un site absolut fantastic, trebe musai să cântaţi cântecelu Chiquita.)

Ei bine, azi am găsit o poziţionare pe care până acum n-am mai întâlnit-o în cazul fructelor: una erotică, senzuală. Şi e făcută pentru un măr, frunctul interzis. Nu orice fel de măr, ci specia de măr Kanzi. Intraţi pe site ca să vă convingeţi. Intraţi pe toate filmuleţele de acolo, ca s vedeţi care sunt secretelel lui Kanzi, despre caracterul lui unic, despre unde creşte şi despre cât de senzual e.  Sloganul e Kanzi, born to temp you.

Şi m-am gândit că sigur or mai fi şi alţii care s-o apucat de brănduit mere. Şi am dat de mărul Rubens. Şi de site-ul lui. Sigur, nu se compară munca de susţinere pentru Kanzi cu cea pentru Rubens. Rubens are un site sărăcăcios, se spune despre el că e cel mai însorit şi gustos măr de pe pământ, că reprezintă plăcere şi pasiune. Nu pre m-o convins, dar e lăudabilă încercarea.

Între timp am devenit interesată de mere şi caut. Dacă mai găsesc ceva interesant, împărtăşesc curând.


Bărbatul e cea mai mare calitate a unei femei

Îs afundată ce câtve zile în literatură academică despre networking şi rolul networkingului în antreprenoriat.

Azi am cetit câte ceva despre diferenţele între femei şi bărbaţi când vine vorba de networking. Şi, repet, ce vă spun vine din articole ştiinţifice, nu-s simple păreri.

Şi se pare că femeile au ceva probleme pentru că ele nu-s văzute ca membri cu drepturi depline în reţelele de biznis. Pentru că în general, multe din informaţii nu ajung la ele pentru că cei care le deţin consideră că femeilor nu le va folosi să ştie despre existenţa unei poziţii deschise pentru un job, de exemplu.

Sau că femeile care îs cu adevărat respectate într-o astfel de reţea informală îs mai degrabă o excepţie decât o regulă. Şi e la un moment dat o frază despre acele femei care sunt totuşi în centrul informaţiilor, care sunt privite ca membru cu drepturi egale iar în paranteză, ca şi exemplu de astfel de femei e trecut aşa: (e.g., a woman with a well-respected and well-connected husband)

Aşadar, meritul ei cel mai mare e că are un bărbat bun lângă ea.

Şi nu-mi place că citesc asta. Nu pentru că nu sunt de acord cu ce scrie în articol, ci pentru că faptul că lucrurile cam aşa stau de fapt mă sperie niţel. Şi mă mai sperie că mă pregătesc să intru într-o lume în care faptul că am sâni îmi reduce mult din credibilitate şi din şanse.

Şi îmi propun să devin o excepţie. Să vedem cât îmi şi reuşeşte.

Cum e în cercurile în care vă învârtiţi voi?

Dacă aţi avea nevoie de nişte muncitori prin casă şi firma ar fi condusă de o muiere, aţi ezita să-i alegeţi? Dacă v-aţi duce maşina la service, peferaţi un bărbat care să se ocupe de afacere? Pentru un baby sitter pentru copilul vostru, aţi apela la firma unui bărbat sau figura maternă a unei femei v-ar fi mai familiară?

Corpul Uman

Colega de cameră foloseşte site-ul ăsta când învaţă (e studentă la fizioterapie):

http://www.getbodysmart.com/

Am intrat şi eu puţin pe el, am să revin cu siguranţă când am timp şi vi-l recomand şi vouă, mai ales dacă studiaţi ceva legat de asta.

Cuvânt nou

Cetesc amu într-o carte de Marketing Strategic că inovaţia este un eveniment care nu stă în firea omului. Iar frica excesivă de schimbare şi implicit rezistenţa la schimbare poartă numele de kainotofobie, sau cainotofobie, kainofobie, cainofobie. (Definiţie în engleză aici, că în română n-am găsit)