Revolte

Am zis că încerc să scriu zilnic pe blog. N-o mers. Am ajuns în unele zile târziu şi aş fi făcut orice numai să stau departe de deviceuri şi cât mai aproape de oameni.

Nu renunţ. Scriu amu şi încerc metoda cu posturi în avans pe care nu le public deocamdată, cât să am o rezervă pentru zilele negre.

În rest, am tot ascultat oameni dându-şi cu părerea despre  blog. Am primit următoarele păreri:

• Nu mai scrii la fel ca înainte. E super fad…
• Te citesc dimineaţa când beau cafeaua. Îmi place mult
• Am citit primul post de când ai revenit şi m-am oprit
• Mă bucur că ai reînceput să scrii. Abia aştept să mai apară câte un post

Ce simt eu:

• E firesc să nu mai fie exact ca înainte. Varii motive: a trecut vremea peste mine, gândesc altfel, mă apasă mai multe griji. Nu mai am atâta timp ca înainte să ies, să călătoresc, să mă inspir. Dar fac ce pot
• Mă relaxează mult să scriu şi îmi umple sufletul fiecare comentariu. It’s good to be back
• Aştept critici constructive şi îs gata să implementez ideile ce îmi surâd

Eu de obicei zic Mulțumesc oamenilor de prin jur care îmi urează Noroc!, Bless You! sau Gezondheid! (varianta olandeză pentru Sănătate!), după caz.

Știu însă pe cineva care se scuză de fiecare dată când strănută. Și mereu mă pornesc să zis Bless you!, da până deschid gura, deja aud Sorry!

Mai știu pe cineva care obișnuia să-și zică Noroc! Mersi! de fiecare dată când strănuta, că în caz că nu-i ura nimeni, el era sigur că auzea Noroc.

Mai știu oameni care râd imediat după ce strănută, de obicei pentru că zgomotul pe care îl fac îi amuză teribil.

Așadar, tu ce faci după ce strănuți, ce spui?

* cu ocazia asta inaugurăm categoria Ce Spui?, pentru că mai am încă multe curiozități referitor la ce spuneți voi în multiple circumstanțe.

N-am să fiu pre activă zilele ce urmează. E iar durere cu dedlainuri la proiecte şi nici nu sunt în starea care să mă ţină aici.

M-am gândit totuşi să vă împărtăşesc că am descoperit o oareşce rutină în viaţa mea şi a colegei de cameră care graviteză în jurul unui nucleu dubios de tot: chiloţi şi şosete.

Noi spălăm rufele numa când rămânem fără de chiloţi sau şosete, pentru că haine am mai avea încă vreo câteva zile, dar lipsa şosetelor elementare ne forţează. Şi pentru că mereu spălăm rufele cam în aceeaşi zi, am descoperit cu ocazia asta că avem aproximativ acelaşi număr de chiloţi şi şosete.  Nu ştiu dacă înseamnă ceva în plus pentru relaţia dintre noi, dar ne-a amuzat şi ne-a reamintit că nu suntem atât de independente pe cât ne-am dori.

Helăuin frumos diseara dacă aveţi gânduri să-l sărbătoriţi.

Nu fumez, dar am mai tot timpul o brichetă la mine. E de socializare. Mereu cineva are nevoie, eu o împrumut mândră, urmează întrebarea fumezi? eu zic nu, apoi întrebarea de ce o ai cu tine? şi iac-aşa se iscă o discuţie. Cei care mă cunosc ştiu că nu am nevoie de o brichetă ca să pot începe o discuţie cu un necunoscut, însă uneori a fost şi ea factorul de iniţializare. Şi da, îmi place să intru în vorbă cu necunoscuţi, din simplul motiv că-s curioasă şi mereu e câte ceva de învăţat de la oricine.

Mai port cu mine şi câte un pix (deşi aseară, când aveam mare nevoie, n-am avut unul), un pachet de şerveţele umede, unul de şerveţele uscate şi un pachet de gumă. Cam ăsta e kitul de plecare din casă, cel puţin în ce priveşte lucrurile pe care îs gata să le împart cu alţii.

Voi ce mai purtaţi cu voi, din categoria ¨de socializare? ¨

* înainte să vp gândiţi că-s maniacă, ţineţi cont că oricare din obiectele enumerate mai sus îmi folosesc şi mie adesea. Dubios ar fi dacă aş umbla cu câte o lamă de ras prin geantă, în caz că ar avea nevoie vreun garçon sau vreun ruj să sar în ajutor vreounei gagici, având în vedere că eu nu folosesc ruj.

Pentru că aşa îmi şade mie cel mai bine, iar îs pe drumuri.

Imediat ce-am urcat în tren au apărut ţiganii cu integrame şi reviste. Un doritor a luat integrame şi-a cerut şi-un pix. Ţiganul i-a replicat cu vădită părere de rău şi neputinţă în glas:

Îmi pare rău, dom´le, da muţii-s cu pixuri. Eu numa cu reviste.

Îmi şi închipui întâlnirile semi-mafiote de-a lungul cărora mahării îşi împart vagoanele în care are fiecare voie să vândă, mărfurile, în care se stabileşte taxa de protecţie şi câte ale legi nescrise or mai fi în lumea lor.

Ne-auzim curând.