Şi aşa aş fi vrut să-i spun că n-are dreptate. Da are. Şi eu m-am obişnuit să mi se spună cu zâmbetu pe buze dacă am greşit ceva. No hard feelings. Fără politeţuri care nu-şi au locul.

Şi, desigur, orice critică vine cu argumente. Şi uite-aşa am învăţat să n-o iau personal. Să nu caut motive ascunse, pentru că de la bun început toate motivele îs menţionate. Şi deşi sinceritatea e uneori greu de digerat îmi place mult de tot mediul ăsta. E dur, uşor neprietenos, dar performant. Iar un bizinis tocmai asta tre să facă. Performanţă.

Faptul că ei se comportă cu aceeaşi brutalitate verbală şi în relaţiile personale nu-mi mai place. Şi prefer diplomaţia accentuată în contexte non-profesionale.

Reîntorcându-mă însă la muncă, m-ar încânta să devenim şi noi aşa.

Şi tot comparând cum e aici, cum e acasă, cum e mai bine, cum e mai rău, Cosmin (prietenul student icişa) a zis că de când locuieşte în Amsterdam nu mai e aşa nervos.

Şi m-am tot gândit la asta de-atunci. Eu nu-s nervoasă în general, da parcă în Bucureşti mi se întâmpla adesea:

• să înjur şoferi care opreau fix pe trecerea de pietoni.
• să înjur şoferii de pe Calea Victoriei care goneau ca nebunii când ploua şi erau băltoace, făcându-mă leorcă exact când îmi era lumea mai dragă.
• să mă agaseze cerşetori la o terasă, sau la metrou şi să ţip la ei să mă lase în pace.
• să îmi strige obscenităţi tot felul de dubioşi (şi nu, nu mă plimb cu ţăţele pe-afară, nu port tocuri cui, nu port haine cu 5 numere mai mici şi nici nu-s vreo bunesă).
• să am praf mult pe faţă, pe haine şi în păr la sfârşitul zilei.
• să aud oameni certându-se în autobuz, pe stradă, în metrou, în insituţii publice etc.

Şi lista poa să continue încă. Oamenii îs apăsaţi, nervoşi, sictiriţi, obosiţi în Bucureşti. Şi aici sunt oameni din ăştia, da îs minoritate.

Dimineaţa, pe la 7 jumate, şoferul de autobuz îmi zâmbeşte larg, îmi verifică abonamentul şi-mi urează o zi bună. La fel face cu toţi călătorii de la toate staţiile.

Pe stradă nu-i praf. Oamenii nu se ceartă aşa des, nu le sare ţandăra din orice. Am avut de trimis nişte scrisori zilele trecute şi m-am dus la poştă, am luat numpr de ordin, am ajuns la nenea, i-am pus plicurile pe masă, am plătit şi am plecat. Nu tre să completez eu formulare, nu pun eu timbre, cu asta se ocupă el. Şi în felu ăsta, nu stau la şapte ghişee diferite şi nu-mi urăsc zilele că a trebuit să fac asta.

Îmi rezolv mai toate problemele prin email. Tăte insisituţiile publice cu care am avut de a face până acuma mi-au răspuns prompt şi clar.

Aşa că n-am frustrări inutile. Îmi permit să fiu calmă.

Sigur, e şi pentru că nu e voie să fumezi înăuntru, dar e şi plăcerea lor de a sta în stradă, în ciorchini şi mai ales în picioare. Şi într-adevăr se elimină probleme de genul: suntem 8 oameni, nu găsim masă de 8 persoane. În plus, e mult mai uşor să intri în vorbă cu toată lumea şi să participi la discuţii mult mai înflăcărate decât dac-ar fi fost purtate stând pe scaun. Şi-am încercat şi eu experienţa, dar m-am lovit de un mic inconvenient: eu am 1,65 m iar olandezii cu care stăteam de vorbă aveau cam 1,80 m. Deci mă durea gătul de atâta uitat în sus, plus că nici psihic nu era foarte confortabil. Trecând însă peste asta, e interesant, mai ales când grupul e mare. Altfel, dacă e vorba de două persoane, prefer în continuare scaune şi-o masă.

Tot referitor la crâşme, o să observaţi vara (de fapt, şi toamna, că ei nu resimt frigul la fel cum o facem noi) că terasele au scaunele dispuse altfel: orientate spre stradă. Ei nu discută privindu-se în ochi, ci stând alături şi privind la trecători. Ca la spectacol. Ceea ce e iarăşi puţin ciudat, dar cu asta m-am obişnuit repede şi chiar îmi place. (Orientarea asta am văzut-o şi la câteva localuri din Paris şi Bruxelles, aşa că e posibil să fie ceva vestic, nu neapărat specific doar olandezilor)

• în ţărişoara lor trăiesc aproape 4 mil de vaci. La noi în ţară, îs aproximativ două milioane jumate (sursa: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/868684/Tot-mai-putine-vaci-in-Romania/). La ce suprafaţă au, e normal să vezi vaci peste tot în afara oraşelor. Adică efectiv câmpuri pline de vaci.
• 8 % din populaţie are doar educaţie primară. 26 % au absolvit instituţii de educaţie superioară.
• Cheltuielile totale pentru Cercetare şi Dezvoltare au fost cam 1,7 % din PIB în 2007
• În Olanda, numărul femeilor care nasc acasă înseamnă aprox 28 % din totalul femeilor care devin mame. (V-am mai povestit despre obiceiul ăsta aici, acum un an şi ceva.)
• 56 % dintre olandezi au un laptop. mai mult de 90 % din olandezi au acces la Internet.
• 80 % din populaţie e nativă, restul vin în cea mai mare parte din Maroc şi Turcia.

• vârsta medie pentru prima naştere e 29 de ani.
• vârsta medie pentru căsătorie e 36 de ani pentru bărbaţi şi 33 de ani pentru femei.
• în 2008 au fost 700 de căsătorii între doi bărbaţi. şi 800 de căsătorii între două femei.
• rata divorţurilor e 34 %
• 72 % din populaţie se duce foarte rar la un centru religios (de ex. o biserică) sau chiar niciodată. 11% se duc cel puţin o dată pe săptămână
• 43 % din olandezi declară că nu au nici o religie.

Singurul lucru care mă scandalizează puţin e cel cu religie. Mi se pare periculos să nu crezi în nimic. Nu faptul că nu merg la biserică e deranjant, că nu făţărnicia dă măsura credinţei. Ci faptul că aproape jumătate dintre ei sunt atei.

Da, apreciez nivelul de dezvoltare al ţării.

Apreciez inteligenţa, curajul, spiritul inovator al oamenilor ăstora. Dar ceva mă face să nu-i privesc numai cu admiraţie. Am mai stat şi anul trecut aici şi tot n-am reuşit să-mi fac să leg o prietenie cu vreun olandez.  Individualismul lor exagerat mă ţine la mare distanţă. Mai am câteva luni să tot dărâm ziduri din jurul oamenilor. Vă anunţ dacă apare vreun succes.

to be continued…

• am participat mai demult la o conferinţă internaţională. Cei 3 olandezi prezenţi au flatulat (s-au băşit) pe tot parcursul întâlnirii. Zgomotos şi groaznic de urât mirositor. Se felicitau reciproc după fiecare ispravă. Între timp am întâlnit şi alte naţii vestice care fac asta. Oriunde, oricând.
• e o neobrăzare cruntă să te bagi într-o discuţie sau s-o întrerupi în vreun fel. Am făcut asta fără să vreau de vreo câteva ori până acuma şi de fiecare dată am fost certată. (un exemplu: într-un centru de copiere era o coadă imeeeensă, eu mă grăbeam, vânzătoru stătea de vorbă cu un client şi am intervenit cu scuzele de rigoare ca să întreb dacă au şi printare color. Ca să ştiu dacă merită să stau la coadă sau nu. Un da sau nu i-ar fi luat o secundă. Mi-a explicat vreo 10 secunde că am comis un gest foarte urât intervenind într-o discuţie şi nu mi-a zis dacă da sau nu. Am plecat.)
• olandezii sunt înalţi. În medie, cei mai înalţi oameni de pe planetă. Deci îs obişnuiţi să privească lumea de sus. S-a transferat asta şi în atitudine. Obişnuiţi-vă cu asta.
• Au inovat în multe domenii. Ştiu asta şi nu-şi mai încap în piele. Azi un prof ne explica de faptu că prima multinaţională din lume a fost VOC- United East India Company. Şi tot slăvind spiritul lor antreprenorial, am amintit că totuşi alea erau vremuri în care sclavia a produs mulţi bani şi ca principiile de aşa zis biznis de atunci nu erau tocmai etice.  A început să râdă, zicând că de sclavie nu-şi mai aminteşte nimeni. A rămas gloria de-a fi fost primii. Şi aşa mult le place să fie primii în orice, încât am uneori senzaţia că între parteneri e cursă pentru cine are primul orgasm.
• apropo de obsesia de a fi primii, am primit trei echipe aceeaşi temă de proiect. Putem lua toate 3 note mari, sau note mici, sau note diferite. E o parte de cercetare şi o parte de elaborare de strategie. Am propus să colaborăm, cele trei echipe, pentru partea de cercetare, nefiindu-ne interzis să facem asta. Terminăm mai repede, suntem mai eficienţi, putem munci în linişte la strategie. O singură echipă era formată din olandezi. Au auzit propunereaşi s-au opus,  au spus că e proiectul ăsta e o competiţie şi o vor trata ca atare. (proful nu o să dea locul 1, 2,3 ci note. Care pot fi toate de 10.) Nu le-am stricat plăcerea de a şti că luptă ca să fie primii.
• îs foarte perfecţionişti. Şi tre să recunoaştem că le-o ieşit bine ce-au făcut până acuma şi până la urmă atitudinea asta o făcut ca Olanda să fie cu totul diferită de România.

to be continued…

]]> http://www.ralucahritcu.ro/2009/11/despre-olandezi-partea-i/feed/ 4 http://www.ralucahritcu.ro/2009/10/di-tati-partea-a-ii-a/ http://www.ralucahritcu.ro/2009/10/di-tati-partea-a-ii-a/#comments Wed, 21 Oct 2009 08:17:57 +0000 raluca http://www.ralucahritcu.ro/?p=1392 Mai întâi, poze din Leeuwarden, unde am nimerit în mijlocul unui festival dedicat energiei nepoluante. Şi am văzut pentru prima dată ce e sub capota unei maşini electrice:

Apoi, câteva poze din Groningen, un important centru universitar al Olandei şi un oraş tare frumos şi liniştit. În care era să mă calce un autobuz.

Aşadar.

1. Din Alkmaar, oraşul cunoscut pentru târgul de brânză, târg la care n-am ajuns încă, pentru că are loc vinerea, din Aprilie până în Septembrie (poze făcute de mine şi de Iustin):

Revenind la ale noastre, azi vă arăt o declaraţie de amor surprinsă în Leeuwarden. Dama pentru care cavalerul organizase momentul nu părea deloc stânjenită de zecile de priviri întoarse spre ea. Poate n-o fi fost întâia oară când el îi adusese doi artişti să-i cânte jazz pe o barcă. Şi deşi vremea serenadelor a apus, încă n-a apus amorul declarat prin muzică.

Din fericire sau nu, şi eu mă număr printre ei şi deşi e o pacoste (diferenţa nu e mare, dar mă împiedic uneori de el şi nu prea suport să-mi fie atins) mă resemnez cu gândul că cine are degetul ăla mai mare e cocoş în relaţie (cel puţin aşa se spune de unde vin eu)