Revolte

Amu nu mă înţelegeţi greşit, nu mă cutremur când mă întreabă cineva asta, că îmi stă în fire să fac lucruri cu un scop, şi nu degeaba.

Ce mă cutremură însă e reacţia pe care o cetesc pe feţele celor ce mă întreabă atunci când află că  ce ¨îmi iese¨ nu-i financiar.

Desigur, e vorba de tot felul de proiecţele în care mă implic din plăcere şi pe care aleg să le fac voluntar, pentru alte scopuri decât materiale, dar în definitiv tot egoiste: să adorm cu gândul că am făcut ceva bun azi, să mă uit în oglindă şi să mă văd mai zâmbitoare, să aud ¨mulţumesc¨ din inimă, să învăţ câte ceva nou etc.. Şi asta mă reîncarcă pe mine.

Am şasă ani de voluntariat în spate şi deşi nu m-am ales cu bani, m-am îmbogăţit cu prieteni, experienţă de viaţă, relaţii profesionale, eşecuri, reuşite şi tot felul de alte trăiri care nu pot fi socotite cu operaţii simple de matematică.

Întrebarea din titlu mi-o fost adresată de câteva ori de-a lungul vieţii şi încă o dată ieri, când am discutat despre ce vreu să fac pentru elevii de la liceul în care am învăţat eu (vezi post anterior). Şi m-am gândit să dau răspunsul şi aici, pentru că sunt poate dintre voi care au gândit acelaşi lucru şi nu l-au exprimat sau poate cred la fel despre oricine face voluntariat. E absurd să credeţi că eu sau oricine face asta, o face degeaba. Ar fi absurd ca cineva în general să facă ceva care nu-i este de folos în nici un fel. Asta s-ar chema prostie şi nu altruism. Atâta doar că ce primim în schimb nu se măsoară în RON sau EURO, ci în cu totul alte sisteme.

Rândurile de mai sus nu-s o pledoarie pentru voluntariat (deşi tare m-aş bucura să stârnesc şi astfel de dorinţi), ci o pledoare pentru a înţelege că suntem motivaţi de lucruri diferite. Şi nu-i nici o constatare a diavolului din bani, că şi mie îmi plac banii şi mai ales îmi place să muncesc pe bani. Mulţi. (desigur, amu sunt şomeră, da asta-i o altă poveste ) Doar că nu le văd rostul în toate activităţile pe care le întreprind.

Şi pentru că recent am terminat de citit Jurnalul unui geniu, al lui Dali şi se potriveşte aici, am să vă dau un citat despre bani şi despre necesitatea lor:

Cea mai simplă metodă de a evita să fii cumpărat cu bani e să-i ai chiar tu. Având bani, nu mai e nevoie să fii “angajat”. Un erou nu se angajaează în nimic! E exact contrariul unui servitor.

La un curs recent de comportamentul consumatorului, profa ne-a povestit de un experiment controversat. Deşi în teorie, mare parte din oamenii ştiu că a şofa după ce au consumat băuturi alcoolice e ceva greşit şi declară că n-ar face niciodată asta, părerea li se schimbă miraculos după câteva pahare. Şi riscul nu mai pare aşa mare.

Aşa că nişte cerctători s-au gândit să vorbească cu oamenii care consumaseră deja băuturi alcoolice, să le reamintească riscurile la care s-ar supune dacă ar şofa exact cu câteva minute înaince ca ei să fie tentaţi să facă asta, apoi au măsurat intenţiile de a şofa ale celor cu care au discutat. Şi surprinzător, oamenii care discutaseră despre asta după ce au consumat alcool, au fost mai puţin înclinaţi să şofeze. Concluzia cercetătorilor a fost că atunci când oamenii nu sunt în deplinătatea simţurilor, tind să acţioneze neconform cu principiile lor, aşadar principiile trebe reamintite când simţurile îs alterate.

Şi aşa s-ar putea explica de ce deşi mulţi oameni îs conştienţi de pericolul infecţiilor cu transmitere sexuală şi de necesitatea utilizării prezervativului pentru a le preveni, atunci când sunt cât pe ce să, aceiaşi oameni convinşi de pericol decid uneori să sară peste pasul important al utilizării prezervativului. Şi profa ne-a provocat să gândim în mod similar şi să găsim soluţii pentru a comunica pericolul exact atunci când e cel mai eficient, adică exact când oamenii îs excitaţi.

Şi m-am gândit cum ar fi să ai un device prin cameră sau în locul în care faci cel mai des sex care să măsoare nivelul hormonilor  (ar fi ideal să se poată din aer, că din sânge e greu de implementat )si fix când ţi-e lumea mai dragă să înceapă un mesaj din ăla grav şi cu nuanţă de blestem care să-ţi amintească ce-i de făcut. Sau să ai un device ca o brăţară, care de la un anumit nivel al tensiunii în sus să emită acelaşi mesaj de reamintire. Sau mini- şocuri electrice, ca să fie mesajul mai ferm

Alte idei vă mai vin?

Unul din lucrurile care m-o fascinat la olandezi e cum socializează ei în crâşme. Umblată fiind mai ales prin crâşme din România, îs învăţată să stau la o masă, să discut la căldurică, sau vara la terasă, privind în ochişori pe cel/cei cu care îs la masă. Şi ştiţi şi voi cum e: Câteodată nu-s locuri la masă şi hoinărim prin multe localuri până să ne aciuăm pe undeva. Ei bine, olandezii nu fac asta. Lor le place în picioare. Ce vedeţi mai jos e ceva obişnuit prin crâşmele lor:

Sigur, e şi pentru că nu e voie să fumezi înăuntru, dar e şi plăcerea lor de a sta în stradă, în ciorchini şi mai ales în picioare. Şi într-adevăr se elimină probleme de genul: suntem 8 oameni, nu găsim masă de 8 persoane. În plus, e mult mai uşor să intri în vorbă cu toată lumea şi să participi la discuţii mult mai înflăcărate decât dac-ar fi fost purtate stând pe scaun. Şi-am încercat şi eu experienţa, dar m-am lovit de un mic inconvenient: eu am 1,65 m iar olandezii cu care stăteam de vorbă aveau cam 1,80 m. Deci mă durea gătul de atâta uitat în sus, plus că nici psihic nu era foarte confortabil. Trecând însă peste asta, e interesant, mai ales când grupul e mare. Altfel, dacă e vorba de două persoane, prefer în continuare scaune şi-o masă.

Tot referitor la crâşme, o să observaţi vara (de fapt, şi toamna, că ei nu resimt frigul la fel cum o facem noi) că terasele au scaunele dispuse altfel: orientate spre stradă. Ei nu discută privindu-se în ochi, ci stând alături şi privind la trecători. Ca la spectacol. Ceea ce e iarăşi puţin ciudat, dar cu asta m-am obişnuit repede şi chiar îmi place. (Orientarea asta am văzut-o şi la câteva localuri din Paris şi Bruxelles, aşa că e posibil să fie ceva vestic, nu neapărat specific doar olandezilor)

Postul ăsta e un răspuns pentru krossfire la comentariile din articolul ăsta şi o invitaţie pentru voi de a vă exprima părerea.

Eu zic aşa:

• advertisingul are o importanţă redusă în construirea unui brand, în comparaţie cu PRul, când e vorba de un brand pentru o catogorie redusă de oameni şi nu de unul destinat maselor
• există oameni care se închină la Gugăl. Fanii înrăiţi Steaua ar bate oricând cu sete un dinamovist care se plimbă pe teritoriul lor. Şi ar risca să ia bătaie, dar n-ar renunţa la tricoul cu Steaua. Mai sunt roacheri care se taie pe vene din adoraţie pentru vreo formaţie. Mai sunt fanii Harley Davidson care se tatuează cu numele motocicletei pe care se simt liberi. Şi mai sunt ăia de au altare pe-acasă, ce se închină la Madonna, la Michael Jackson (Odihnească-se în pace!) sau la cine ştie ce alt brand care între timp a devenit dumnezeul lor. Şi atunci, greşesc cân spun că brandul e un dumnezeu? dumnezeu care nu s-a creat spontan ci care a fost atent sculptat de minţi iscusite, minţi care apoi s-au minunat că au creat ceva ce de-acum nu mai pot controla. Admit că iniţial, Harley Davidson nu a avut o strategie bine pusă la punct ca să-şi creeze credincioşi, însă are acum minţi care scriu rugăciunile. Gugăl a avut de la bun început. La fel starletele zilelor noastre. La fel orice brand pe care vrei să-l faci dumnezeu curând. Acum nu se mai poate miza pe noroc sau pe advertizing. Nu mai e atât de uşor să găseşti fiinţe devotate.
• Eu mestec Orbit prossefional verde închis. Care aici nu se găseşte. Deci sunt constant aprovizionată din România cu pachetele pe care le iubesc. Deci Orbit e un lovemark pentru mine. La fel ca Nokia. Nu aş folosi altfel de telefoane. Aşadar, da, cred în lovemark
• Continuu să cred că un brand puternic are nevoie de o bază solidă, dacă vrei să-l construieşti azi. Şi are nevoie de eforturi coordonate din diverse arii ca să ajungă lovemark sau dumnezeu.

Voi?

* s-ar putea să nu-l fi văzut în comentariul lui Krossfire, aşa că revin eu cu linkul http://www.hoffmanlewis.com/adcontrarian/The_Ad_Contrarian_eBook.pdf

Am câteva proiecte în echipă anul ăsta la şcoală. Şi deşi comunic bine şi îs ok cu munca în echipă la tot felul de proiecte, cu şcoala nu iese mereu bine. Şi am să zic de ce.

• oamenii au nevoie de motivaţie puternică pentru a da ce-i mai bun din ei la un proiect. am avut şi plăcerea de a munci pe rupte cu alţi tineri la fel de înflăcăraţi pentru mine când am avut norocul să avem cam aceleaşi interese şi cam aceeaşi pasiune pentru proiectul în dezvoltare, dar m-am trezit şi trăgând singură căruţa când descopeream că oamenii din echipă fie nu puteau să muncească mai mult, fie nu-i interesa cu nimic să facă asta.
• în facultate există mereu ăia cul de nu muncesc şi se fofilează de la orice proiect şi parazitează un fraier care oricum munceşte. de obicei eu eram aia parazitată. fraieră şi proastă că mă chinuiam să nu fac ceva de mântuială. La final de curs aveam toţi aceeaşi notă, atâta doar că eu am rămas şi cu ceva cunoştinţe pe care pot oricând să le aplic. diploma mea nu miroase a miroase a nesimţire. Între timp nu mai tolerez paraziţi

(more…)