Revolte

Îmi dedic gândurile tuturor nemernicilor care mi-au făcut şi îmi fac viaţa frumoasă

Archive for the ‘pareri’


S-o faci sau să n-o faci?

Published December 3rd, 2009 in de-ale sufletului, pareri, vorbe de duh | 4 Comments »

Discutam azi la facultate despre modelul de afaceri al unei cunoscute firme de consultanţă. Iar într-un interviu, şeful ăl mare zicea în felul următor: noi mereu i-am încurajat pe cei care muncesc aici să facă direct ceva, cu riscul de a fi nevoie apoi să-şi ceară scuze, mai degrabă decât să ceară permisiune înainte.

Adică un fel de mai bine regreţi ce-ai făcut decât ce n-ai făcut.

Şi recunosc că asta e şi principiul după care m-am ghidat de multe ori. Îs un om de acţiune. Sigur, mă gândesc la consecinţe, dar nu în mod exagerat. Uneori un timp prea îndelungat dedicat analizei consecinţelor face oportunitatea să piară. Nu ştiu dacă-i bine sau rău, dar pentru personalitatea mea asta se potriveşte. Şi îs mulţumită unde am ajuns aplicând asta.

Voi cum faceţi? Aveţi multe regrete? De care?

Despre olandezi- Partea a III-a

Published December 1st, 2009 in Olanda, brand de ţară, pareri | 4 Comments »

Unul din lucrurile care m-o fascinat la olandezi e cum socializează ei în crâşme. Umblată fiind mai ales prin crâşme din România, îs învăţată să stau la o masă, să discut la căldurică, sau vara la terasă, privind în ochişori pe cel/cei cu care îs la masă. Şi ştiţi şi voi cum e: Câteodată nu-s locuri la masă şi hoinărim prin multe localuri până să ne aciuăm pe undeva. Ei bine, olandezii nu fac asta. Lor le place în picioare. Ce vedeţi mai jos e ceva obişnuit prin crâşmele lor:

Sigur, e şi pentru că nu e voie să fumezi înăuntru, dar e şi plăcerea lor de a sta în stradă, în ciorchini şi mai ales în picioare. Şi într-adevăr se elimină probleme de genul: suntem 8 oameni, nu găsim masă de 8 persoane. În plus, e mult mai uşor să intri în vorbă cu toată lumea şi să participi la discuţii mult mai înflăcărate decât dac-ar fi fost purtate stând pe scaun. Şi-am încercat şi eu experienţa, dar m-am lovit de un mic inconvenient: eu am 1,65 m iar olandezii cu care stăteam de vorbă aveau cam 1,80 m. Deci mă durea gătul de atâta uitat în sus, plus că nici psihic nu era foarte confortabil. Trecând însă peste asta, e interesant, mai ales când grupul e mare. Altfel, dacă e vorba de două persoane, prefer în continuare scaune şi-o masă.

Tot referitor la crâşme, o să observaţi vara (de fapt, şi toamna, că ei nu resimt frigul la fel cum o facem noi) că terasele au scaunele dispuse altfel: orientate spre stradă. Ei nu discută privindu-se în ochi, ci stând alături şi privind la trecători. Ca la spectacol. Ceea ce e iarăşi puţin ciudat, dar cu asta m-am obişnuit repede şi chiar îmi place. (Orientarea asta am văzut-o şi la câteva localuri din Paris şi Bruxelles, aşa că e posibil să fie ceva vestic, nu neapărat specific doar olandezilor)

Oraşe. Şi Sex

Published October 18th, 2009 in absurd, de-ale sufletului, pareri | 8 Comments »

Am primit o leapşă. De la Elena Cîrîc. Au mai scris despre asta şi Diana şi Cristina. Invit pe cine doreşte să preia leapşa.

Şi am să-mi închipui cine sunt de fapt oraşele, cum şi cu cine ar face ele sex.

Şi am să scriu nu despre toate oraşele pe care le-am văzut, ci doar pe cele cu care şi în care am trăit. Fie şi câteva ore.

Botoşani: e acel bărbat cu care n-aş face niciodată sex. E prietenul cel mai bun, cel la care mă întorc de câte ori simt nevoia unui sentiment de linişte, e cel la care vin când mă cheamă şi e cel căruia îi povestesc cum e cu alţii. Şi pe care îl ascult şi-l admir pentru că întinereşte. Şi mă umple de bine.

Bucureşti. bărbatul sadic, pe care doar o masochistă l-ar putea iubi. Pe la vreo 40 de ani, trecut prin viaţă, le-a făcut şi le-a auzit pe toate. Ştie ce vrea. Ştie şi cum să obţină. Ce are el de oferit vine numai deodată cu tot ce nu ţi-ai dori să primeşti vreodată. Face sex murdar. Violent. Nesimţit. Termină mereu primul.

Amsterdam. E tânărul rebel. E bisexual, e tatuat, are şuruburi prin el şi se hrăneşte din beţie. El nu face sex cu tine. El îţi oferă orgasme. Uneori fără măcar să te atingă. Dar te învăluie. E genul de bărbat care te-ar poseda numai noaptea. Ziua adoarme frânt şi te lasă să faci ce vrei. Să iubeşti pe oricare din prietenii sai prietenele lui. Te ştie pe nume. Ştie exact ce îţi doreşti. Şi îţi dă un pic mai mult.Un pic mai bine. Te are în văzul lumii, pentru că e exhibiţionist şi nu-i pasă dacă tu nu eşti. N-ai să-l prezinţi nicicând părinţilor. N-ai să spui despre el viitorului tău soţ. Ai să-l împarţi cu prietena cu care ai avut mereu fantezii. N-ai să stai o viaţă lângă el. Dar de la el o să ai parte de tot ce-i mai murdar şi mai frumos în sex. La el ai să te gândeşti când un alt oraş pe care ai să ţi-l faci domiciliu te va iubi stângaci, pe la spate.

(more…)

Iar despre brand

Published October 11th, 2009 in de-ale sufletului, marketing, pareri | 5 Comments »

Postul ăsta e un răspuns pentru krossfire la comentariile din articolul ăsta şi o invitaţie pentru voi de a vă exprima părerea.

Eu zic aşa:

  • advertisingul are o importanţă redusă în construirea unui brand, în comparaţie cu PRul, când e vorba de un brand pentru o catogorie redusă de oameni şi nu de unul destinat maselor
  • există oameni care se închină la Gugăl. Fanii înrăiţi Steaua ar bate oricând cu sete un dinamovist care se plimbă pe teritoriul lor. Şi ar risca să ia bătaie, dar n-ar renunţa la tricoul cu Steaua. Mai sunt roacheri care se taie pe vene din adoraţie pentru vreo formaţie. Mai sunt fanii Harley Davidson care se tatuează cu numele motocicletei pe care se simt liberi. Şi mai sunt ăia de au altare pe-acasă, ce se închină la Madonna, la Michael Jackson (Odihnească-se în pace!) sau la cine ştie ce alt brand care între timp a devenit dumnezeul lor. Şi atunci, greşesc cân spun că brandul e un dumnezeu? dumnezeu care nu s-a creat spontan ci care a fost atent sculptat de minţi iscusite, minţi care apoi s-au minunat că au creat ceva ce de-acum nu mai pot controla. Admit că iniţial, Harley Davidson nu a avut o strategie bine pusă la punct ca să-şi creeze credincioşi, însă are acum minţi care scriu rugăciunile. Gugăl a avut de la bun început. La fel starletele zilelor noastre. La fel orice brand pe care vrei să-l faci dumnezeu curând. Acum nu se mai poate miza pe noroc sau pe advertizing. Nu mai e atât de uşor să găseşti fiinţe devotate.
  • Eu mestec Orbit prossefional verde închis. Care aici nu se găseşte. Deci sunt constant aprovizionată din România cu pachetele pe care le iubesc. Deci Orbit e un lovemark pentru mine. La fel ca Nokia. Nu aş folosi altfel de telefoane. Aşadar, da, cred în lovemark
  • Continuu să cred că un brand puternic are nevoie de o bază solidă, dacă vrei să-l construieşti azi. Şi are nevoie de eforturi coordonate din diverse arii ca să ajungă lovemark sau dumnezeu.

Voi?

* s-ar putea să nu-l fi văzut în comentariul lui Krossfire, aşa că revin eu cu linkul http://www.hoffmanlewis.com/adcontrarian/The_Ad_Contrarian_eBook.pdf


El şi soţul lui

Published October 9th, 2009 in de-ale sufletului, pareri, prima oara | 4 Comments »

Am cunoscut azi un cuplu gay şi pisica lor. A fost pentru prima dată când mi s-a întâmplat. Mai cunoscusem persoane homosexuale, dar niciodată în cuplu. Şi mai ales în casa lor.

Nu m-a lăsat indiferentă. Nu pot să pretind că nu mi s-a părut nimic ciudat. Sunt un om tolerant şi chiar nu mă interesează ce fac oamenii în dormitorul lor. Atâta timp cât sunt oameni.

Am avut o senzaţie nemaiîntâlnită până acum atunci când i-am văzut unul lângă celălalt. Plini de gesturi tandre, dar nu indecente. Atenţi unul cu celălalt. Sorbindu-se din priviri. Şi sunt împreună de mulţi ani. Nu e doar scânteia de început.

Şi da, e puţin ciudat să auzi un bărbat spunându-ţi: Ţi-l prezint pe soţul meu. Instant mi-a trecut prin minte că ei sunt soţ şi soţ şi că oricând unul din ei îl va prezenta pe celălalt va folosi acelaşi cuvânt: soţul.

Dar m-am simţit bine. Primită călduros, total atipic faţă de tot ce am întâlnit în materie de olandezi până acum.  Şi n-am vrut nici o clipă să-i scuip, să-i calc, să-i asasinez, să-i înjur şi să dau cu piciorul. Pentru că înainte de a avea o altă orientare sexuală, sunt oameni inteligenţi şi foarte sociabili.

Şi am discutat inevitabil despre prejudecăţi. Şi spre durerea mea, mi-au amintit că dacă ei ar discrimina, nu m-ar fi primit în casa lor. Pentru că ce aud ei despre români în mass media e că sunt infractori, violează copii, omoară, fură din străinatete  şi exportă ţigani. Dar ei au inteligenţa să treacă peste clişee de genul ăsta.

Mi-a revenit în minte episodul de aici. Îs curioasă care e părerea voastră.

Despre munca în echipă

Published September 30th, 2009 in de-ale sufletului, dureros, educatie, pareri, reflecţii nocturne, tineri | 1 Comment »

Am câteva proiecte în echipă anul ăsta la şcoală. Şi deşi comunic bine şi îs ok cu munca în echipă la tot felul de proiecte, cu şcoala nu iese mereu bine. Şi am să zic de ce.

  • oamenii au nevoie de motivaţie puternică pentru a da ce-i mai bun din ei la un proiect. am avut şi plăcerea de a munci pe rupte cu alţi tineri la fel de înflăcăraţi pentru mine când am avut norocul să avem cam aceleaşi interese şi cam aceeaşi pasiune pentru proiectul în dezvoltare, dar m-am trezit şi trăgând singură căruţa când descopeream că oamenii din echipă fie nu puteau să muncească mai mult, fie nu-i interesa cu nimic să facă asta.
  • în facultate există mereu ăia cul de nu muncesc şi se fofilează de la orice proiect şi parazitează un fraier care oricum munceşte. de obicei eu eram aia parazitată. fraieră şi proastă că mă chinuiam să nu fac ceva de mântuială. La final de curs aveam toţi aceeaşi notă, atâta doar că eu am rămas şi cu ceva cunoştinţe pe care pot oricând să le aplic. diploma mea nu miroase a miroase a nesimţire. Între timp nu mai tolerez paraziţi

(more…)

Prefer bărbaţii

Published September 21st, 2009 in Amsterdam, de-ale sufletului, pareri | 4 Comments »

Tocmai m-am întors cu fum ieşindu-mi pe urechi de la un curs. Ţinut de o femeie căreia i-ar fi stat mai bine tăcând. Nu-i contesc capacităţile de cercetător. Dar ca şi profesor ne adoarme. Pe mine şi pe restul de 30 de studenţi. Vorbeşte molcom, cu privirea fixă. În spatele ei rulează nişte slideuri la fel de triste ca ea. Nu întreabă nimic, nu cere nici măcar linişte. Ea vine la fix, termină cursul peste fix două ore, îşi închide laptopul şi pleacă.

Şi pentru că am avut două ore să fac asta, m-am gândit la toţi profesorii care m-au marcat. Şi aproape toţi îs bărbaţi. Am să le dedic un post curând, că de demult am în minte să vă spun cum îi cheamă şi pe unde îi puteţi găsi (în principiu la Colegiul Naţional Mihai Eminescu, Botoşani sau la ASE, Bucureşti). Sigur că pot numi cu uşurinţă două, trei femei profesor excepţionale (una dintre ele fiind sora mea).

Dar, repet: majoritatea e alcătuită din bărbaţi. Îs curioasă dacă şi în cazul vostru e valabil.

Am încercat să-mi explic de ce. Şi m-am gândit că în general bărbaţii au un apetit mai mare pentru risc. Şi le e mult mai uşor să iasă din tiparul dascăluilui tradiţional care vine, predă, evaluează şi pleacă. Savurează mai mult provocările, sunt mai competitivi şi mă gândeam chiar şi la tonul vocii.E alta senzaţia când se aude într-o sală un glas impunător, grav de bărbat faţă de atunci când vorbeşte o femeie.

Repet, aşa simt eu, aşa se întâmplă în cazul meu. Se poate să fie şi din cauza faptului că-s uşor misogină. Se poate să fie şi din cauza faptului că prefer bărbaţii în general. Dar tind să cred că există o legătură între calitatea de a fi bărbat şi cea de a fi un dascăl bun. Iar excepţiile confirmă  regula.

De acord sau nu? Elaborăm puţin?