Ce simţiţi voi că vă datorează părinţii, adică ce anume din ce nu v-ar putea ei oferi vă frustrează tocmai pentru că simţiţi că era de datoria lor să vă ofere?

În ce mă priveşte, consider că ai mei părinţi şi-au încheiat datoria: m-au purtat prin şcoli, m-au înbrăcat, mi-au dat de mâncare, mi-au dat un acoperiş şi mi-au amintit în fiecare clipă că eu trebuie să învăţ, să iau note mari, să fiu responsabilă în schimbul a tot ce primesc. Altfel, ştiam că se găsesc oricând câteva gâşte cu care să mă duc la păscut, pentru un rost alternativ al vieţii.

Sigur, nu-s ipocrită, mi-au oferit de multe ori mai mult de-atât. Fie mi-au plătit o excursie, fie mi-au dat bani să-mi cumpăr eu tot felul de mărunţişuri etc.. Şi de cele mai multe ori am acceptat. Dar asta e deja ceea ce ei au decis să îmi ofere în plus faţă de datoria lor faţă de mine. Şi sunt alţi tineri cărora părinţii le oferă mult mai mult, material vorbind, faţă de cât au avut ai mei puterea financiară să-mi ofere. Şi asta nu mă frustrează. Ce mă frustrează sunt tinerii care au crescut mari, sănătoşi, voioşi, cărora părinţii le-au purtat de grijă prin şcoli şi care însă îs nemulţumiţi. Care îşi judecă părinţii că nu le-au luat şi maşină şi casă şi câte altele. Care nu văd că au primit deja cât s-a putut şi că mai mult de-atâta n-au de unde să le mai dea părinţii. Sau care nu văd că deşi părinţii ar mai avea de unde să le dea, poate că nu merită ei să primească ceva în plus.

Şi aici îmi dau seama că poate greşesc eu când mă grăbesc să-i judec pe aceşti tineri. Poate ei simt că în datoria părinţilor intră mult mai mult. Şi vreu să vă întreb şi voi. Unde se opreşte datoria părinţilor? Când ai dreptul să-i judeci că nu ţi-au oferit suficient?

* post născut din groaza pe care o simt de fiecare dată când aud tineri prin metrou, autobuz, pe stradă plângându-se de faptu că au părinţi nemernici că nu le cumpără tot ce le trece lor prin minte

Ce mă cutremură însă e reacţia pe care o cetesc pe feţele celor ce mă întreabă atunci când află că  ce ¨îmi iese¨ nu-i financiar.

Desigur, e vorba de tot felul de proiecţele în care mă implic din plăcere şi pe care aleg să le fac voluntar, pentru alte scopuri decât materiale, dar în definitiv tot egoiste: să adorm cu gândul că am făcut ceva bun azi, să mă uit în oglindă şi să mă văd mai zâmbitoare, să aud ¨mulţumesc¨ din inimă, să învăţ câte ceva nou etc.. Şi asta mă reîncarcă pe mine.

Am şasă ani de voluntariat în spate şi deşi nu m-am ales cu bani, m-am îmbogăţit cu prieteni, experienţă de viaţă, relaţii profesionale, eşecuri, reuşite şi tot felul de alte trăiri care nu pot fi socotite cu operaţii simple de matematică.

Întrebarea din titlu mi-o fost adresată de câteva ori de-a lungul vieţii şi încă o dată ieri, când am discutat despre ce vreu să fac pentru elevii de la liceul în care am învăţat eu (vezi post anterior). Şi m-am gândit să dau răspunsul şi aici, pentru că sunt poate dintre voi care au gândit acelaşi lucru şi nu l-au exprimat sau poate cred la fel despre oricine face voluntariat. E absurd să credeţi că eu sau oricine face asta, o face degeaba. Ar fi absurd ca cineva în general să facă ceva care nu-i este de folos în nici un fel. Asta s-ar chema prostie şi nu altruism. Atâta doar că ce primim în schimb nu se măsoară în RON sau EURO, ci în cu totul alte sisteme.

Rândurile de mai sus nu-s o pledoarie pentru voluntariat (deşi tare m-aş bucura să stârnesc şi astfel de dorinţi), ci o pledoare pentru a înţelege că suntem motivaţi de lucruri diferite. Şi nu-i nici o constatare a diavolului din bani, că şi mie îmi plac banii şi mai ales îmi place să muncesc pe bani. Mulţi. (desigur, amu sunt şomeră, da asta-i o altă poveste ) Doar că nu le văd rostul în toate activităţile pe care le întreprind.

Şi pentru că recent am terminat de citit Jurnalul unui geniu, al lui Dali şi se potriveşte aici, am să vă dau un citat despre bani şi despre necesitatea lor:

Cea mai simplă metodă de a evita să fii cumpărat cu bani e să-i ai chiar tu. Având bani, nu mai e nevoie să fii “angajat”. Un erou nu se angajaează în nimic! E exact contrariul unui servitor.

Nici nu ştiu de unde să încep.

Cred că fiecare din noi se gândeşte că vine un moment când părinţii noştri îşi pierd puterea. Că ăsta e firescul. Încetează a mai fi independenţi şi conform gândurilor mele, e momentul ca ai lor copii, de care au avut grijă toată viaţa lor, să aibă grijă la rândul lor de părinţi. Aşa simt că aş face eu, pentru mama, dacă ar fi nevoie.

Olandezele erau tranşante: se duc la centre de bătrâni, fireşte. Fiecare cu viaţa lui, cu familia lui. Acum noi avem copii, cariere, plus că aşa e normal, părinţii să ducă o bătrâneţe liniştită acolo.

Şi de ce ar fi scandalos aşa ceva în România:

• că nu avem centre de bătrâni. Noi avem câte un azil sinistru în fiecare oraş, de care orice părinte se teme.
• că bătrânii noştri nu au bătrâneţe ca în poveşti, cu nepoţi, cu plăcinte, cu împletit, cu linişte. Ei au chin. Cu lipsă de medicamente, de mâncare, de linişte. Ei au boli care îi macină.
• nu au deschiderea pe care unii dintre noi o au acuma. ei ştiu cum s-au petrecut lucrurile de zeci de ani, aici, la noi. Ei şi-au înrijit părinţii, părinţii lor bunicii şi tot aşa. au stat mereu aproape unul de celălalt.

Şi ştiu că dacă ceva i s-ar întâmpla mamei, mi-e greu să cred că aş putea să mă întorc la Botoşani. Un compromis din partea ei va trebuie să fie. Va veni ea acolo unde voi fi eu şi-mi voi putea câştiga existenţa. Dar nu va ajunge în vreun azil.

Apoi olandezele m-au iscodit şi mai mult cu o întrebare: Ce vei face tu cu copii tăi? Ai să te duci la ei la bătrâneţe?

Şi răspunsul nu mi-e prea clar. Aş prefera să nu ajung în situaţia asta. Să am bani să-mi pot permite un centru decent de bătrâni. Să nu fie nevoie nici o clipă să depind de ei. Dar aş înnebuni dacă nu s-ar oferi ei să-mi vegheze bătrâneţea. Şi m-aş gândi că am greşit ceva în educarea lor. (cred că e vorba de opţiuni: deşi aş fi într-un centru de bătrâni, aş vre să ştiu că nu e o închisoare, că ar mai fi un loc pe lumea asta în care aş fi bine primită).

Ce spun olandezii are sens: bătrânii se adună în locuri în care sunt şi alţii ca ei, împărtăşesc poveşti, se sprijină reciproc, se simt poate mai bine ca într-o casă în care ei sunt cei mai bătrâni. Dar faptul că sunt printre străini şi nu în familie nu ştiu cum poate fi depăşit. Sigur, în Olanda, asta chiar nu-i o problemă. Dar în România nu ştiu dacă modelul ar prinde. Sau dacă da, cam peste câte generaţii.

Voi v-aţi gândit până acum la asta? Cam cum vedeţi lucrurile?

Aşa că nişte cerctători s-au gândit să vorbească cu oamenii care consumaseră deja băuturi alcoolice, să le reamintească riscurile la care s-ar supune dacă ar şofa exact cu câteva minute înaince ca ei să fie tentaţi să facă asta, apoi au măsurat intenţiile de a şofa ale celor cu care au discutat. Şi surprinzător, oamenii care discutaseră despre asta după ce au consumat alcool, au fost mai puţin înclinaţi să şofeze. Concluzia cercetătorilor a fost că atunci când oamenii nu sunt în deplinătatea simţurilor, tind să acţioneze neconform cu principiile lor, aşadar principiile trebe reamintite când simţurile îs alterate.

Şi aşa s-ar putea explica de ce deşi mulţi oameni îs conştienţi de pericolul infecţiilor cu transmitere sexuală şi de necesitatea utilizării prezervativului pentru a le preveni, atunci când sunt cât pe ce să, aceiaşi oameni convinşi de pericol decid uneori să sară peste pasul important al utilizării prezervativului. Şi profa ne-a provocat să gândim în mod similar şi să găsim soluţii pentru a comunica pericolul exact atunci când e cel mai eficient, adică exact când oamenii îs excitaţi.

Şi m-am gândit cum ar fi să ai un device prin cameră sau în locul în care faci cel mai des sex care să măsoare nivelul hormonilor  (ar fi ideal să se poată din aer, că din sânge e greu de implementat )si fix când ţi-e lumea mai dragă să înceapă un mesaj din ăla grav şi cu nuanţă de blestem care să-ţi amintească ce-i de făcut. Sau să ai un device ca o brăţară, care de la un anumit nivel al tensiunii în sus să emită acelaşi mesaj de reamintire. Sau mini- şocuri electrice, ca să fie mesajul mai ferm

Alte idei vă mai vin?

Adică un fel de mai bine regreţi ce-ai făcut decât ce n-ai făcut.

Şi recunosc că asta e şi principiul după care m-am ghidat de multe ori. Îs un om de acţiune. Sigur, mă gândesc la consecinţe, dar nu în mod exagerat. Uneori un timp prea îndelungat dedicat analizei consecinţelor face oportunitatea să piară. Nu ştiu dacă-i bine sau rău, dar pentru personalitatea mea asta se potriveşte. Şi îs mulţumită unde am ajuns aplicând asta.

Voi cum faceţi? Aveţi multe regrete? De care?

Sigur, e şi pentru că nu e voie să fumezi înăuntru, dar e şi plăcerea lor de a sta în stradă, în ciorchini şi mai ales în picioare. Şi într-adevăr se elimină probleme de genul: suntem 8 oameni, nu găsim masă de 8 persoane. În plus, e mult mai uşor să intri în vorbă cu toată lumea şi să participi la discuţii mult mai înflăcărate decât dac-ar fi fost purtate stând pe scaun. Şi-am încercat şi eu experienţa, dar m-am lovit de un mic inconvenient: eu am 1,65 m iar olandezii cu care stăteam de vorbă aveau cam 1,80 m. Deci mă durea gătul de atâta uitat în sus, plus că nici psihic nu era foarte confortabil. Trecând însă peste asta, e interesant, mai ales când grupul e mare. Altfel, dacă e vorba de două persoane, prefer în continuare scaune şi-o masă.

Tot referitor la crâşme, o să observaţi vara (de fapt, şi toamna, că ei nu resimt frigul la fel cum o facem noi) că terasele au scaunele dispuse altfel: orientate spre stradă. Ei nu discută privindu-se în ochi, ci stând alături şi privind la trecători. Ca la spectacol. Ceea ce e iarăşi puţin ciudat, dar cu asta m-am obişnuit repede şi chiar îmi place. (Orientarea asta am văzut-o şi la câteva localuri din Paris şi Bruxelles, aşa că e posibil să fie ceva vestic, nu neapărat specific doar olandezilor)

Şi am să-mi închipui cine sunt de fapt oraşele, cum şi cu cine ar face ele sex.

Şi am să scriu nu despre toate oraşele pe care le-am văzut, ci doar pe cele cu care şi în care am trăit. Fie şi câteva ore.

Botoşani: e acel bărbat cu care n-aş face niciodată sex. E prietenul cel mai bun, cel la care mă întorc de câte ori simt nevoia unui sentiment de linişte, e cel la care vin când mă cheamă şi e cel căruia îi povestesc cum e cu alţii. Şi pe care îl ascult şi-l admir pentru că întinereşte. Şi mă umple de bine.

Bucureşti. bărbatul sadic, pe care doar o masochistă l-ar putea iubi. Pe la vreo 40 de ani, trecut prin viaţă, le-a făcut şi le-a auzit pe toate. Ştie ce vrea. Ştie şi cum să obţină. Ce are el de oferit vine numai deodată cu tot ce nu ţi-ai dori să primeşti vreodată. Face sex murdar. Violent. Nesimţit. Termină mereu primul.

Amsterdam. E tânărul rebel. E bisexual, e tatuat, are şuruburi prin el şi se hrăneşte din beţie. El nu face sex cu tine. El îţi oferă orgasme. Uneori fără măcar să te atingă. Dar te învăluie. E genul de bărbat care te-ar poseda numai noaptea. Ziua adoarme frânt şi te lasă să faci ce vrei. Să iubeşti pe oricare din prietenii sai prietenele lui. Te ştie pe nume. Ştie exact ce îţi doreşti. Şi îţi dă un pic mai mult.Un pic mai bine. Te are în văzul lumii, pentru că e exhibiţionist şi nu-i pasă dacă tu nu eşti. N-ai să-l prezinţi nicicând părinţilor. N-ai să spui despre el viitorului tău soţ. Ai să-l împarţi cu prietena cu care ai avut mereu fantezii. N-ai să stai o viaţă lângă el. Dar de la el o să ai parte de tot ce-i mai murdar şi mai frumos în sex. La el ai să te gândeşti când un alt oraş pe care ai să ţi-l faci domiciliu te va iubi stângaci, pe la spate.

Londra. E tipul rafinat, în vârstă, de viţă nobilă, care îţi va oferi băuturi scumpe şi te va plimba prin cercuri selecte. Te va întânta prin modul în care dansează, te va cuceri cu parfumul lui şi modul în care şi-ar sorbi cogniacul. E bărbatul despre care prietenii ar râde pentru că e prea bătrân pentru tine. E un fost crai, care a învăţat câte un pic de la fiecare din femeile pe care le-a avut şi e cel care ţi-ar oferi toată liniştea şi confortul de care ai nevoie, dar e bărbatul care îţi va da orgasme rare şi scurte, pe care îl dor genunchii dacă schimbă prea multe poziţii şi care va cere Viagra când va ghici că ţi-e poftă…

Paris. E un amant iscusit. E însurat. Nu poartă verighetă. Ai să afli că are şi copii, dar doar după ce ţi-a jurat că te iubeşte la câteva minute după ce v-aţi cunoscut iar tu l-ai iubit nebuneşte, crezând că eşti prima femeie care îi provoacă o erecţie în mai puţin de 10 minute. În timp ce te penetrează, râzi contrariată şi-i mărturiseşti că n-ai mai făcut niciodată sex din prima seară. El îţi atinge buzele şi te face să taci. Moment magic, nu-i timp de vorbă. Câteva seri, eşti dama lui. Te duce prin cafenele obscure, dansează pasional şi te lipeşte de vreun perete rece, dintr-un cartier întunecat. Acasă are un pian. Doar pentru tine cântă. I te dăruieşti cu totul şi faci ce niciodată n-ai fi crezut că eşti în stare. Peste câteva zile nu mai apare. Îl găseşti apoi sărutând o altă damă, care şi ea, ca şi tine, va crede că doar ei i se-ntâmplă. Simţi o mână pe umăr. Şi tu l-ai crezut? Şi afli că ea e soţia lui, mama celor 3 copii ai lor…

Barcelona. E un artist, uşor neînţeles, cel care deşi va termina primul, o va face nu pentru că nu-i pasă de tine, ci pentru că dragostea fizică e ceva mult prea lumesc pentru gusturile sale. Te va iubi dumnezeieşte, te va scălda în soare şi va înota gol cu tine în mare albastră şi rece. Fumează mult, bea uneori şi are prieteni dintre cei mai ciudaţi. Vei rămâne cu el dacă ai să-i poţi ierta aventurile care nu vor însemna nimic pentru el şi dacă ai să-i înţelegi harul căruia i se supune.

Bruxelles. Corporatist. O are mică, dar are bani mulţi şi maşină scumpă. Vorbeşte ca şi când doar el are ceva important de spus. Te domină în public şi ţi-e sclav în pat. Te va iubi cu patimă pentru că i-e teamă că nimeni altcinva nu-l va mai accepta. O să te umple de cadouri, o să te plimbe şi-o să aibă grijă de ai voştri copii. Te vei obişnui să mimezi încă din prima lună.

Tallinn. E bad boy-ul nerafinat. Violent, alcoolic, frumos. O are mare. Foarte mare. Asta îi dă încredere enromă în el. Nu-i pasă că-i uşor neîngrijit. Ştie că ai să-l placi oricum. Nu face nimic să devină mai bun, se laudă doar cu ce are deja şi-ar vrea să-i fii sclavă. Să devii casnică. Nu-i pasă că o să te îngraşi şi-o să-ţi cadă sânii, că o să ai mustaţă şi n-ai să te mai epilezi nicicând. O să poarte mereu o poză de când erai slabă şi frumoasă, iar alcoolul o să-l ajute să te vadă în continuare aşa. Acceptarea lui ca partener pentru vecie nu va duce decât la degradare.

Haga. Educat. Inteligent. Plăcut, dar nu extraordinar de frumos. Discret. N-ai fi bănuit niciodată că e atât de bun în pat. Nu vei şti prea mult de fostele lui. Nu te vei îndrăgosti de prima vedere de el. S-ar putea să fiţi prieteni o vreme. Te va respecta la fel de mult şi peste ani. Te va lăsa să evoluezi, în timp ce el însuşi se va reinventa. Gazdă perfectă pentru prietenii şi familia ta. Un tată ideal. Nu-ţi va oferi destrăbălarea de-o noapte a Amsterdamului, dar e cel mai bun oraş pe termen lung. Ai putea să-l accepţi pentru totdeauna. Copii tăi îţi vor mulţumi.

Eu zic aşa:

• advertisingul are o importanţă redusă în construirea unui brand, în comparaţie cu PRul, când e vorba de un brand pentru o catogorie redusă de oameni şi nu de unul destinat maselor
• există oameni care se închină la Gugăl. Fanii înrăiţi Steaua ar bate oricând cu sete un dinamovist care se plimbă pe teritoriul lor. Şi ar risca să ia bătaie, dar n-ar renunţa la tricoul cu Steaua. Mai sunt roacheri care se taie pe vene din adoraţie pentru vreo formaţie. Mai sunt fanii Harley Davidson care se tatuează cu numele motocicletei pe care se simt liberi. Şi mai sunt ăia de au altare pe-acasă, ce se închină la Madonna, la Michael Jackson (Odihnească-se în pace!) sau la cine ştie ce alt brand care între timp a devenit dumnezeul lor. Şi atunci, greşesc cân spun că brandul e un dumnezeu? dumnezeu care nu s-a creat spontan ci care a fost atent sculptat de minţi iscusite, minţi care apoi s-au minunat că au creat ceva ce de-acum nu mai pot controla. Admit că iniţial, Harley Davidson nu a avut o strategie bine pusă la punct ca să-şi creeze credincioşi, însă are acum minţi care scriu rugăciunile. Gugăl a avut de la bun început. La fel starletele zilelor noastre. La fel orice brand pe care vrei să-l faci dumnezeu curând. Acum nu se mai poate miza pe noroc sau pe advertizing. Nu mai e atât de uşor să găseşti fiinţe devotate.
• Eu mestec Orbit prossefional verde închis. Care aici nu se găseşte. Deci sunt constant aprovizionată din România cu pachetele pe care le iubesc. Deci Orbit e un lovemark pentru mine. La fel ca Nokia. Nu aş folosi altfel de telefoane. Aşadar, da, cred în lovemark
• Continuu să cred că un brand puternic are nevoie de o bază solidă, dacă vrei să-l construieşti azi. Şi are nevoie de eforturi coordonate din diverse arii ca să ajungă lovemark sau dumnezeu.

Voi?

* s-ar putea să nu-l fi văzut în comentariul lui Krossfire, aşa că revin eu cu linkul http://www.hoffmanlewis.com/adcontrarian/The_Ad_Contrarian_eBook.pdf

]]> http://www.ralucahritcu.ro/2009/10/iar-despre-brand/feed/ 5 http://www.ralucahritcu.ro/2009/10/el-si-sotul-lui/ http://www.ralucahritcu.ro/2009/10/el-si-sotul-lui/#comments Fri, 09 Oct 2009 18:38:13 +0000 raluca http://www.ralucahritcu.ro/?p=1335 Am cunoscut azi un cuplu gay şi pisica lor. A fost pentru prima dată când mi s-a întâmplat. Mai cunoscusem persoane homosexuale, dar niciodată în cuplu. Şi mai ales în casa lor.

Nu m-a lăsat indiferentă. Nu pot să pretind că nu mi s-a părut nimic ciudat. Sunt un om tolerant şi chiar nu mă interesează ce fac oamenii în dormitorul lor. Atâta timp cât sunt oameni.

Am avut o senzaţie nemaiîntâlnită până acum atunci când i-am văzut unul lângă celălalt. Plini de gesturi tandre, dar nu indecente. Atenţi unul cu celălalt. Sorbindu-se din priviri. Şi sunt împreună de mulţi ani. Nu e doar scânteia de început.

Şi da, e puţin ciudat să auzi un bărbat spunându-ţi: Ţi-l prezint pe soţul meu. Instant mi-a trecut prin minte că ei sunt soţ şi soţ şi că oricând unul din ei îl va prezenta pe celălalt va folosi acelaşi cuvânt: soţul.

Dar m-am simţit bine. Primită călduros, total atipic faţă de tot ce am întâlnit în materie de olandezi până acum.  Şi n-am vrut nici o clipă să-i scuip, să-i calc, să-i asasinez, să-i înjur şi să dau cu piciorul. Pentru că înainte de a avea o altă orientare sexuală, sunt oameni inteligenţi şi foarte sociabili.

Şi am discutat inevitabil despre prejudecăţi. Şi spre durerea mea, mi-au amintit că dacă ei ar discrimina, nu m-ar fi primit în casa lor. Pentru că ce aud ei despre români în mass media e că sunt infractori, violează copii, omoară, fură din străinatete  şi exportă ţigani. Dar ei au inteligenţa să treacă peste clişee de genul ăsta.

Mi-a revenit în minte episodul de aici. Îs curioasă care e părerea voastră.

• oamenii au nevoie de motivaţie puternică pentru a da ce-i mai bun din ei la un proiect. am avut şi plăcerea de a munci pe rupte cu alţi tineri la fel de înflăcăraţi pentru mine când am avut norocul să avem cam aceleaşi interese şi cam aceeaşi pasiune pentru proiectul în dezvoltare, dar m-am trezit şi trăgând singură căruţa când descopeream că oamenii din echipă fie nu puteau să muncească mai mult, fie nu-i interesa cu nimic să facă asta.
• în facultate există mereu ăia cul de nu muncesc şi se fofilează de la orice proiect şi parazitează un fraier care oricum munceşte. de obicei eu eram aia parazitată. fraieră şi proastă că mă chinuiam să nu fac ceva de mântuială. La final de curs aveam toţi aceeaşi notă, atâta doar că eu am rămas şi cu ceva cunoştinţe pe care pot oricând să le aplic. diploma mea nu miroase a miroase a nesimţire. Între timp nu mai tolerez paraziţi

• descopăr aici, şi-s tare surprinsă de asta, că mulţi dintre olandezi au prins un secret tare avantajos pentru ei: studenţii internaţionali îs foarte muncitori pentru că şi-au tocit coatele să ajungă aici, pentru că dau bani grei pentru educaţie şi pentru că notele îs importante pentru ei. aşa că ei îşi permit să o lase mai moale cu munca. Şi nu-mi prea place asta. Şi deja nu mai am toleranţă. Şi o iau ca pe o nouă provocare. So far, so good. Nici o victimă. După ce am reuşit să ajungem la stadiul în care muncim cât de cât egal (cu multă diplomaţie), ultimul război psihologic pe care îl port cu ei e referitor la ora la care ne stabilim întâlnirile de grup. Şi e în felul următor: dacă restul oamenilor pot toţi la ora 6, olandezii or să vrea 6 jumate, sau 6 şi un sfert. Numai să aibă ei ultimul cuvânt. Ceea ce deja nu mă mai deranjează, ci mai dregabă mă amuză. Când am timp, le fac jocul şi ajungem să discutăm jumătate de oră despre un sfert de oră în plus. Fac asta doar ca să mai înţeleg un pic din psihologia umană.
• munca în echipă e foarte utilă şi a naibii de faină atâta vreme când toţi trag pentru acelaşi scop. Şi la şcoală nu vine tătă lumea să înveţe. Şi fireşte că m-am tot întrebat dacă nu cumva sunt eu nebună şi maniacă. Dar am avut şi proiecte în echipă extraordinar de productive, ce-i drept de cele mai multe ori în afara şcolii. Am avut poate cea mai bună experienţă de echipă atunci când am participat la un assesment center al P&G, făcând parte dintr-o echipă cu oameni pe care abia îi cunoscusem şi cu care trebuia să finalizăm un proiect în doar câteva ore. La final, am fost unul din cei cinci bursieri P&G, printre motivele pentru care am fost aleasă fiind şi modul de a lucra cu oamenii.  Am făcut echipă bună cu colegii de liceu cât eram redactor-şef la revista liceului. Pentru că nu ne obliga nimeni să facem asta. Am muncit frumos şi în BOS. Pentru că o făceam voluntar. V-am tot povestit şi de fundaţia Tineri pentru Tineri, unde munca în echipă era crucială şi unde am învăţat pentru prima dată ce înseamnă să te poţi baza pe un coechipier. Deci nu-s eu de vină. Sau nu numa eu.
• Stau şi mă tot întreb cum va fi când voi începe munca într-o companie. O să fim toţi mânaţi de aceleaşi interese ? Or să fie iarăşi paraziţi cu prea mult noroc în viaţă şi pre mulţi fraieri în jur ? O să fie iar dorinţa generală de a te trage pe c*r de la orice efort, aşteptând aceiaşi bani ca şi cei care chiar au făcut treabă?