Revolte

S-au împlinit 6 luni de când tata nu mai e printre noi…

Pentru că aşa e creştineşte, am adus un preot pentru slujba de pomenire.

Preot pentru care bag mâna în foc că e fost securist, cum îs mai toţi care au slujit şi pe vremea odiosului. Ăia care nu turnau ce auzeau la Sfânta Spovedanie putrezeau prin închisori sau duceau viaţă grea prin munţi sau săpând la canalul Dunăre- Marea Neagră, alături de intelectuali şi alţi oameni de seamă. Ăştialalţi care-au preferat turnătoria mizerabilă au vorbe din popor care-i scuză:

Fă-te frate cu dracul până treci puntea.

Nu-i frumos, da sănătos.

Decât sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos.

Capul plecat, sabia nu-l taie… şi altele de teapa celor de mai sus.

Tata obişnuia să zică oricui că dac-ar fi să revină Hristos pe pământ, pe preoţi i-ar biciui mai întâi. Era credincios, la fel cum îs şi eu. Doar că nu credea în preoţi, la fel cum nici eu nu prea cred. Am multe poveşti cu preoţi, cu care am discutat personal, unii din ei chiar stareţi cu trecut securist, la loc cu verdeaţă, cu căldurică, cu mâncare, cu bani şi lipsit de griji. Au făcut mătănii şi-nainte şi după ce-o turnat, probabil i-o fi iertat Domnul.

Preotul care-a venit acum a întârzâiat 40 de minute. Adică noi, proştii, am stat la mormânt 40 de minute la amiază, pe un soare crunt. A venit zâmbăreţ şi a terminat slujba de pomenire în 3 sau 4 minute. N-am avut timp să mă dezmeticesc că el deja mergea spre crâşmă, la mâncare. În timpul mesei i-am împărtăşit părerea mea despre majoritatea preoţilor şi s-a minunat cu voce tare că unii preoţi iau aşa bani şi-şi fac slujba în păcat şi au turnat la Securitate. Menţionez că el a fost preot şi pe vremea comunismului, la o biserică centrală.

La final fratele meu l-a întrebat cât costă. Nimic, a zâmbit preotul, amintindu-şi probabil de discuţiile cu mine şi cu sora mea. Frati-miu a insistat:

Haideţi părinte, ceva simbolic! şi i-a întins 1 milion.

Replica a venit tăioasă imediat:

Chiar că simbolic!!!

Mai are cineva vreo îndoială că biserica a devenit S.R.L.?

Am venit acum un an şi ceva în Bucureşti şi cel mai important lucru pe care l-am învăţat a fost că nesimţirea înseamnă supravieţuire. Biologia spune că evoluţia revine acelor specii care ştiu şi pot să se adapteze. Nu contează aşadar inteligenţa, ci uşurinţa cu care o vietate se adaptează la mediul în care trăieşte.

În capitală, supravieţuiesc şi evoluează (involuează) acele specii care au ridicat nesimţirea la rang de artă.

Cum să ajungi la şcoală într-o zi ploaioasă fără ca un şofer atotputernic să uite că muritorii de rând n-au nici o vină că plouă? Cum să stai la trecerea de pietoni fără să fii stropit/ă din cap până-n picioare? Şi cum oare să te abţii să nu înjuri? Momentele astea te deranjează. şi deranjezi şi tu pe toţi cunoscuţii lui decedaţi, pe mama lui că l-a făcut aşa isteţ, pe el, pe soartă că te-a adus în Bucureşti…

Aici nu rentează să fii de treabă. Amabilitatea e asemenea sângelui ce se scurge periculos dintr-un biet peştişor: instigă rechinii! Te simt de la kilometri întregi distanţă… Ahaaam…Deci tu erai ăla drăguţ, simpatic!! Şi brusc se văd trei rânduri de dinţi.

În capitală toată lumea are probleme, tot timpul. De aceea, nimeni nu vrea să ştie şi de problemele tale. Nici măcar cei plătiţi să facă asta. Cheia succesului e simplă totuşi: ai de-a face cu un nesimţit? Fii mai nesimţit ca el. Noroc că aici, ca şi în prostie nu există limită. Să fii tupeist, arogant şi sfidător înseamnă plus de calităţi.

Să nu oferi niciodată ajutor, pentru nimic în lume. Junglă fiind, bunătatea ta va fi indiciu al vulnerabilităţii şi primul pas spre autoextincţie.

Să nu zâmbeşti, decât dacă poţi face asta în mod fals. Să nu-ţi faci prieteni, pentru că nici Dumnezeu nu te mai apără de ei.

Dacă supravieţuire e ceea ce-ţi doreşti, ucide-ţi inima şi obişnuieşte-te cu gândul că naşterea unui nou nesimţit e moartea altor 10 plini de bun-simţ. Învaţă să adormi cu gândul ăsta şi vei învăţa să trăieşti armonios în Bucureşti.

Sunt blondă. Natural.

Cu toate astea, nu mi-i udă tastatura cât navighez pe net. Nu-mi strălucesc ochii dacă mi se luminează urechea c-o lanternă. Nu m-am întrebat niciodată dacă să-mi tai venele sau să mi le las lungi. Nu mă trezesc dimineaţa plină de sudori şi primul lucru pe care îl fac după ce mă trezesc nu e să mă prezint.

Sunt un om aproape normal cu un simţ al umorului hiperdezvoltat. Am cunoscut şi blonde cărora li se întâmplă cele de mai sus. Mi-s dragi.

Iubesc şi apăr blondele pentru că viaţa n-ar avea haz fără ele.Mi-s dragi mai ales cele naive pentru că e un sentiment înălţător să fii martorul naşterii unui nou banc. Pentru că toate au pornit de la un adevăr jenant. Pentru că uneori îmi ia nepermis de mult să gust o poantă, iar culoarea părului îmi oferă acea scuză de care am nevoie. Pentru că blondele au năucit de secole bărbaţii. Pentru că există acel je ne sais quoi în zâmbetul şi privirea unei blonde.