Revolte

Îmi dedic gândurile tuturor nemernicilor care mi-au f?cut ?i îmi fac via?a frumoas?

Archive for the ‘proşti, da’ mulţi’


Viitor luminos

Situaţia e următoarea: Îs în tren spre Botoşani. M-am urcat la miezul nopţii din Bucureşti.

În compartiment cu mine doi neni vânjoşi, fii ai câmpului, o tanti şi un bembeluş de două luni. Tăţi adulţii cu berea în mână. Unul din bărbaţi se retrage într-un compartiment ceva mai gol. Cuplul rămâne aici. Copilul l-au întins pe un scaun. Doarme. Nenea face glume porcoase, tanti râde prosteşete. Mai beu oleacă amândoi şi în cele din urmă adorm. Ca porcii, uitând de copil. Mă tot uit la bembeluş, că mi-e mereu frică să nu cumva să cadă.

Acum s-au trezit amândoi, că bembeluşu a început să plângă de foame. Tatăl mai încearcă o gură de bere, da mâna nu-l prea mai ascultă. Varsă berea pe el. Fimeia râde iar şi între timp începe să-şi alăpteze copilul.

Problema mea: ce şanse de viitor luminat are ţărişoara asta când sute, mii de copii sug alcool în loc de lapte?

Puterea lui moca

Românilor şi mai ales româncelor le place să li se dea.

Atâtţia ani de aşteptare de ceva moca au lăsat urme ruşinoase pe fiecare dintre noi.

Românii sunt o ţintă uşoară pentru mai toate campaniile promoţionale. Cuvântul Gratis rezonează atât de puternic în minţile/ vidul unora încât mă sperii.

Problema e alta. Românii s-au obişnuit atât de mult cu Degeaba încât greu mai văd şi o altă variantă. Au muncit majoritatea la stat, au stat cu sila opt ore la muncă şi le-a dat preamăritul Ceauşescu bani la sfârşit de lună. Moca, cum ar veni.

Au mers la şcoală, au furat din timp arta copiatului şi au luat note mari. Moca.

Merg la serviciu, se fofilează printre alţii ceva mai luminaţi, primesc şi ei ceva în plus de Crăciun şi de Paşti. Moca.

Ar fi în stare să se ucidă între ei, când se dau mici şi pâine gratis. Îndobitociţi atâta vreme cu lucruri de pleaşcă, nici nu concep să vadă acum campanie electorală fără măcar ceva moca.

Când dau de moca, românii devin animale. Iau şi pentru acasă. Hienele mame încurgitează câtă mâncare pot atunci când găsesc o sursă, pentru a-şi hrănii apoi puii cu vomă. Altfel nu-i supravieţuire. La noi nu-i nesesitate vitală, e pur şi simplu nesaţ.

Înainte de meciul cu Franţa, în Olanda se împărţeau moca tricouri portocalii şi nişte pălării imense protocalii. Fiecare lua câte un tricou şi-o pălărie, fără călcare în picioare şi cu răbdare.

Se dă şi la ei moca, însă ei supravieţuiesc şi fără asta. Că ei au învăţat să muncească alea 8 ore şi că ei n-au avut dumnezei comunişti care să le dea aproape moca apartamente şi slujbe.

Tineretu nostru jeleşte alea 8 ore. Şi stă pe mess. Că era mai bine pentru tineret înainte de ’89. Că avea tineretu apartamente şi loc de muncă bun.

Copiii noştri muncitori nu pricep că salariul nu vine MOCA, aşa cum le-a venit părinţilor atâtea decenii, ci tre să faci ceva în schimb. Şi de-aia e mic, că tineretu nu face. Şi de aia e tineretu tăntălău şi limitat, că a primit note moca în liceu şi facultate. Că i-au dat părinţii moca atenţie şi bani.

Că l-au scos părinţii moca din belele şi că au scăpat nepedipsiţi când au greşit.

*În mod evident, generalizările de mai sus în exagerate, din dorinţa autoarei de a scoate în evidenţă apucăturile majorităţii. Nu există intenţia jignirii excepţiilor.

Pedeapsă

Sunt adepta pedepselor, indiferent de domeniul despre care discutăm sau de greşeala comisă. Atâta timp cât îs bine reglementate, pedepsele au o utilitate deosebită. A conta doar pe conştiinţa oamenilor s-ar putea să fie fatal.

Pedepsesc şi mă las pedepsită când greşesc, fie că asta înseamnă:

  • să închei o relaţie sau să fiu părăsită
  • să încetez a mai discuta cu cineva
  • să plătesc cu bani eroarea comisă: de exemplu o amendă
  • să plâng sau să stârnesc lacrimi.
  • să accept mustrări sau să cert pe cei ce-mi greşesc.

Ar fi multe altele, da astea îs primele care mi-au răsărit în minte.

Acum ceva timp mă plimbam împreună cu nişte prieteni într-una din zonele aglomerate ale Amsterdamului (a se citi Red Light District) şi am sesizat următoarele:

  • doi tinerei veseli, atent supravegheaţi de către un poliţist ştergeau un zid
  • nu foloseau nimic altceva decât propriile mâini sau haine
  • alţi oameni se adunaseră curioşi şi îi priveau
  • zâmbete atît pe faţa poliţistului, cît şi pe cele ale tinerilor, cât şi pe feţele publicului

Ce se întâmplase: Cei doi flăcăi, aflaţi în plină nevoie de a urina şi departe de o toaletă, deşi sunt pisoare peste tot în Amsterdam, inclusiv pe străzile cele mai aglomerate, au scăpat de presiunea momentului făcându-şi nevoile pe zidul unei clădiri. Din nefericire pentru ei, poliţistul era câţiva metri mai încolo şi i-a pedespit pe măsura faptei lor.

Ce apreciez eu în toată situaţia?

  • Atitudinea lor: DA, am fost nişte dobitoci că am urinat ca animalele pe ziduri, deci o să ne ştergem propria urină, chiar dacă e greţos şi ni se întoarce stomacul pe dos. Altă dată n-o să se repete.
  • Atitudinea oamenilor ce-i priveau: admiraţie pentru că-şi reparau greşeala
  • Faptul că nu eram în România: s-ar fi lăsat cu bătaie, flegme între ochi, înjurături de mamă, picioare rupte şi ameninţări

Ce mi-aş dori?

Aplicarea principiului biblic: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!

Mi-aş dori să li se taie mâna celor care fură, celor ce dau sau iau şpagă, să fiu bătuţi crunt cei ce bat şi în general, chinuiţi cei ce chinuie. N-ar fi nevoie decât de două-trei exemple şi lumea s-ar mai cuminţi.

Într-o ţară în care furtul de orice fel şi jmekeria îs la rang de artă, îmi rezerv luxul de a greşi când spun că numai teroarea ar mai putea restabili ordinea.

Dacă trebuie să fii paznic la animale sălbatice, e bine să nu le tratezi ca pe cele domestice, că e posibil să te mănânce.

Eternul feminin

Există fimei care cred că a fi mamă e ceva ce vine de la sine. Nu-i nimic de învăţat, ne naştem noi, damele, cu o anumită informaţie gentică ce ne obligă să fim mame bune, indeferent dacă ne dorim sau nu asta.

Pentru că mi-s dragi copiii şi pentru că mi-i uneori ruşine că-s femeie, mă revolt puternic atunci când:

  • mămăi fromoase şi bine aranjate trec strada- de obicei prin locuri nepermise- împingând întâi cărucioarele în care copiii dorm liniştiţi, neştiutori de inconşienţa celor ce i-au făcut. Oare lor nu le trece prin cap că o maşină le-ar putea spulbera într-o secundă şi copil şi cărucior? Fac alergie când le văd…
  • ele fac şoping târâindu-şi copiii după sine şi pierd din vedere că s-ar putea să fie mai important să te uiţi la fiu/fiică în loc de haine. Şi-uite-aşa dispar copii prin malluri, uite-aşa înghit diverse obiecte găsite pe jos, îşi prind picioarele pe la scările rulante şi lista poate continua…
  • demoazelele fumează cu nesimţire şi nepăsare deşi ştiu că sunt  însărcinate sau că alăpteză sau că sugarii lor le înghit fumul. Le-aş stinge ţigara de ochi… fără resentimente
  • mămicile binevoitoare care beau una mică cu diverse ocazii şi dau şi la copii să guste, ca să nu le fie poftă. Şi uite-aşa se creează alcoolicii de mâine. Se întâmplă în principal în zonele rurale şi-mi vine să plâng când îmi amintesc de câte ori am văzut fimei înmuindu-şi degetele în pahar ca mai apoi să le dea odraslelor să lingă….
  • mămicile cul care-şi văruiesc fetiţele încă de la 5 ani: ojă pe unghii, freză la salon, eventual cu păr vopsit, tencuială pe ochi şi unsoare pe buze. Nu de alta, da tre să aibă fetiţa cui să semene.

* Fără nici o legătură cu subiectul discutat de mai sus, vă mărturises că tocmai am citit unul din cele mai bune posturi de până acum. Îl felicit pe Vlad şi vă urez lectură plăcută. Click aici.

Bărbăţie

M-am minunat acasă de câţi mândri şi falnici masculi feroce călcau cu paşi siguri, stăpâni absoluţi ai peşterii şi ai străzii pe care mergeau. Femeile şi copiii erau undeva în spate, încercând să ţină pasul. Ce dacă putea să le calce o maşină? Ce dacă putea să se întâmple orice? Femei nu sunt pe lumea asta? Găseau altele… Copiii’s uşor şi plăcut de făcut, cel puţin pentru ei, masculii.

Mă doare că nu numai cei veniţi cu forţa de pe cine ştie ce tarla să populeze comunistele oraşe au asemenea comportamente. Şi tinerii încep să facă la fel. Iar alţii, deşi merg alături, îs şi ei pur şi simplu un peisaj dureros: ori el atârnând de gâtul ei, ori ea lipită şi alunecând din când în când de pe el, ori el cu mâinile adânc în buzunare, cu adidaşi cu şireturi pe-afară, că se poartă, cu blugi pre sau ne spălaţi în timp ce ea merge galeşă pe tocuri de 10 cm, gătită la sacou şi cu var în strat multiplu pe faţă.

Calitatea unor oameni se citeşte uneori şi în felul în care se îmbracă sau umblă pe stradă. Nu trebuie să ştii bunele maniere pe de rost că să ai grijă de nevastă sau iubită sau copii pe stradă, nu-i nevoie să citeşti cu nopţile ca să ştii că nu-i semn de bărbăţie dacă tu mergi înainte şi cei/ cele inferioare ţie abia se chinuie să ţină pasul.

Nu-i normal nici pentru mimoze să accepte orice din partea bădăranilor cu suflet bun pe care îi iubesc cu patimă. Nu-i ok ca el să meargă cu cheile de la maşină în mână, în timp ce ea cară sacoşe şi cutii şi eventual copiii. Nu-i normal ca el să intre primul în maşină când ies împreună din supermarket, în timp ce ea încarcă tot ce-au cumpărat. Nu-i normal ca sărbătorile să fie cel mai bun motiv pentru beţie şi nu-i normal ca ele să se distreze cu fetele în timp ce ei cad adânc într-un somn al beuturii şi ignoranţei.

Marea problemă a societăţii noastre e că nu-s valori de care să ne agăţăm şi pe care să începem a construi ceva, orice. În clipa în care temelia lipseşte, e clar că nimic nu va mai sta în picioare. Şi dacă Bărbaţia, ca şi concept, e ceva atât de înceţoşat şi artificial şi secătuit de conţinut cum să ne-aşteptăm să crească bărbaţi din copiii de azi?

Ei vor creşte direct mitocani, aşa cum văd în jur, ei vor fi scuipătorii de seminţe de mâine, misoginii de mâine şi implicit purtătorii băbăţiei de mâine.

Tocmai am citit că a crescut în România consumul de whiskey pe cap de locuitor, semn clar de bunăstare. Da de ce nu ne dorim mai degrabă să crească consumul de săpun, de detergent, de cărţi înainte să ne bucurăm de evoluţia unei societăţi înfloritoare? Pentru că beutura dă tonul în mare parte din România. Şi dincolo de întrebări mai profunde, marea problemă existenţială a românului de rând e : Am ce bea azi?

Şi pentru că azi are, ţelul e ca mâine să aibă mai mult, sau eventual mai scump. Iar alţii ca el fac studii şi concluzionează: Evoluăm!

Nu-i desigur ceva ce ni se întâmplă tuturor, nu-s toţi aşa, la fel cum nu toate suntem mimoze, dar majoritatea decide imaginea pe care o avem. Nu toţi suntem criminali pe plaiurile Italiei, dar majoritatea italienilor ne consideră dejecţii ale umanităţii. Iar viitorul sună mai sumbru de-atât.

Şcoala vieţii

M-am născut într-o familie de intelectuali fără diplome.Şi de la ei am învăţat întâia oară că o diplomă agăţată de gâtul unui măgar pe care scrie ARMĂSAR nu-l face pe acesta din urmă mai presus de un măgar ordinar. Îi doar o bucată de hârtie, o etichetă mirosind încă a şpăgi şi alte favoruri ce-au fost făcute în scopul nobil al obţinerii ei.

Şi totuşi, viaţa e parşivă. Şi fără nemernicia aia de diplomă e greu să răzbaţi, pentru că indiferent ce şi cum faci, or s-apară mereu mucoşi cu diplome cumpărate, să-ţi fluture în faţă falsa lor supremaţie.

Şi soluţia e să ai şi tu diplome. Preferabil necumpărate.

Aşa că am învăţat mereu. Aveam numai de 10 şi tata nu mă felicita. Cel mult îmi zicea că-s tocilară. Şi asta m-a motivat să-mi dezvolt şi o altă inteligenţă. Aia practică. Că de teorie e plină lumea. Şi-s mulţi ăia ce termină cu 10 da-i calcă maşina că n-au ştiut unde să se uite întâi- stânga sau dreapta- înainte să treacă strada.

Iau note mari pentru că pot şi mi-e relativ uşor să fac asta, nu pentru că mi-aş irosi viaţa învăţând. Vreau diplomă pentru că viaţa mi-o cere. Dar în afară de asta caut să excelez şi în şcoala vieţii. Care-i şi ea plină de nedreptăţi şi de şpăgi, o junglă cosmetizată. Dar acolo nu-ţi mai poţi permite să fii corigent.

Mă sperii când văd copii mari, incapabili să-şi rezolve singurei problemele. Copii cu note mari şi posesori de diplome care-o vor pe mama la cea mai mică neînţelegere. Pe undeva e vina părinţilor. Că au cocoloşit mai mult decât necesar. Dar e şi vina copilului în cauză. Că la 20 şi ceva de ani e timpul să înveţe să ia decizii. Şi dacă ele-s proaste, să nu aştepte să repare alţii greşelile.

Încurajez mai degrabă note mari în şcoala vieţii decât 9 şi 10 la liceu sau mai apoi la facultate. Dacă de întâmplă amândouă, cu atât mai bine.

Mă sperii de tinerii generaţiei mele şi de tinerii ce vin din urmă. Oameni ce li se oferă mai mult decât le trebuie, oameni ce nu învăţă să se acomodeze ci cer mereu mediului să se acomodeze cu ei. Copii ce-l supără pe Darwin când refuză să înţeleagă că nu cei mai deştepţi reuşesc, ci cei care pot să se adapteze.

N-am să schimb gândiri comuniste împământenite de zeci de ani, dar am să-i fac poate, măcar pe unii să se îndoiască. Să se întrebe: eu chiar îs ce-mi scrie pe diplomă? Şi dacă nu, ce pot să fac în privinţa asta?

Dureros

De curând o tipă din Spania s-a uitat atent la mine, apoi la colegul meu din România Şi mi-a zis:

Ştii… e ciudat… voi nu arătaţi ca românii pe care îi ştim noi. Adică… ei au tenul închis şi se îmbracă mai colorat.

Eu zic să renunţăm pe veci la FabuloSpirit, să ne scoateam fustele înflorate la înaintare şi să ne facem şi noi în sfârşit brand de ţară.

Compromis

Mie îmi plac mult tinerele domnişoare care au muncit cinstit ca să penetreze adânc lumea bună a muzicii, politicii, televiziunii, modei etc..

Şi mai mult îmi plac genele lor care fâlfâie cuminţi, încărcate de rimeluri Dior în timp ce demoazelele dezvăluie la emisiuni profund culturale gen Teo, De 3 ori femeie şi alte cele de teapa lor secretul acestei spectaculoase penetrări: ele au ajuns acolo pentru că nu au făcut compromisuri.

Chestiunea pe care eu aş vrea s-o clarificăm e următoarea: ce înseamnă compromis? E vorba aici, dragii mei, de sisteme de valori diferite şi automat de percepţii diferite ale noţiunii de compromis.

Pentru mine a-mi pierde nopţile lucrând la un proiect nu e un compromis în timp ce pentru o femeie măritată, cu un copil mic acasă, care eventual are febră e un compromis.

Pentru mine nu e un compromis să mă mut dintr-un oraş în altul în interes de serviciu, în timp ce pentru altcineva ar putea fi.

La fel cum pentru mine e un compromis să fac favoruri sexuale şefilor, profesorilor coordonatorilor mei, în timp ce pentru alte tinere domnişoare s-ar putea să nu fie.

Problema e: N-am putea face un sistem naţional de categorisire a compromisurilor? Să fie clasa A, clasa B etc. în funţie de anumite trăsături comune. Şi-apoi discursul respectivelor domnioare ar fi unul mai clar, să înţeleagă şi muritorii de rând reţeta succesului.

Gentileţe

Am ajuns ieri cu vreo zece minute mai devreme la locul de întâlnire. Botoşaniul e frumos. L-am găsit cu petice de zăpadă, cu pomi mulţi împodobiţi, iar ceaţa şi întunericul de aseară făceau clădirea veche primăriei să pară ruptă din basme.

Într-un astfel de piesaj semi feeric doi tineri se sărutau cu foc la câţiva metri de mine. Junele s-a oprit brusc. Şi-a adunat toţi mucii în gât cu un zgomot cel puţin scabros, apoi a flegmat ferm, bărbăteşte, obscen. Şi-apoi a continuat sărutul. Buzele ei l-au primit cu căldură.

Lucruri care mă depăşesc

  • de ce ţipă oamenii la telefon, mai ales atunci când distanţa fizică dintre ei e foarte mare? Oare îi închipuie că trebuie să vorbească cu atât mai tare, cu cât sunt mai departe unul de celălalt?
  • de ce mă trezesc mereu cu telefonul în mână, la câteva ore după ce a sunat ca să mă trezesc?
  • de ce îşi închipuie unii că artiştii îs mântuitori?

Îmi voi permite să extind puţin ultima problemă, pentru că mă revoltă teribil. Am fost aseară la concert Ştefan Bănică Jr. .Atmosferă semi-incendiară, dans, lumini, lume multă şi extaziaţi care răcneau aproape de scenă, cuprinşi de emoţia momentului. Tot în faţa scenei, mămici grijulii care ridicau în aer copii speriaţi de atâtea ţipete şi de muzica asurzitoare pentru urechiuşele lor, copii care oricum nu înţelegeau mare lucru din ce se întâmpla, prea mici să priceapă că pe scenă era chiar el, Elvisul patriei noastre- inegalabilul Bănică Jr.. Mamele purtau pe braţe copii până la scenă, doar doar le-or atinge cântăreţul odraslele pe creştet. Vor afla apoi toate neamurile şi vecinii că al lor copii au fost ATINŞI, unii mai norocoşi chiar PUPAŢI de Bănică Jr.. Vor avea subiect nou de rumegat zile în şir în timp ce ei, mititeii, îşi vor aminti doar gălăgie, un nene dubios şi necunoscut care a pus mâna pe ei, câteva clipe în care mami a dispărut brusc din câmpul lor vizual, panica de a nu vedea nici o faţă necunoscută şi de a fi cu mult deasupra solului, în timp ce lumini puternice le terorizau ochişorii.

…. să fim, noroc s-avem.

Cât despre Bănică Jr., apreciez enorm prezenţa lui scenică. Prin fiecare por transpare formaţia lui de actor, are un mod deosebit de a empatiza cu publicul, fără a părea vreo secundă fals, prefăcut. Respectele mele pentru artiştii care îl acompaniază, fantastici prin talentul şi prestaţia lor live.