De Mihai Iorga mă leagă amintirea multor nopţi albe petrecute în sediul de la Moxa al organizaţiei BOS, pe vremea când trudeam la aplicaţia pentru JADE. Beam cafea şi cola, îngheţam de frig şi pregăteam viitorul. Cu un entuziasm de care mi se pare că n-aş mai putea da dovadă acum. Poate şi tinereţea era de vină
După ce mandatul de preşedint BOS s-a terminat, Mihai n-a putut să stea departe de proiecte. Iar azi are pe mână unul verde, cu care participă la Citizen Act, de la BRD. Celor care sunteţi interesaţi de cum vor ei (echipa= Mihai plus încă doi studenţi) să creeze o platformă online pentru toţi stakeholderii din România ai industriei energiei regenerabile, îi invit călduros să arunce o privire icişa:
Ideea postului ăstuia a pornit de la un comentariu de la posturile anterioare. Una din cetitoare spunea că nu-i place concurenţa, că îi e frică de învingere. Şi m-am gândit să vă împărtăşesc ceva ce am auzit de la un profesor, în timpul unui speech.
El a zis aşa: Marea greşeală pe care o fac dascălii în educaţia tinerilor e că le spun adesea- Uitaţi-vă bine în stânga şi în dreapta voastră. Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Majoritatea însă vor rămâne mediocri. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.
Adevărul este însă altul. Lor trebuie să le fie spus: Uitaţi-vă bine în oglindă! Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.
Şi m-o pus pe gânduri. Că poate e într-adevăr mai productiv să lupţi mereu cu tine decât să fii mereu în întrecere cu alţii. Şi mă bucur că eu am cam fost crescută în spiritul ăsta. Mi-amintesc de colegi supăraţi de fiecare dată de note niţel mai mici, pentru că ştiau tirul de întrebări de urma acasă: Da cutărescu cât o luat? Da ixulescu?
Eu n-am avut niciodată parte de asta. Eu doar ştiam că dacă nu iau note mari, o să-mi cumpere tata gâşte şi mă trimită la câmp cu ele.
Amu nu zic că nu-i bine să te raportezi la alţii. Da dacă o faci în mod obsesiv, rişti să te îndepărtezi de la adevăratul sens al întrecerii: să te întreci mereu pe tine însuţi/însăţi.
Vreu sfaturi. Care să vină din experienţă. Personală, de dorit.
Să zicem că vezi la un moment dat mai clar ca niciodată că unele lucruri nu se întâmplă bine în viaţa ta. Cum faci să le repari?
Eşti genul de om care “de mâine” schimbă totul sau genul care în decurs de câteva luni reuşeşte să construiască o altă cale?
Dacă te-i lăsat de fumat, ai făcut-o deodată sau treptat?
Dacă te-i despărţit de gagiu/gagică ai întrerupt orice conversaţie sau încă vorbiţi des la telefon?
Eu am făcut de amândouă până acuma, da tind să cred că soluţia deodată mi se potriveşte mai bine. Pe de altă parte, am înregistrat şi un număr considerabil de nereuşite, urmând-o.
Aşa că vreu să ştiu: de ce e bună fiecare dintre ele? şi care-s trucurile ca să aibă efectul scontat?(ca exemplu personal, pe mine mă motivează să încep ceva deodată cu altcineva şi-apoi să ne sprijinim reciproc)
Andrei Petrilă e toboşar. Foarte bun. Şi asta n-o zic eu, care nu mă pricep pre bine la muzici, ci artişti care au lucrat cu el de-a lungul vremii, printre care taraful Loredanei Groza, Damian Drăghici, cu trupa Firma (ăia care au piesa Baby is Crying), cu Fără Zahăr iar acum Trupa Sensor.
Înainte să purcedeţi la cetit postul, trebe cetit Fetiţa care l-a luat pe NU în braţe, de Octavian-Pancu Iaşi. Am găsit aici textul, dar cred că e unul adaptat.
Eu am auzit povestioara într-una din puţinele zile cât am fost la grădiniţă şi am citit-o când eram ceva mai măricică. Şi azi, încă o dată, să mă conving că finalul era într-adevăr că NU a fost închis în călimară.
Şi aveam nevoie să ştiu exact ce s-a întâmplat, pentru că eu cred că NU a evadat din nou şi, mai mult decât atât, s-a clonat de nenumărate ori şi stă hidos în braţele multor tineri care, inevitabil, se urâţesc şi ei.
Sunt oamenii aceia care zic NU înainte să-ţi audă ideea, sunt oamenii aceeia care pornesc la drum convinşi fiind că nu vor reuşi să ajungă la destinaţie, sunt oamenii aceia care frâng cu plăcere aripi. Îs oamenii pe care eu i-aş bate. Cu ranga. Într-o lume în care bătaia cu ranga nu le-ar produce răni. De altfel, în lumea reală, îi evit pe cea mai mare parte, iar pe ăia pe care n-am cum să-i evit, încert să-i ajut.
Dacă sunteţi printre cei care vă plângeţi continuu că nu e nici o şansă să faceţi ceva, că nu există nici o soluţie la probleme voatre şi vă păstraţi prietenii numa ca să vărsaţi energii negative şi veninoase pe ei, zilnic, imaginaţi-vă, vă rog următorul scenariu:
Cum v-aţi simţi dacă înainte de o operaţie banală, să zicem de apendicită, chirurgul ar avea un botic din ăla de juma de metru (de la prea multe rostiri ale lui NU) şi ar zice continuu: Nu, n-am cum să reuşesc, nu….nu-mi iese…o să vedeţi, stimate pacient, n-am să reuşesc. de fapt, nici n-o să aveţi cum să vedeţi. Şi mai gândiţi-vă că n-aveţi altă soluţie, ori medicu ăla vă operează, ori muriţi câteva ore mai târziu de peritonită.
E cam alegerea asta o fac şi colegii dumneavoatră de la serviciu, când fie lucrează cu dumneavostră, fie trebe să-şi dea demisia, să caute alt loc de muncă. Cam aşa vi-s partenerii de viaţa, care fie vă suportă văicărelile şi NUUU-ul prelung, fie îşi taie venele, fie vă taie venele, fie caută alta.
Mie-mi vine să-mi pun o pancartă pe frunte pe care să scriu Atenţie, om optimist! şi poate m-or ocoli tăte leprele sugătoare de energie pozitivă şi emanatoare de nuuuri nefundamentate. Mie pamenii ăştia mi se par imaturi şi alintaţi peste măsură. Ei îs incapabili să rezolve o problemă singurei şi recurg la ce făceau mai bine când erau mici: exasperau părinţii. Şi aici părinţii îs de vină. Dacă odoru bate din picior şi zice de trei ori la rând nu vreau, nu-mi place, iar voi încă încercaţi să găsiţi ceva ce s-ar putea să-i placă, vă felicit. Sunteţi pe cale de a crea un nou monstru social.
V-am tot povestit pe blog despre filme văzute, despre cărţi cetite şi oraşe vizitate. Azi vă recomand un om. Cu care aţi putea dori să colaboraţi într-o bună zi, şi despre care vă mărturisesc că mi se pare a fi tare bun în ce face.
Cu ocazia asta, inaugurez o nouă rubrică. Care se cheamă chiar aşa: Recomand Om. Pentru că mulţi dintre oamenii printre care mă învârt sunt foarte buni în ceea ce fac şi pentru că pot pune obrazul pentru ei.
Azi vă zic despre Olivian, un tânăr care promovează site-uri web, printre altele. L-am cunoscut la un concurs la care am participat şi am avut apoi plăcerea să şi stau de vorbă cu el. O oră. Fix. Timp în care mi-a răspuns pe înţelesul meu la fiecare întrebare pe care i-am adresat-o (a fost vorba de un proiect online de al meu). Pertinent. Critic. Sincer. Calm.
Acum am dat peste un articol despre el, aici. Şi m-am bucurat pentru el. Şi m-am gândit să vă zic şi vouă. Mai multe despre el pe site-ul lui, aici.
Pentru că ştiţi că mereu am împărtăşit ce-am avut mai bun pe lume cu voi (în limita în care s-o putut ), azi vă recomand un blog pe care eu îl cetesc zilnic de ceva vreme, dar pe care nu-mi explic de ce nu-l adăugasem la blogroll până acum. O să-l găsiţi la categoria Mi-ar plăcea să-i cunosc.
Am avut plăcerea să-l ascult pe Silviu Hotăran la una din conferinţele organizate în cadrul Top Talents, anul ăsta în mai. Dincolo de faptul că este deosebit de inteligent şi că are o dicţie aparte, pe mine m-a impresionat prin modul în care am simţit că s-a conectat cu noi, cu mine, în timpul discursului. Uitasem că stăteam ţapănă într-un costum şi-o cămaşă la fel de inflexibilă şi mă simţeam undeva în jurul unui foc de tabără cu un profesor din acela care nu mai termină de povestit prin câte experienţe minunate a trecut. Şi printre ideile pe care le-am reţinut e că Silviu Hotăran face ceva în fiecare zi, de îndată de ce trezeşte: se întreabă care sunt cele 3 lucruri pentru care merită să fie fericit în acea zi.
Încet, încet m-am obişnuit să fac şi eu asta. Şi oricât de tristă s-ar anunţa o zi, sunt fericită pentru că mă gândesc la cei pe care îi iubesc, că am prieteni de excepţie şi că am un acoperiş deasupra capului.
Nu ştiu ce vă trece vouă prin cap seara, dar înainte de a adormi încerc să mă gândesc la ce am făcut peste zi, să văd dacă am reuşit tot ce mi-am propus şi încep să-mi pun în ordine planurile de a doua zi. Şi uite-aşa adorm uneori plină de griji şi am vise din cele mai ciudate, în care ce mă preocupă capătă dimensiuni monstruoase (de ex. examene pe care le pic). Aşa că am să extind regula de 3 a lui Silviu Hotăran şi am să mă ghidez după regula de 6. 3 lucruri pentru care merită să fiu fericită dimineaţa şi 3 lucruri pentru care merită să fiu fericită înainte să adorm. Pot să şi coincidă, atâta vreme cât am să adorm zâmbind şi cu nerăbdare pentru a mă bucura din nou în dimineaţa următoare.
Am intrat la American Book Store în Amsterdam şi am găsit undeva pe lângă zona dedicată jocurilor pe calculator (unde erau inclusiv cărţi, postere, hărţi, jucării din WOW şi unde, deşi nu înţeleg fenomenul, am zăbovit puţin) jucării pentru copii mari. Erau din pluş şi reprezentau viruşi, bacterii, microbi şi alte entităţi colorate şi vesele. Şi pe fiecare etichetă scria ce e şi ce boală provoacă. Şi am găsit şi spirocheta Treponema Pallidum, care provoacă sifilisul (şi căreia îi ştiam forma din vremurile Tineri pentru Tineri….eheee, ce vremuri ), care mai era şi roz.
Şi mă gândeam cum ar fi să faci cadou cuiva sifilis? Şi cum ar răspunde la întrebarea: Şi ce-ai primit cadou?
Firma care le produce se numeşte Giant Microbes (daţi click pe nume să ajungeţi la site-ul lor)
), care mai era şi roz.
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.