Revolte

Pen’că îs deja aproape două luni de când muncesc, se simt efectele brăţării de aur (munca e brăţară de aur, sper că aţi învăţat şi voi la şcoală):

• sunt mult mai disciplinată în privinţa mâncatului şi asta zic eu că e printre cele mai mari beneficii. Faptul că am program fix zilnic şi că mănânc mereu la aceleaşi ore are  efect pozitiv şi asupra fizicului şi psihicului meu (pap pe la 7, pe la 13, apoi pe la 19 şi de obicei câteva fructe între mese).
• mă simt om mare. Pe cuvânt. Mi-e greu să explic, dar am aşa un sentiment tare frumos în legătură cu mine. Chiar şi faptul că mă îmbrac ceva mai elegant în fiecare zi îmi dă o altă senzaţie când mă uit în oglindă .
• mă simt mult mai bine când ofer ceva din banii munciţi de mine. Cât am tot fost la cumpărături de cadouri, din primul salariu, îmi creştea inima cu fiecare lucruşor pe care puteam să-l iau, că ştiam că e trudit cu spor.
• îs ceva mai ordonată şi biroul meu e simţitor mai liber şi mai bine organizat. La fel şi desktopul. La fel şi geanta.

Cam atât deocamdată, dacă mai apare vreo schimbare majoră, vă spun. N-am menţionat mai sus, da vă zic acuma de faptul că pe plan profesional simt că am învăţat mult în astea două luni şi faptul că zilnic apare ceva nou mă motivează să mă duc veselă la serviciu.

De altfel, asta e şi condiţia pe care mi-am autoimpus-o: voi avea acelaşi job numai până când trezitul de dimineaţă va deveni o corvoadă şi mă voi gândi cu groază că urmează o nouă zi de muncă. Cât timp zâmbesc când merg spre birou, e semn că merită să o fac în continuare. Iar amu îs în stadiul de rânjet cu gura până la urechi.

Ce-a făcut munca din voi?

Vreu sfaturi. Care să vină din experienţă. Personală, de dorit.

Să zicem că vezi la un moment dat mai clar ca niciodată că unele lucruri nu se întâmplă bine în viaţa ta. Cum faci să le repari?

Eşti genul de om care “de mâine” schimbă totul sau genul care în decurs de câteva luni reuşeşte să construiască o altă cale?

Dacă te-i lăsat de fumat, ai făcut-o deodată sau treptat?

Dacă te-i despărţit de gagiu/gagică ai întrerupt orice conversaţie sau încă vorbiţi des la telefon?

Eu am făcut de amândouă până acuma, da tind să cred că soluţia deodată mi se potriveşte mai bine. Pe de altă parte, am înregistrat şi un număr considerabil de nereuşite, urmând-o.

Aşa că vreu să ştiu: de ce e bună fiecare dintre ele? şi care-s trucurile ca să aibă efectul scontat?(ca exemplu personal, pe mine mă motivează să încep ceva deodată cu altcineva şi-apoi să ne sprijinim reciproc)

Azi m-a lovit gândul ăsta. Şi încă mă doare, pentru că m-a izbit violent.

Am întrebat un om la care ţin enorm: ce mai faci? Mi-a zis bine, m-a întrebat şi el pe mine, am răspuns sec, am zis că bine, am discutat de  cum e  vremea şi am închis. Gata. A murit flacăra discuţiilor noastre. Noi azi n-am vorbit, ci ne-am simţit prost simultan că n-am avut nimic a ne spune.

Am greşit mult în trecut. Am menţinut o relaţie în moarte clinică câteva luni bune pentru că n-am avut tăria s-o deconectez de la aparate atunci când mi-am dat seama întâia oară că nu mai sunt şanse. Şi am aşteptat o pană de curent. Când nici ea n-a venit, am smuls în cele din urmă sursa vieţii acelei defuncte legături. Toate lunile acelea, discuţiile platonice erau despre ce-a făcut fiecare în ziua respectivă. Ai mâncat? Eşti obosit? E o zi grea mâine? Somn uşor. Ce mai faci?

Amici cu care altă dată pălăvrăgeam ore în şir şi tot aveam încă de discutat câte ceva mă întreabă azi ce mai fac. Şi le zic bine. Pentru că ştiu că nu aşteaptă mai mult de atât. Şi că ar fi ciudat să le spun că muncesc la un proiect, că azi am mâncat prima data o salată de rucula, că am citit despre cum oamenii de marketing de la Shell au folosit hipnoza ca să afle de ce oamenii aleg anumite benzinării în detrimentul altora (s-a dovedit că alegerea era una instinctuală, reflectând alegerea pe care o făceau părinţii lor, când ei aşteptau cuminciori pe bancheta din spate), că am o problemă de comunicare într-una din echipele de la facultate şi mi-ar prinde bine nişte sfaturi şi că am nişte şosete absolut fantastice. Şi nu le spun. Pentru că ştiu şi eu că Ce mai faci? e sfârşit şi nu început de comunicare..

Şi mă simt vinovată pentru ce a fost şi întreb Ce mai faci? Şi sper altceva decât Bine.

Hai să facem un exerciţiue de comunicare. Voi ce mai faceţi?

Am avut azi o discuţie productivă, în contradictoriu, cu un coleg de la cursul de marketing strategic şi aş mai fi continuat-o puţin, dacă băieţii simpatici din spate n-ar fi pufnit la fiecare cuvinţel de-al meu, ca să pricep că n-are rost să emit păreri, mai ales că profa se uita la mine când vorbeam şi mai ales la ei. Plus că mai erau cinci minute până la final…

Era vorba despre responsabilitatea pe care brandurile o au faţă de clienţii lor. Mai cu seama brandurile acelea care aproape creează un cult, care devin practic lovemarks.

Branduri ca Apple, ca Rolls Royce, adică acele mărci care dau clienţilor sentimentul de apartenenţă la un grup exclusivist, care mizează pe dragostea pe care clienţii lor le-o poartă. Şi care musai iubesc şi ele la rândul lor clienţii.

Şi al meu coleg susţinea că e ok ca uneori un brand care îşi are deja foarte bine stabilit grupul ţintă să înceapă să cucerească şi clienţii concuenţilor, adoptând un comportament şi-o imagine similară cu a concurenţilor. ( eu la rândul meu sunt ok cu evoluţia unui brand, dar nota bene, el nu trebuie să ajungă similar cu concurenţa. Pentru că ai săi clienţi l-au ales tocmai pentru că nu era ca şi concurenţa).

Şi eu am zis că e fundamental greşit. Că un brand e într-o relaţie strânsă cu clienţii lui, iar asta întocmai ca o relaţie de dragoste, se bazează pe încredere. Şi nu ar putea să înşele încrederea partenerilor lor, devenind altfel decât erau iniţial, pentru că aceştia din urmă s-ar simţi trădaţi. Iar colegul mi-a replicat că atunci orice client care trece la produsele concurenţei înşală, potrivit raţionamentului meu şi ar trebui pedepsit.

Eu merg mai departe şi zic (şi din păcate n-am apucat să-i spun şi lui) că un brand e un dumnezeu. El îşi iubeşte necondiţionat credincioşii, îi iubeşte pe toţi care îl urmează şi care îl adoră. Şi le iartă lor greşalele lor şi nu-i pedepseşte pentru micile trădări, pentru că ei sunt liberi şi pot alege. Între acel dumnezeu şi un altul.

Dar el, brandul, dumnezeul nu are voie să greşească în faţa credincioşilor lui, nu se poate schimba total de la o zi la alta. Pentru că ei ar înceta să mai creadă în el. Şi şi-ar găsi un altul.

Singura diferenţa între brandul dumnezeu şi Dumnezeul în care cred eu e că dacă aproape toţi muritorii se vor pierde de la calea cea dreaptă, brnadul nu poate trimite potop.Şi raportul de putere e uşor altul.

M-a prins nebunia di-un picior sau încă mai am o şansă?

Am câteva proiecte în echipă anul ăsta la şcoală. Şi deşi comunic bine şi îs ok cu munca în echipă la tot felul de proiecte, cu şcoala nu iese mereu bine. Şi am să zic de ce.

• oamenii au nevoie de motivaţie puternică pentru a da ce-i mai bun din ei la un proiect. am avut şi plăcerea de a munci pe rupte cu alţi tineri la fel de înflăcăraţi pentru mine când am avut norocul să avem cam aceleaşi interese şi cam aceeaşi pasiune pentru proiectul în dezvoltare, dar m-am trezit şi trăgând singură căruţa când descopeream că oamenii din echipă fie nu puteau să muncească mai mult, fie nu-i interesa cu nimic să facă asta.
• în facultate există mereu ăia cul de nu muncesc şi se fofilează de la orice proiect şi parazitează un fraier care oricum munceşte. de obicei eu eram aia parazitată. fraieră şi proastă că mă chinuiam să nu fac ceva de mântuială. La final de curs aveam toţi aceeaşi notă, atâta doar că eu am rămas şi cu ceva cunoştinţe pe care pot oricând să le aplic. diploma mea nu miroase a miroase a nesimţire. Între timp nu mai tolerez paraziţi

(more…)