Am ştiut la un moment dat (acum câteva luni) că nu se mai poate fără. Oricât am încercat să evit (începusem să notez pe tot felul de hârtiuţe colorate pe care le pierdeam în cele din urmă), devenise evident că numai o agendă m-ar mai putea salva. Înfrântă, am început să cutreier magazinele, ca să găsesc una perfectă. Bineînţeles că voiam ceva imposibil, numai ca să nu găsesc, numai ca să mă pot privi în oglindă şi să-mi zic: Hai, doar ai văzut c-am căutat. Pur şi simplu n-am găsit.

De ziua mea, am primit o agendă cadou. Am tot studiat-o şi în cele din urmă i-am făcut loc în geantă. Şi în viaţă. E genială. E mică şi e organizată pe zile. Scriu deja de o săptămână în ea şi mi-e de mare ajutor. O scot de faţă cu alţii. Nu mi-e jenă. Mi se pare prostesc că m-am ferit atâta vreme de ea, închipuindu-mi că simpla posesie m-ar face inferioară.

Şi m-am gândit că sigur aşa e şi cu Viagra. Nu se poate decât cu durere şi chin să accepţi că e nevoie de pastilă. Şi câtă frământare o fi şi câte farmacii or fi colindate până când ai curajul să te uiţi la farmacist şi să-i ceri o Viagra. Eşti convins că te va judeca, râzând pe sub mustăţi, că lumea se va opri în loc şi va consemna clipa în care tu ai cerut o Viagra. Şi ai să o piteşti cine ştie pe unde pe prima şi pe-a doua şi cu greu ai s-o ţii în portofel pe a treia, admiţând în cele din urmă că nu-i nici o ruşine. Se întâmplă. Nu numai ţie.

• sunt mult mai disciplinată în privinţa mâncatului şi asta zic eu că e printre cele mai mari beneficii. Faptul că am program fix zilnic şi că mănânc mereu la aceleaşi ore are  efect pozitiv şi asupra fizicului şi psihicului meu (pap pe la 7, pe la 13, apoi pe la 19 şi de obicei câteva fructe între mese).
• mă simt om mare. Pe cuvânt. Mi-e greu să explic, dar am aşa un sentiment tare frumos în legătură cu mine. Chiar şi faptul că mă îmbrac ceva mai elegant în fiecare zi îmi dă o altă senzaţie când mă uit în oglindă .
• mă simt mult mai bine când ofer ceva din banii munciţi de mine. Cât am tot fost la cumpărături de cadouri, din primul salariu, îmi creştea inima cu fiecare lucruşor pe care puteam să-l iau, că ştiam că e trudit cu spor.
• îs ceva mai ordonată şi biroul meu e simţitor mai liber şi mai bine organizat. La fel şi desktopul. La fel şi geanta.

Cam atât deocamdată, dacă mai apare vreo schimbare majoră, vă spun. N-am menţionat mai sus, da vă zic acuma de faptul că pe plan profesional simt că am învăţat mult în astea două luni şi faptul că zilnic apare ceva nou mă motivează să mă duc veselă la serviciu.

De altfel, asta e şi condiţia pe care mi-am autoimpus-o: voi avea acelaşi job numai până când trezitul de dimineaţă va deveni o corvoadă şi mă voi gândi cu groază că urmează o nouă zi de muncă. Cât timp zâmbesc când merg spre birou, e semn că merită să o fac în continuare. Iar amu îs în stadiul de rânjet cu gura până la urechi.

Ce-a făcut munca din voi?

De exemplu, am eu un prieten drag care după ce s-o lăsat de fumat s-o apucat de narghilele. Şi altul care se lasă de Cola şi bea Nestea. Şi eu m-am lăsat de cafea, da beu ceai verde (şi până la urmă tot e cofeină în sistem).

Şi simt că viaţa nu-şi pre are rostu fără obiceiuri proaste. Şi e absurd să-ţi imaginezi că poţi face totul perfect şi sănătos. (Am scris aici o Pledoarie pentru vicii mai demult).

Aşa că s-auzim exemple. Ce-aţi înlocuit şi cu ce? (ca să fiu lepră, am să amintesc că majoritatea bărbaţilor se îngraşă după măritiş că vin seara acasă, aceeaşi femeie…mai bine mănâncă ceva. Şi da, am zis bine măritiş )

Aşadar, cân vă lasaţi de Cola, de ce vă apucaţi?

Da cân renunţaţi la vreo relaţie? (aicea pentru gagici merge mereu o cutie de îngheţată. Şi mă tot gândesc cum s-o simţi un bărbat cân ştie că doar îngheţată o fost de-ajuns. Da pe de altă parte n-aş vre să ştiu cu ce ne înlocuiesc ei pe noi)

Să zicem că vezi la un moment dat mai clar ca niciodată că unele lucruri nu se întâmplă bine în viaţa ta. Cum faci să le repari?

Eşti genul de om care “de mâine” schimbă totul sau genul care în decurs de câteva luni reuşeşte să construiască o altă cale?

Dacă te-i lăsat de fumat, ai făcut-o deodată sau treptat?

Dacă te-i despărţit de gagiu/gagică ai întrerupt orice conversaţie sau încă vorbiţi des la telefon?

Eu am făcut de amândouă până acuma, da tind să cred că soluţia deodată mi se potriveşte mai bine. Pe de altă parte, am înregistrat şi un număr considerabil de nereuşite, urmând-o.

Aşa că vreu să ştiu: de ce e bună fiecare dintre ele? şi care-s trucurile ca să aibă efectul scontat?(ca exemplu personal, pe mine mă motivează să încep ceva deodată cu altcineva şi-apoi să ne sprijinim reciproc)

Eu am auzit povestioara într-una din puţinele zile cât am fost la grădiniţă şi am citit-o când eram ceva mai măricică. Şi azi, încă o dată, să mă conving că finalul era într-adevăr că NU a fost închis în călimară.

Şi aveam nevoie să ştiu exact ce s-a întâmplat, pentru că eu cred că NU a evadat din nou şi, mai mult decât atât, s-a clonat de nenumărate ori şi stă hidos în braţele multor tineri care, inevitabil, se urâţesc şi ei.

Sunt oamenii aceia care zic NU înainte să-ţi audă ideea, sunt oamenii aceeia care pornesc la drum convinşi fiind că nu vor reuşi să ajungă la destinaţie, sunt oamenii aceia care frâng cu plăcere aripi. Îs oamenii pe care eu i-aş bate. Cu ranga. Într-o lume în care bătaia cu ranga nu le-ar produce răni. De altfel, în lumea reală, îi evit pe cea mai mare parte, iar pe ăia pe care n-am cum să-i evit, încert să-i ajut.

Dacă sunteţi printre cei care vă plângeţi continuu că nu e nici o şansă să faceţi ceva, că nu există nici o soluţie la probleme voatre şi vă păstraţi prietenii numa ca să vărsaţi energii negative şi veninoase pe ei, zilnic, imaginaţi-vă, vă rog următorul scenariu:

Cum v-aţi simţi dacă înainte de o operaţie banală, să zicem de apendicită, chirurgul ar avea un botic din ăla de juma de metru (de la prea multe rostiri ale lui NU) şi ar zice continuu: Nu, n-am cum să reuşesc, nu….nu-mi iese…o să vedeţi, stimate pacient, n-am să reuşesc. de fapt, nici n-o să aveţi cum să vedeţi. Şi mai gândiţi-vă că n-aveţi altă soluţie, ori medicu ăla vă operează, ori muriţi câteva ore mai târziu de peritonită.

E cam alegerea asta o fac şi colegii dumneavoatră de la serviciu, când fie lucrează cu dumneavostră, fie trebe să-şi dea demisia, să caute alt loc de muncă. Cam aşa vi-s partenerii de viaţa, care fie vă suportă văicărelile şi NUUU-ul prelung, fie îşi taie venele, fie vă taie venele, fie caută alta.

Mie-mi vine să-mi pun o pancartă pe frunte pe care să scriu Atenţie, om optimist! şi poate m-or ocoli tăte leprele sugătoare de energie pozitivă şi emanatoare de nuuuri nefundamentate. Mie pamenii ăştia mi se par imaturi şi alintaţi peste măsură. Ei îs incapabili să rezolve o problemă singurei şi recurg la ce făceau mai bine când erau mici: exasperau părinţii. Şi aici părinţii îs de vină. Dacă odoru bate din picior şi zice de trei ori la rând nu vreau, nu-mi place, iar voi încă încercaţi să găsiţi ceva ce s-ar putea să-i placă, vă felicit. Sunteţi pe cale de a crea un nou monstru social.

Am întrebat un om la care ţin enorm: ce mai faci? Mi-a zis bine, m-a întrebat şi el pe mine, am răspuns sec, am zis că bine, am discutat de  cum e  vremea şi am închis. Gata. A murit flacăra discuţiilor noastre. Noi azi n-am vorbit, ci ne-am simţit prost simultan că n-am avut nimic a ne spune.

Am greşit mult în trecut. Am menţinut o relaţie în moarte clinică câteva luni bune pentru că n-am avut tăria s-o deconectez de la aparate atunci când mi-am dat seama întâia oară că nu mai sunt şanse. Şi am aşteptat o pană de curent. Când nici ea n-a venit, am smuls în cele din urmă sursa vieţii acelei defuncte legături. Toate lunile acelea, discuţiile platonice erau despre ce-a făcut fiecare în ziua respectivă. Ai mâncat? Eşti obosit? E o zi grea mâine? Somn uşor. Ce mai faci?

Amici cu care altă dată pălăvrăgeam ore în şir şi tot aveam încă de discutat câte ceva mă întreabă azi ce mai fac. Şi le zic bine. Pentru că ştiu că nu aşteaptă mai mult de atât. Şi că ar fi ciudat să le spun că muncesc la un proiect, că azi am mâncat prima data o salată de rucula, că am citit despre cum oamenii de marketing de la Shell au folosit hipnoza ca să afle de ce oamenii aleg anumite benzinării în detrimentul altora (s-a dovedit că alegerea era una instinctuală, reflectând alegerea pe care o făceau părinţii lor, când ei aşteptau cuminciori pe bancheta din spate), că am o problemă de comunicare într-una din echipele de la facultate şi mi-ar prinde bine nişte sfaturi şi că am nişte şosete absolut fantastice. Şi nu le spun. Pentru că ştiu şi eu că Ce mai faci? e sfârşit şi nu început de comunicare..

Şi mă simt vinovată pentru ce a fost şi întreb Ce mai faci? Şi sper altceva decât Bine.

Hai să facem un exerciţiue de comunicare. Voi ce mai faceţi?

Secretul lui: vinde mereu un proiect înainte să înceapă efectiv să facă bani din el. Pentru că, în opinia lui, atunci când începe deja să facă bani, valoarea viitoare e calculată de potenţialul cumpărător cu rezultate reale, cu cifre rezultate din activitatea de până atunci. Dacă însă vinde înainte să facă efectiv bani din activitatea lui, atunci valoarea potenţială pe care cumpărătorul o calculează e de cele mai multe ori mai mare decât dacă ar fi fost bazată pe rezultate reale de până atunci.

Şi-am extrapolat pentru viaţa amoroasă şi mi-am dat seama că de multe ori oamenii se angajează în relaţii cu persoane pe care nu le cunosc foarte bine mai uşor decât o fac cu persoane pe care le cunosc de ceva vreme. Pentru că în primul caz valoarea potenţială e în ochii celui ce se înamorează bazată doar pe câteva fapte şi e de multe ori exagerată. Şi tind să cred că e ceva mai bună a doua soluţie pentru că şansele de reuşită cresc semnificativ atunci când ai văzut deja cum se comportă persoana respectivă în circumstanţe variate, când îi cunoşti câteva din defecte şi câteva din manii.

Sigur, poţi da lovitura şi cu primul caz, dar după a câta încercare? Şi eşti dispus să investeşti de-atâtea ori?

Era vorba despre responsabilitatea pe care brandurile o au faţă de clienţii lor. Mai cu seama brandurile acelea care aproape creează un cult, care devin practic lovemarks.

Branduri ca Apple, ca Rolls Royce, adică acele mărci care dau clienţilor sentimentul de apartenenţă la un grup exclusivist, care mizează pe dragostea pe care clienţii lor le-o poartă. Şi care musai iubesc şi ele la rândul lor clienţii.

Şi al meu coleg susţinea că e ok ca uneori un brand care îşi are deja foarte bine stabilit grupul ţintă să înceapă să cucerească şi clienţii concuenţilor, adoptând un comportament şi-o imagine similară cu a concurenţilor. ( eu la rândul meu sunt ok cu evoluţia unui brand, dar nota bene, el nu trebuie să ajungă similar cu concurenţa. Pentru că ai săi clienţi l-au ales tocmai pentru că nu era ca şi concurenţa).

Şi eu am zis că e fundamental greşit. Că un brand e într-o relaţie strânsă cu clienţii lui, iar asta întocmai ca o relaţie de dragoste, se bazează pe încredere. Şi nu ar putea să înşele încrederea partenerilor lor, devenind altfel decât erau iniţial, pentru că aceştia din urmă s-ar simţi trădaţi. Iar colegul mi-a replicat că atunci orice client care trece la produsele concurenţei înşală, potrivit raţionamentului meu şi ar trebui pedepsit.

Eu merg mai departe şi zic (şi din păcate n-am apucat să-i spun şi lui) că un brand e un dumnezeu. El îşi iubeşte necondiţionat credincioşii, îi iubeşte pe toţi care îl urmează şi care îl adoră. Şi le iartă lor greşalele lor şi nu-i pedepseşte pentru micile trădări, pentru că ei sunt liberi şi pot alege. Între acel dumnezeu şi un altul.

Dar el, brandul, dumnezeul nu are voie să greşească în faţa credincioşilor lui, nu se poate schimba total de la o zi la alta. Pentru că ei ar înceta să mai creadă în el. Şi şi-ar găsi un altul.

Singura diferenţa între brandul dumnezeu şi Dumnezeul în care cred eu e că dacă aproape toţi muritorii se vor pierde de la calea cea dreaptă, brnadul nu poate trimite potop.Şi raportul de putere e uşor altul.

M-a prins nebunia di-un picior sau încă mai am o şansă?

• oamenii au nevoie de motivaţie puternică pentru a da ce-i mai bun din ei la un proiect. am avut şi plăcerea de a munci pe rupte cu alţi tineri la fel de înflăcăraţi pentru mine când am avut norocul să avem cam aceleaşi interese şi cam aceeaşi pasiune pentru proiectul în dezvoltare, dar m-am trezit şi trăgând singură căruţa când descopeream că oamenii din echipă fie nu puteau să muncească mai mult, fie nu-i interesa cu nimic să facă asta.
• în facultate există mereu ăia cul de nu muncesc şi se fofilează de la orice proiect şi parazitează un fraier care oricum munceşte. de obicei eu eram aia parazitată. fraieră şi proastă că mă chinuiam să nu fac ceva de mântuială. La final de curs aveam toţi aceeaşi notă, atâta doar că eu am rămas şi cu ceva cunoştinţe pe care pot oricând să le aplic. diploma mea nu miroase a miroase a nesimţire. Între timp nu mai tolerez paraziţi

• descopăr aici, şi-s tare surprinsă de asta, că mulţi dintre olandezi au prins un secret tare avantajos pentru ei: studenţii internaţionali îs foarte muncitori pentru că şi-au tocit coatele să ajungă aici, pentru că dau bani grei pentru educaţie şi pentru că notele îs importante pentru ei. aşa că ei îşi permit să o lase mai moale cu munca. Şi nu-mi prea place asta. Şi deja nu mai am toleranţă. Şi o iau ca pe o nouă provocare. So far, so good. Nici o victimă. După ce am reuşit să ajungem la stadiul în care muncim cât de cât egal (cu multă diplomaţie), ultimul război psihologic pe care îl port cu ei e referitor la ora la care ne stabilim întâlnirile de grup. Şi e în felul următor: dacă restul oamenilor pot toţi la ora 6, olandezii or să vrea 6 jumate, sau 6 şi un sfert. Numai să aibă ei ultimul cuvânt. Ceea ce deja nu mă mai deranjează, ci mai dregabă mă amuză. Când am timp, le fac jocul şi ajungem să discutăm jumătate de oră despre un sfert de oră în plus. Fac asta doar ca să mai înţeleg un pic din psihologia umană.
• munca în echipă e foarte utilă şi a naibii de faină atâta vreme când toţi trag pentru acelaşi scop. Şi la şcoală nu vine tătă lumea să înveţe. Şi fireşte că m-am tot întrebat dacă nu cumva sunt eu nebună şi maniacă. Dar am avut şi proiecte în echipă extraordinar de productive, ce-i drept de cele mai multe ori în afara şcolii. Am avut poate cea mai bună experienţă de echipă atunci când am participat la un assesment center al P&G, făcând parte dintr-o echipă cu oameni pe care abia îi cunoscusem şi cu care trebuia să finalizăm un proiect în doar câteva ore. La final, am fost unul din cei cinci bursieri P&G, printre motivele pentru care am fost aleasă fiind şi modul de a lucra cu oamenii.  Am făcut echipă bună cu colegii de liceu cât eram redactor-şef la revista liceului. Pentru că nu ne obliga nimeni să facem asta. Am muncit frumos şi în BOS. Pentru că o făceam voluntar. V-am tot povestit şi de fundaţia Tineri pentru Tineri, unde munca în echipă era crucială şi unde am învăţat pentru prima dată ce înseamnă să te poţi baza pe un coechipier. Deci nu-s eu de vină. Sau nu numa eu.
• Stau şi mă tot întreb cum va fi când voi începe munca într-o companie. O să fim toţi mânaţi de aceleaşi interese ? Or să fie iarăşi paraziţi cu prea mult noroc în viaţă şi pre mulţi fraieri în jur ? O să fie iar dorinţa generală de a te trage pe c*r de la orice efort, aşteptând aceiaşi bani ca şi cei care chiar au făcut treabă?