Revolte

Sesiune. Lipsă de timp.

Zice unii că time iz mani, respectiv că timpul e cea mai valoroasă resursă.

Eu am oareş’ce aplecare spre bizniz, aşa că am şi speculat mesajul pe care îl dă piaţa. Pre multă cere de timp şi deocamdată e monopol aici…Ne trebe ofertă.

Eu mi-aş deschide o bancă de timp. Să fie depozite de timp, să depună toţi ăia pierde-vară care oricum nu folosesc la nimica ce le-a fost dat moca de la natură şi să ia cu împrumut ăia carora nu le mai ajunge ziua de 24 de ore. Aş avea o piaţă fantastică în sesiune. Aş da ore la studenţaşii cu nevoi disperate, aş salva lumea de la pieire, aş face intre în declin piaţa ţigărilor şi a cafelei şi a beuturilor energizante şi aş umple crâşmele în sesiune.

Îmi şi închipui cum aş face rapoartele alea de bonitate. Cum aş trimite inspectori să vadă dacă respectivul merită ore cu împrumut şi dacă are cum să le plătească la timp.

Mă tot gândesc ce-aş cere garanţie şi cum procedez în caz că uaminii îs neserioşi şi nu mai aduc orele înapoi. Cum ar fi să te sune recuperatorii de credit să-ţi spună să aduci de urgenţă orele înapoi…? Cum ar fi să rogi un preten să vină să gireze pentru tine, cu riscu de a fi nevoit să plătească el datoria, în caz că eşti neserios?

Cum ar fi să am concurenţă neloială apoi din partea cămătarilor, care or să înceapă să dea şi ei timp pe datorie, da fără acte?

Mulţumesc cetitorilor mei că au avut atâta răbdare…Hai să vă povestesc ce şi cum

• sâmbătă am susţinut testul IELTS şi asta m-a consumat puţin psihic, mai mult din cauza banilor puşi în joc…testul e în jur de 6 meleoane.
• tot sâmbătă mi s-a părut de râsul curcilor  că la Hotel Intercontinental, de nuj câte stele, a trebuit să stau la coadă 20 de minute ca să-mi recuperez haina de la garderobă, pentru că un singur băieţel era responsabil de hainele a aproximativ 100 de persoane care îşi dădeau testul la aceeaşi oră
• Înainte să intrăm în sală ni s-a explicat foarte clar că intrăm în sală numai cu un pix şi cu buletinul.Înainte să începem testul, când eram deja la locurile noastre, ni s-a reamintit că nu avem voie să ne ţinem telefonale prin buzunare, fie ele (telefoanele) şi închise. N-a comentat nimeni nimic. Apoi supraveghetoarea a spus pentru a TREIA oară că simpla deţinere a telefonului prin buzunare în timpul examenului atrage anularea tezei. Moment în care 14 (PAIŞPE) oameni s-au ridicat şi au predat telefonale. Neam de traistă…
• La oral m-au pus să vorbesc despre şoping şi le-am dat toate argumentele din lume că e o activitate piţipongească care nu mi se potriveşte şi pentru că trebuia totuşi să le vorbesc despre un magazin pe care îl cunosc, le-am povestit despre unul plin de jucării. Nuş ce-or fi crezut despre mine, dar voi afla în două săptămâni
• a venit moşu la mine şi pentru oară în 20 de ani mi-a adus o vargă. Şi un bileţel pe care scria: pentru că ai ars parchetul si ai distrus peretele...Cine i-o fi spus, nu stiu…
• Graţie unui tânăr drag mie, am avut duminică una din cele mai frumoase seri din ultima vreme, ascultând gipsy jazz live, cântat cu pasiune ieşită din comun de către cei de la Hot Club de Bucharest. L-am privit cu  fascinaţie aproape bolnavă pe cel de la contrabas şi sunt convinsă că niciodată nu a iubit şi nu va iubi vreo femeie mai mult decât îşi adoră contrabasul. În faţa nici unei fiinţe nu se va închina aşa cum a făcut-o duminică în faţa corzilor. A fost incredibil…

Am încă multe de povestit, dar e ceasul târziu şi mi-s pleoapele chinuite… Ne auzim curând

E greu cu criza financiară… tătă lumea vorbeşte, tătă lume îşi dă cu părerea, puţini înţeleg.

N-o să fac apologia crizei şi nici n-o să evoc plăcerea noastră morbidă de a ne face scenarii apocaliptice sau convingerea noastră că pe timp de criză nu-i altceva mai bun de făcut decât a sta cu mâna-n sân.

Pe mine mă roade altă grijă: ce se face Moşul pe timp de criză? Am vorbit recent cu nepoată-mea care e la fel de cuminte ca orice copil de 7 anişori şi la fel de entuziasmată ca şi mine, ca şi tine de venirea lu Moşu. Şi ea şi alte meleoane de copii nu prea ştiu cum e cu criza anu ăsta, cum Moşu nu mai e la fel de bogat ca altă dată, cum spiriduşii au cam rămas şomeri, că au fost restructurări la fabrică, cum e inflaţie şi pică bursele, cum însuşi brand equity-ul lui Moşu nu mai e ce-a fost…

Nici renii ăia nu mai trag ca înainte, că e poluare, că îşi îneacă plămânii, cum nu au vizibilitate şi mai ales cum nu prea mai au ce mânca, deci nici energie nu-i de unde.Renii vor să facă grevă şi pun presiuni că îşi aleg alt Moş dacă ăsta nu-i în stare să-i trateze egal, ca într-un comunism înălţător.

Moşul a mai redus şi din costurile de producţie, şi din cele de livrare şi din cele de promovare, ca să nu mai vorbim că a mai căzut un pic şi calitatea produselor. Crăciunul bate la uşă, telefonul lu Moşu e mereu ocupat, căsuţa de mail e plină, investitorii care stau cu fundul pe saci de bani rânjesc cu sadism şi-i oferă lu Moşu un împrumut cu dobândă pân la cer. Mai sunt şi cămătarii care o să-i dea bani şi apoi o să-l ameninţe pe Moş că or să facă salam din Rudolf şi peste toate astea noi ne dorim mai mult şi mai mult şi tot mai mult.

Invit la puţină cumpătare în parg de Crăciun.  Ce ziceţi, cerem mai puţin lu Moşu?

Pe aceeaşi străduţă Moxa pe care calc zilnic de prea multe ori am observat acum câteva ore ceva sinistru. Lângă un tomberon mult prea plin cu gunoi zăceau împrăştiate zeci de fotografii…Erau pe stradă, pe trotuar, toate vechi, alb-negru cu margini zimţate.

Mi s-a oprit răsuflarea pentru că am şi călcat pe una din ele până să-mi dau seama ce sunt toate bucăţile acelea de hârtii… Până să văd că erau chiar bucăţi de viaţă, cine ştie de-a cui…

Nu rup niciodată fotografii pentru că mi se pare că rup suflete. Primul gând care mi-a trecut prin minte după ce relaţia de amor nebun care mi-a marcat frageda tinereţe s-a terminat fără vreo şansă de reînviere a fost: “şi cu pozele ce fac?”Erau doi ani plini de întâia plecare la munte, întâiul Crăciun împreună, întâiul Revelion, întâiul an şi-atâtea alte prime dăţi… Erau lacrimi şi zâmbete şi fericiri prinse acolo de o bucată groasă şi lucioasă de hârtie. Ştiam că aveam să le privesc zilnic de va fi să le păstrez, la fel cum ştiam că aveam să regret dacă le-aş fi aruncat sau rupt… Şi le-am pus deoparte, ascunse într-o cutie, într-un colţişor de inimă şi le am şi azi şi-mi amintesc cu drag de unele momente…

De ce le-o fi aruncat? M-am uitat atent… erau poze cu copii jucăuşi, era o fotografie cu oameni plângând la marginea unui sicriu şi chipul rece al celui ce n-a mai fost, erau tot felul de personaje râzând, îmbrăţişându-se, era apoi marea şi plaja în spatele unui chip de demult. M-a durut că fiecare din oamenii aceia ar fi meritat un loc călduţ într-un album, ar fi meritat să fie unii lângă alţii şi din când în când să mângâie privirile celor ce voiau puţină nostalgie. M-a durut că fiecare din ei avea faţa schimonosită de la umezeala asfaltului, că vântul îi purta de colo-colo şi că erau striviţi de fiecare câine sau picior neatent…că mi-au stârnit milă şi că m-au răscolit fără de voia mea…

Cea mai mare frustrare a mea legată de ţărişoara asta dragă care nu-şi merită soarta e că se promovează Mediocritatea.

Nu ştiu alţii cum au fost educaţi, dar eu am crescut într-o familie în care nimeni nu s-a lăsat călcat în picioare, nici de comunism nici de mitocănie nici de nesimţire. Şi am fost încurajată să nu înghit cu ochii închişi tot ce mi se oferă. Să nu tac dacă am ce spune. Să nu mă feresc a spune ceva doar de teamă că alţii m-ar judeca greşit.

A început în şcoală. Copiii care ştiu răspunsurile la întrebări se împart în două categorii : ăia care şoptesc răspunsul colegilor şi apoi zic Vezi, ţi-am spus eu…am ştiut şi ăia care se ridică în picioare şi-l zic cu glas tare. Făceam parte din a doua categorie. Se întâmpla să mă strige tocilară, să mă creadă handicapată şi să mă invidieze cu patimă. Mi-am asumat asta. Copiii din prima categorie rămân cul, dar cu preţul de a se frustra o viaţă întreagă că ei n-au avut curajul să deschidă gura, de teama de-a nu fi catalogaţi drept tocilari.

Am ajuns la facultate şi am sperat că se schimbă ceva. Nu s-a schimbat. E încă o ruşine să ştii. Procentul celor care chiar ştiu e oricum mult mai mic decât în liceu, iar procentul celor care stau în banca lor deşi ştiu e şi mai mare.

Am învăţat 6 luni în Amsterdam. Acolo erai un paria dacă nu deschideai gura, dacă nu participai la dezbateri şi dacă nu arătai că ştii despre ce e vorba şi chiar ceva în plus. Adică acolo e ok să fii deştept. În România nu.

Nouă ne place mediocritatea. A început în comunism, când era bine să nu ieşi în evidenţă. Comunismul a trecut, comuniştii au rămas. Şi au copii. Şi-i îndobitocesc cu la fel de multă dăruire cu care au fost şi ei îndobitociţi la rândul lor. Şi îi sfătuiesc de bine : Stai mamă în banca ta! Că doamne fereşte să ai propriile tale opinii. Doamne fereşte să fii altfel! Doamne fereşte să te creadă careva deştept.

Da. Acesta e un post scris la frustrare maximă. Iau cuvântul la cursuri şi simt de fiecare dată cum mă săgeată priviri de copii frustraţi. Ä‚sta e scopul facultăţii, dragii mei tineri. Să împărtăşeşti idei, să combaţi, să argumentezi, să te îmbogăţeşti spiritual, să fii un pic mai deştept când ieşi, să încetezi a fi maimuţă. Nu e o ruşine să iei cuvântul, la fel cum nu e o ruşine să greşeşti în faţa a o sută de oameni. Şi tu şi ei o să aflaţi cum era corect şi pe viitor unii nu o să mai facă aceeaşi greşeală.

Pe mine nu mă mai atinge de mult otrava din privirile altora, că am tot simţit-o ani de-a rândul, dar mă doare că persistă şi la 20 de ani şi la 30…. şi mă doare că mediocritatea e boală naţională şi mă doare că nu-i şansă să ne vindecăm în viitorul apropiat.

Şi mă mai doare că mediocrii se înmulţesc mai repede ca ăilalţi. Şi ce-o să iasă din ei, tot în spirit bolnav de mediocritate o să crească. Vede careva vreo luminiţă pe undeva  ?!?!