Revolte

S-au împlinit 6 luni de când tata nu mai e printre noi…

Pentru că aşa e creştineşte, am adus un preot pentru slujba de pomenire.

Preot pentru care bag mâna în foc că e fost securist, cum îs mai toţi care au slujit şi pe vremea odiosului. Ăia care nu turnau ce auzeau la Sfânta Spovedanie putrezeau prin închisori sau duceau viaţă grea prin munţi sau săpând la canalul Dunăre- Marea Neagră, alături de intelectuali şi alţi oameni de seamă. Ăştialalţi care-au preferat turnătoria mizerabilă au vorbe din popor care-i scuză:

Fă-te frate cu dracul până treci puntea.

Nu-i frumos, da sănătos.

Decât sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos.

Capul plecat, sabia nu-l taie… şi altele de teapa celor de mai sus.

Tata obişnuia să zică oricui că dac-ar fi să revină Hristos pe pământ, pe preoţi i-ar biciui mai întâi. Era credincios, la fel cum îs şi eu. Doar că nu credea în preoţi, la fel cum nici eu nu prea cred. Am multe poveşti cu preoţi, cu care am discutat personal, unii din ei chiar stareţi cu trecut securist, la loc cu verdeaţă, cu căldurică, cu mâncare, cu bani şi lipsit de griji. Au făcut mătănii şi-nainte şi după ce-o turnat, probabil i-o fi iertat Domnul.

Preotul care-a venit acum a întârzâiat 40 de minute. Adică noi, proştii, am stat la mormânt 40 de minute la amiază, pe un soare crunt. A venit zâmbăreţ şi a terminat slujba de pomenire în 3 sau 4 minute. N-am avut timp să mă dezmeticesc că el deja mergea spre crâşmă, la mâncare. În timpul mesei i-am împărtăşit părerea mea despre majoritatea preoţilor şi s-a minunat cu voce tare că unii preoţi iau aşa bani şi-şi fac slujba în păcat şi au turnat la Securitate. Menţionez că el a fost preot şi pe vremea comunismului, la o biserică centrală.

La final fratele meu l-a întrebat cât costă. Nimic, a zâmbit preotul, amintindu-şi probabil de discuţiile cu mine şi cu sora mea. Frati-miu a insistat:

Haideţi părinte, ceva simbolic! şi i-a întins 1 milion.

Replica a venit tăioasă imediat:

Chiar că simbolic!!!

Mai are cineva vreo îndoială că biserica a devenit S.R.L.?

Nu mă pot abţine şi vă împărtăşesc bucuria momentului… Mă uitam la ştirile de interes naţional ale unuia din posturile de frunce ale ţării şi subiectul tratat era Cum scăpăm de mahmureală?

S-au chinuit medicii cu pilule anti mahmureală, bătrânele satului îşi dreg bărbaţii cu tăt felu de supe, pe când soluţia e muuuult mai simplă. A dezvăluit-o un cetăţean turmentat:

Dom’le….Cui pe cui se scoate…..După un pahar de ţuică…încă un pahar de ţuică.

Am plătit ieri 600 de mii ca să mi se facă o ştampilă tip antet pentru firmă. În patru ore m-am dus să o iau. Surpriză…

Băiatul care s-a ocupat de ea a greşit o cifră la contul bancar. I-am explicat calm că nu pot lua ştampila dacă mi-i greşit contu, iar el a început să se răţoiască cu mine, argumentul lui principal fiind: Da lasă domnişoară, că numa o cifră e greşită, restu-i corect.

Mai merită să mă enervez? Suntem un popor de Las-o, bă, că merge-aşa! Oare cât o să mai meargă?

Românilor şi mai ales româncelor le place să li se dea.

Atâtţia ani de aşteptare de ceva moca au lăsat urme ruşinoase pe fiecare dintre noi.

Românii sunt o ţintă uşoară pentru mai toate campaniile promoţionale. Cuvântul Gratis rezonează atât de puternic în minţile/ vidul unora încât mă sperii.

Problema e alta. Românii s-au obişnuit atât de mult cu Degeaba încât greu mai văd şi o altă variantă. Au muncit majoritatea la stat, au stat cu sila opt ore la muncă şi le-a dat preamăritul Ceauşescu bani la sfârşit de lună. Moca, cum ar veni.

Au mers la şcoală, au furat din timp arta copiatului şi au luat note mari. Moca.

Merg la serviciu, se fofilează printre alţii ceva mai luminaţi, primesc şi ei ceva în plus de Crăciun şi de Paşti. Moca.

Ar fi în stare să se ucidă între ei, când se dau mici şi pâine gratis. Îndobitociţi atâta vreme cu lucruri de pleaşcă, nici nu concep să vadă acum campanie electorală fără măcar ceva moca.

Când dau de moca, românii devin animale. Iau şi pentru acasă. Hienele mame încurgitează câtă mâncare pot atunci când găsesc o sursă, pentru a-şi hrănii apoi puii cu vomă. Altfel nu-i supravieţuire. La noi nu-i nesesitate vitală, e pur şi simplu nesaţ.

Înainte de meciul cu Franţa, în Olanda se împărţeau moca tricouri portocalii şi nişte pălării imense protocalii. Fiecare lua câte un tricou şi-o pălărie, fără călcare în picioare şi cu răbdare.

Se dă şi la ei moca, însă ei supravieţuiesc şi fără asta. Că ei au învăţat să muncească alea 8 ore şi că ei n-au avut dumnezei comunişti care să le dea aproape moca apartamente şi slujbe.

Tineretu nostru jeleşte alea 8 ore. Şi stă pe mess. Că era mai bine pentru tineret înainte de ’89. Că avea tineretu apartamente şi loc de muncă bun.

Copiii noştri muncitori nu pricep că salariul nu vine MOCA, aşa cum le-a venit părinţilor atâtea decenii, ci tre să faci ceva în schimb. Şi de-aia e mic, că tineretu nu face. Şi de aia e tineretu tăntălău şi limitat, că a primit note moca în liceu şi facultate. Că i-au dat părinţii moca atenţie şi bani.

Că l-au scos părinţii moca din belele şi că au scăpat nepedipsiţi când au greşit.

*În mod evident, generalizările de mai sus în exagerate, din dorinţa autoarei de a scoate în evidenţă apucăturile majorităţii. Nu există intenţia jignirii excepţiilor.

Sunt adepta pedepselor, indiferent de domeniul despre care discutăm sau de greşeala comisă. Atâta timp cât îs bine reglementate, pedepsele au o utilitate deosebită. A conta doar pe conştiinţa oamenilor s-ar putea să fie fatal.

Pedepsesc şi mă las pedepsită când greşesc, fie că asta înseamnă:

• să închei o relaţie sau să fiu părăsită
• să încetez a mai discuta cu cineva
• să plătesc cu bani eroarea comisă: de exemplu o amendă
• să plâng sau să stârnesc lacrimi.
• să accept mustrări sau să cert pe cei ce-mi greşesc.
• …

Ar fi multe altele, da astea îs primele care mi-au răsărit în minte.

Acum ceva timp mă plimbam împreună cu nişte prieteni într-una din zonele aglomerate ale Amsterdamului (a se citi Red Light District) şi am sesizat următoarele:

• doi tinerei veseli, atent supravegheaţi de către un poliţist ştergeau un zid
• nu foloseau nimic altceva decât propriile mâini sau haine
• alţi oameni se adunaseră curioşi şi îi priveau
• zâmbete atît pe faţa poliţistului, cît şi pe cele ale tinerilor, cât şi pe feţele publicului

Ce se întâmplase: Cei doi flăcăi, aflaţi în plină nevoie de a urina şi departe de o toaletă, deşi sunt pisoare peste tot în Amsterdam, inclusiv pe străzile cele mai aglomerate, au scăpat de presiunea momentului făcându-şi nevoile pe zidul unei clădiri. Din nefericire pentru ei, poliţistul era câţiva metri mai încolo şi i-a pedespit pe măsura faptei lor.

Ce apreciez eu în toată situaţia?

• Atitudinea lor: DA, am fost nişte dobitoci că am urinat ca animalele pe ziduri, deci o să ne ştergem propria urină, chiar dacă e greţos şi ni se întoarce stomacul pe dos. Altă dată n-o să se repete.
• Atitudinea oamenilor ce-i priveau: admiraţie pentru că-şi reparau greşeala
• Faptul că nu eram în România: s-ar fi lăsat cu bătaie, flegme între ochi, înjurături de mamă, picioare rupte şi ameninţări

Ce mi-aş dori?

Aplicarea principiului biblic: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!

Mi-aş dori să li se taie mâna celor care fură, celor ce dau sau iau şpagă, să fiu bătuţi crunt cei ce bat şi în general, chinuiţi cei ce chinuie. N-ar fi nevoie decât de două-trei exemple şi lumea s-ar mai cuminţi.

Într-o ţară în care furtul de orice fel şi jmekeria îs la rang de artă, îmi rezerv luxul de a greşi când spun că numai teroarea ar mai putea restabili ordinea.

Dacă trebuie să fii paznic la animale sălbatice, e bine să nu le tratezi ca pe cele domestice, că e posibil să te mănânce.