Revolte

Ne-am plimbat acum câteva zile de-a lungul canelelor, am privit apa şi norii de pe poduri învechite şi ne-am minunat de un gest ce nu depăşeşte cu nimic firescul.

O gaşcă de tineri veseli se plimbau cu o barcă măricică, bucurându-se de un mini picnic pe ea. Se delectau cu puţin vin, puneau mâncarea pe masă, tăiau legumele, cântau veseli şi nimic nu prevestea tragedia ce avea să se întâmple…

Peste câteva clipe, punga de plastic verde în care depozitau gunoaiele şi sticlele goale a fost scăpata în apă. Ce a urmat mi-a depăşit imaginaţia. Au oprit muzica şi barca aproape instantaneu. Canalele din Amsterdam sunt destul de strâmte, iar barca lor destul de mare. Asta însă nu i-au împiedicat. Au ajuns la un punct de joncţiune cu alte 2 canale şi prin multe manevre au reuşit să întoarcă barca. Au venit apoi încetişor înspre pungă, însă s-au grăbit să o ridice din apă şi jumătate din conţinutul ei s-au vărsat. Pentru încă jumătate de oră, am stat neclintită pe pod şi am privit cum, cu o răbdare incredibilă, au tot învărtit şi sucit barca astfel încăt să strângă fiecare sticlă şi ambalaj ce din vina lor a ajuns în apă.

Apoi mi-am amintit de zecile de oameni care din greşeală scapă câte un ambalaj pe stradă şi-l lasă acolo. Sau de cei care aruncă pe geamul de la maşină. Sau de cei care merg la picnic şi lasă posterităţii amintirea trecerii şi nesimţirii lor.

Cei despre care am vorbit erau tineri, probabil puşti de 20 de ani, nu era nimeni bătrân şi nebun care să ţipe la ei, şi nici multă lume n-a observat căderea pungii. Dar aici nu e vorba de a te feri de ochii cuiva, ei nu fac lucrurile bine doar dacă vreun ochi de securist îi priveşte, ci fac lucrurile cum trebuie pentru că aşa au fost educaţi.

Aştept ziua în care voi vedea atâta simţ de responsabilitate civică şi în România. Şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.

…în care vei găsi numaaaaaai copii cam tot ce ţi-ai putea dori şi încă ceva în plus. Bani să ai şi curaj…

Păpam în fugă ceva şi mai aruncam câte un ochi pe un săptămânal cultural din Amsterdam. Găseşti în paginile astea informaţii despre ultimele filme, ultimele expoziţii, cele mai recente spectacole de teatru, ce concerte sunt săptămâna asta, anunţuri de toot felul, înformaţii despre cluburi, petreci, adunări, manifestări culturale de tot felul.

Apoi e o rubrică care se intitulează semeţ Gays & Lesbians (Homosexuali & Lesbiene). Şi aflu de aici următoarele:

• în seara asta petrecere lesby. Se primesc şi bărbaţi, dacă vin însoţiţi de o prietenă-femeie
• mâine întâlnire a homosexualilor infectaţi cu HIV, organizată de una din fundaţiile care le apără drepturile
• tot mâine petrecere în chiloţi în unul din cluburile de pe-aici. Dacă devine totuşi prea cald în ring, există ceva mai multă răcoare şi intimitate în balcoanele puse la dispoziţie tot de club
• duminică e petrecere în pielea goală. Intrarea 12 euro
• miercuri e ora săptămânală de înotat în pielea goală.

Şi nu mă mai mir că oamenii-s veseli aici şi cu chef de muncă. Nu-i nici un stres care să nu-i lasă să doarmă. Mi-e greu să cred că e ceva ce îşi doresc şi nu reuşesc să aibă. Pe de altă parte, mă întreb ce fantezii or fi având, în condiţiile în care aproape tot se poate îndeplini în câteva clipe.

Nu neg că se întâmplă minunăţii din astea şi pe la noi, însă cred că e departe ziua în care o să citesc în ziarele româneşti despre cluburi care organizează petreceri gay nud. Primii sosiţi ar fi băeţaşii adevăraţi, dă dupe blocuri care vin să-i bată pe homalăi.

Şi mă întreb: normalitatea unde-i?

La ei, unde nişte anormali dansează cum vor ei, nederanjaţi de nimeni în cluburi speciale pentru ei sau la noi, unde anormalii îs bătuţi cu bestialitate de alţii, normali ?

Aţi avea ceva împotrivă să aveţi un profesor homosexual?

Eu nu.

S-a iscat discuţia în timpul unuia dintre cursurile mele, când profesorul ne-a spus că deşi învăţământul superior este public şi finanţat de către stat, unele universităţi îşi iau libertatea de a impune condiţii suplimentare la angajarea cadrelor didactice. De exemplu, profesorul în cauză nu s-ar angaja niciodată la o universitate catolică, pentru că el este ateu, iar angajarea ar presupune ca domnia sa să semneze un act prin care se angajează să respecte tradiţiile, ritualurile, manifestările acelei universităţi Şi -desigur- să şi participe la ele.

Tot dumnealui ne-a mărturisit că deşi homosexualitatea pare a nu fi un subiect tabu în Olanda şi deşi ideea de toleranţă e propovăduită prin aproape toată mass-media, totuşi homosexualii nu sunt bineveniţi-în calitate de profesori- la unele universităţi- în special cele catolice. Desigur, nimeni nu-şi declară apartenenţa sexuală la angajare, însă dacă din comportament sau din auzite sau cine ştie ce altă sursă “se dovedeşte” că cel în cauză e homosexual, i s-ar putea cere, sub un alt pretext să-şi schimbe locul de muncă.

Barbar, în opinia mea. Nu mă interesează ce face profesorul meu în dormitor, atâta timp cât ştie să-şi predea lecţia. Cu ce e mai normal un heterosexual care adoră să-şi biciuiască nevasta sau să se lase lovit până la sânge? De ce să fie judecată performanţa lor profesională prin prisma orientării sexuale?

Însăşi categorisirea de normal şi anormal cere niţică atenţie. Conform bilogiei, normal e tot ce deţine o majoritate, pe când anormale sunt mutaţiile sau excepţiile de orice fel cu alte cuvinte minorităţile. Ne jucăm aici cu termeni relativi. Nu e normal pentru mine să-mi înfing inele şi metale în toate părţile corpului, dar pentru membrii anumitor triburi e.

S-avem puţină răbdare, căci printr-o Judecată o să trecem cu toţii şi-abia atunci o să vedem ce-i normal şi ce nu. A ne juca de-a judecătorii până atunci s-ar putea să fie greşit şi periculos.

Profesorul meu ideal nu trebuie să fie heterosexual, ortodox şi de rasă caucaziană. El trebuie să ştie ce şi cum să predea şi mai apoi cum să evalueze. Tot ce face în afara cursurilor nu e în aria mea de interes şi nu-mi afectează cu nimic viaţa.

Pe mine mă tot miră faptul că deşi Olanda are unele din cele mai liberale viziuni asupra vieţii, deşi aici totul pare permis şi aproape că nu-i urmă de discriminare, majoritatea femeilor devin casnice după ce nasc, în timp ce bărbaţii întreţin întreaga familie.

Am discutat zilele trecute cu o studentă olandeză. Tipa avea un scop destul de clar în viaţă. Să-ţi găsească un soţ care să o întreţină. Desigur, va termina facultatea, va munci o vreme- ideal ar fi totuşi o slujbă part-time- apoi se va căsători şi va avea copii. Moment în care îşi va dori să le ofere o educaţie corespunzătoare. Iar munca s-ar putea să o împiedice. Desigur, are nevoie de servicii medicale, sociale şi tot ce ar deriva din taxele pe care le-ar plăti dacă ar fi angajată. În Olanda , taxele pe venit sunt aproximativ 35 %. Soluţia a venit rapid: soţul va fi de acord să i se retragă din salariu şi taxele corespunzătoare ei. Sigur, nu toată lumea gândeşte aşa, sunt femei multe care muncesc, care vor face asta în continuare, dar pe mine m-au revoltat puternic planurile ei.

Apoi am reanalizat situaţia. În România asta nici n-ar fi posibil, poate că de asta e aşa de greu de conceput de către mintea mea. În România A munci sau a nu munci? nu e o întrebare frecventă pentru femei. Mai degrabă ar fi A avea o slubjă sau două slujbe în acelaşi timp?. Stadiul nostru de dezvoltare nu permite existenţa prea multor familii în care un singur salariu să fie suficient pentru o viaţa decentă. Uneori nici două nu reuşesc să acopere cerinţele minime.

Dorinţa ei e firească în condiţiile în care bărbatul are posibilitatea să câştige îndeajuns de mulţi bani pentru o viaţă puţin peste nivelul minimei decenţe. De ce să munceşti cu înfioarare zi şi noapte pentru mai mulţi bani, când viaţa nu înseamnă numai bani- că nu poţi nici s-o cumperi, nici s-o prelungeşti? Argumentul ei – acela de a se ocupa de o bună educaţie a copiilor este unul extraordinar de puternic. Am crescut cu cheia de gât, veneam singură de la şcoală, îmi făceam singură temele şi uneori părinţii mei veneau de la serviciu înainte să adorm. Pentru că altfel n-aş fi avut ce mânca. Am fost cazul fericit care nu a fugit de acasă, nu a vândut obiecte din casă, nu s-a pierdut undeva pe drum, dezorientat de lipsa cuiva care să-l îndrume. Am avut poate prea devreme maturitatea să înţeleg că viaţa nu-i mereu justă. Nu regret nimic acum şi nu-mi condamn părinţii pentru că ştiu că au făcut ce a fost mai bine pentru mine. S-au sacrificat enorm şi n-au fost singurii. Totuşi , ce ne facem sutele, miile de copii care se uită zilnic la pozele părinţilor plecaţi în Italia?

Nu cred că e o ruşine să fii întreţinută de bărbat atâta timp cât devii o mamă şi o soţie excelentă. Desigur, acum visez că o să le împac pe amândouă- şi carieră şi familie. Şi înainte să am discuţia cu tipa din Olanda, care părea destul de inteligentă, nu aş fi acceptat nici măcar ipotetic să renunţ vreun moment al vieţii mele la o carieră agitată şi aducătoare de succes.

Nici acum nu cred că aş accepta vreodată să fiu întreţinută de bărbat, dar cel puţin nu mai condamn cu atâta uşurinţă femeile care fac asta- cu condiţia să fie mame şi soţii excelente.

Olandezii îi spun De Wallen.

Ca orice treăctor prin Amsterdam care se respectă, fireşte că am vizitat şi eu faimosul cartier cu felinare roşii. O să vă povestesc cum e din două puncte de vedere:

I. Obiectiv

E paradisul sexului. Femei de toate vârstele, naţiile şi formele stau zâmbitoare în vitrinele luminate instens în roşu. Turiştii se opresc în faţa geamurilor, fac gesturi obscene, comunică prin semne cu domnişoarele vesele care stau de partea cealaltă a geamului. Din când în când câte o uşă se deschide pentru că bărbaţii negociază preţuri, minute, servicii. În principiu 20 de minute costă între 20 Şi 50 de euro, dar preţurile variază mult în funcţie de factori pe care vi-i puteţi închipui şi singuri.

Fotografiatul este strict interzis şi aspru pedepsit în întreg cartierul. Deşi se zvoneşte că ar fi o zonă nesigură, sunt mulţi poliţişti atenţi la tot ce mişcă, iar străduţele sunt foarte aglomerate, pline de turişti amatori de senzaţii tari. Totuşi, îs destui hoţi de buzunare, pândind momente de neatenţie şi mai ales îs mulţi drogaţi care vând orice: biciclete, femei, cocaină, marijuana… E bine să-i evitaţi.

Red Light District există de prin secolul XIV, aceasta fiind zona în care marinarii întorşi de la muncă căutau şi găseau puţină atenţie feminină. Acum prostituţia este legalizată în Olanda, iar femeile care lucrează aici sunt plătitoare de taxe. Totuşi ele înfruntă discriminarea societăţii, au dificultăţi când încearcă de exemplu să obţină credite de la bănci sau să încheie tranzacţii de orice fel. Deşi teoretic toate femeile care îşi cstigă existenţa aici ar trebui să aibă analizele medicale actualizate, asta nu prea se întâmplă. Multe dintre ele sunt purtătoare de HIV- cazurile cele mai grave, sau de diverse infecţii cu transmitere sexuală.

Dincolo de geamuri, femeile sumar îmbrăcate te ademenesc cu pupici trimişi prin aer şi-ţi arată ce au prin cameră: pat, jucării etc..

În afară de celebrele vitrine, în Red Light District sunt o mulţime de sex theatres adică locuri în care contra unei sume cuprinse între 25 Şi 40 de euro, poţi lua parte la un spectacol erotic. Faimoasele Casa Rosa, Moulin Rouge sau Bananenbar se întrec în a atrage cât mai mulţi clienţi, sporind diversitatea spectacolelor. Poţi urmări femei, bărbaţi, femei şi bărbaţi, dansuri sau chiar acte sexuale live.

Există apoi zeci de baruri Şi coffee shopuri unde poţi consuma droguri uşoare şi fireşte există multe fast-fooduri pentru că unora li se face foame, printre-attea alte pofte.

31 martie 2007 a fost ziua în care în Cartierul Roşu a fost dezvelită statuia Prostituatei Anonime, un gest menit să atragă toleranţa Şi respectul întregii lumi faţă de practicantele acestei meserii.

II. Subiectiv

Este un spectacol grotesc Şi macabru. Se prea poate ca părerea mea să fi fost alta dacă aş fi fost bărbat, dar mă apuca jalea şi mi se rupea sufletul la fiecare privire de dincolo de sticlă pe care o întâlneam. Fetele zâmbesc, dar zâmbetul nu-i al lor… ochii li-s împăienjeniţi probabil de alcool şi droguri fără de care meseria lor ar fi şi mai cruntă decât pare.

Majoritatea erau foarte tinere, copile distruse pe veci de experienţele lor nocturne. Pe undeva, poate că e bine că prostituţia e legalizată, sunt convinsă că viaţa lor e ceva mai bună decât a damelor care-şi petrec nopţile pe străzile Bucureştiului, dar…. rămâne un mare DAR…

Nicăieri şi niciodată nu mi-a fost dat să văd femei într-o ipostază mai degradantă de-atât. Femeia e pentru mine acea muză delicată, acel izvor de viaţă care merită preţuit cu sfinţenie şi nu pot să accept firescul unei situaţii în care o ea e un simplu instrument de satisfăcut bolnave plăceri. Nu regret că am fost acolo, pentru că e o experienţă de viaţă. Traumatizantă, ce-i drept, însă utilă pentru mine, ca om încă tânăr şi încă inconştient de toate feţele vieţii.

Locuri ca Red Light District au fost încă din cele mai vechi timpuri- nu degeaba prostituţiei i se spune cea mai veche meserie- şi or să tot fie multă vreme de-acu încolo.

E încă un lucru pe care-deşŞi mă deranjează cumplit, nu pot să-l schimb…

Nu am nici o urmă de respect pentru bărbaţii care plătesc pentru femei. E un mod înjositor de a recunoaşte: NU POT! SUNT INCAPABIL!