Revolte

E o idee larg răspândită cea conform căreia o economie cu adevărat prosperă poate fi doar una prin excelenţă liberă. Condamnăm intervenţia statului în economie şi propovăduim concepţii liberale.

Privim cu respect către ţări dezvoltate, pentru că ele sunt cel mai relevant exemplu al funcţionării eficiente a economiei de piaţă.

Ne gândim cu groază la ţările în care copiii muncesc ca să poată supravieţui încă o zi şi ni se pare barbar sclavagismul. Apreciem existenţa unei legislaţii dure care reglementează problemele menţionate mai sus şi considerăm asta a fi normal, etic vorbind. Practic, respectăm drepturile şi libertăţile omului.

Economic însă, e – în mod paradoxal- vorba despre o îngrădire. A impune legi care scot din uz o parte a forţei de muncă, ca factor de producţie, înseamnă să ştirbeşti din libertatea economiei. Înseamnă intervenţia statului – un coşmar al neo liberalilor.

Forţa de muncă mult mai ieftnă din ţările subdezvoltate, rezultată în principiu datorită sărăciei, numărului mare de copii sau sclavi înseamnă produse mult mai ieftine şi în cele din urmă o formă de concurenţă neloială pentru ţările foarte dezvoltate, care sunt private de folosirea acestor resurse.

Într-o lume în care banii fac şi desfac totul, o să alegem etica sau economia?

Dincolo de revoltele stârnite în rândul apărătorilor drepturilor omului, situaţia din ţările subdezvoltate rămâne un paradis al banilor.

Inuman.

Este un soft de monitorizare a activităţii desfăşurate pe calculator. Practic înregistrează toate acţiunile cuiva atunci când se află la calculator. Şi le transmite altcuiva. Barbar!

Am aflat despre existenţa unor asemenea programe de spionat acum vreun an, când la o cafea târzie cu un simpatic necunoscut am fost sfătuită să nu-mi verific niciodată mailul de pe calculatoare străine. Tânărul mi-a explicat atunci că un astfel de program este imposibil de detectat de cineva ca mine- a se citi om atehnic şi nepriceput în ale tehnologiei- şi că astfel se reţin id-uri şi parole care mai apoi pot fi folosite în scopuri necurate. La vremea aceea, mi se păreau replici dintr-un film SF.

Astă noapte am adormit nepermis de greu şi scoţând fum pe urechi. La propriu. Bogdan se joacă cu mintea mea.

Având în vedere că-s un utilizator isteţ de Microsoft Ofiice, Messenger şi Internet şi-atât, e lesne de înţeles că cineva trebuie să facă service pentru laptopul meu care se dereglează singur. Acel cineva e tocmai Bogdan, care se ocupă şi de administrarea siteului. Acelaşi care mi-a instalat sistemul de operare şi toate programele, acelaşi care aseară îmi mărturisea că mi-a instalat keylogger. Care apoi a spus că a minţit, doar ca să vadă cum reacţionez. Care apoi făcea aluzii la mailurile mele, semn că le-ar citi zilnic. Care iar mă convingea că nu am keylogger. Care e un tip prea deştept şi simpatic, ca să mă pot supăra pe el.

Problema mea nu e dacă am sau nu, sau dacă Bogdan citeşte sau nu -şi sper totuşi că nu  -că nu-i nimic ultra secret pe-aici. Ce mă scoate pe mine din minţi e ce fel de minte bolnavă a conceput un astfel de program.

Îi găsesc utilitatea într-o companie, de exemplu, atâta timp cât angajaţii sunt avertizaţi de existenţa softului şi cât e normal să le fie supravegheată activitatea. Dar mă enervează faptul că se comercializează atât de uşor, că oricine poate să-l aibă, că în reclamele pentru astfel de softuri sunt inserate fraze de genul: Crezi că te înşală iubita? Acum poţi ştii!

Mi se pare numai mie sau programe de genul ăsta încurajează porniri perverse de tipul voyeurismului? Alimentează curiozităţi morbide şi dau celor care nu au o viaţă persoanală ocazia de a se amăgi cu frânturi din viaţa altora. E amuzant până la un punct, apoi devine tragic. Nu e nimic sănătos în a-ţi dori să spionezi, să cauţi secrete murdare, să fii mereu bănuitor, să violezi cu sete intimitatea cuiva şi să-i intri forţat în viaţă, cu bocancii plini de noroi.

Pe mine chiar mă revoltă astfel de programe şi mi-ar plăcea să existe un context legislativ bine pus la punct privitor la cazurile în care se justifică şi este permisă folosirea lor.

În primul rând pentru că n-am.

Apoi pentru că teveul îndobitoceşte.

Ştirile le aflu de pe net, iar talk shouri mai găsesc tot pe aici. Porţia de advertising mi-o iau de pe www.iqads.ro iar bucăţica de cultură generală căreia îi duc cel mai rău lipsa- în speţă Discovery Channel, National Geographic şi altele- o culeg tot de pe net.

Hoinărind liberă ca paserea ceriului pe Internet mă face să mă simt mai puţin controlată politic.

Mă revoltă la teveu că îmi jigneşte inteligenţa, că apar filme semiporno la ore la care copiii devorează imaginile , că există Oteveu, că strică ochii, că dă dependenţă şi că face vedete autentice în ritm mai ameţitor decât cel cu care îmi mor neuronii traumatizaţi de privelişte.

Respect tinerii care au reuşit să-şi dezlipească retina de eran la fel cum Zaraza respectă adevăraţii domni din România.

NU, nu e vorba de un post lacrimogen în care să slăvesc viaţa şi frumuseţile ei, nu vreu să vă conging să râdeţi mai des. Ci mai bine.

Să învăţăm efectiv cum să râdem. Pentru noi, domnişoarele, e o chestiune de maximă importanţă, pentru că delicateţea, fragilitatea şi eleganţa noastră trebuie să fie corelate cu un zâmbet şi un râs pe măsură.

Aşadar, excludem din start râsul acela de maimuţă, zgomotos, teatral şi pe alocuri fals, în care ne arătăm forţat dantura.

Râsul unei domnişoare este unul fin, plăcut, departe de a deranja auzul sau văzul cu gesturi inutile.

Mă infioară cele care pufnesc în râs, împrăştiind mâncare sau apă sau suc sau ce-o mai fi prin gură, mă sperie indecenţa cu care râd atât de tare în locuri aglomerate şi liniştite şi mă doare că pe zi ce trece domnişoarele se defeminizează din ce în ce mai rău.

Mie îmi plac mult tinerele domnişoare care au muncit cinstit ca să penetreze adânc lumea bună a muzicii, politicii, televiziunii, modei etc..

Şi mai mult îmi plac genele lor care fâlfâie cuminţi, încărcate de rimeluri Dior în timp ce demoazelele dezvăluie la emisiuni profund culturale gen Teo, De 3 ori femeie şi alte cele de teapa lor secretul acestei spectaculoase penetrări: ele au ajuns acolo pentru că nu au făcut compromisuri.

Chestiunea pe care eu aş vrea s-o clarificăm e următoarea: ce înseamnă compromis? E vorba aici, dragii mei, de sisteme de valori diferite şi automat de percepţii diferite ale noţiunii de compromis.

Pentru mine a-mi pierde nopţile lucrând la un proiect nu e un compromis în timp ce pentru o femeie măritată, cu un copil mic acasă, care eventual are febră e un compromis.

Pentru mine nu e un compromis să mă mut dintr-un oraş în altul în interes de serviciu, în timp ce pentru altcineva ar putea fi.

La fel cum pentru mine e un compromis să fac favoruri sexuale şefilor, profesorilor coordonatorilor mei, în timp ce pentru alte tinere domnişoare s-ar putea să nu fie.

Problema e: N-am putea face un sistem naţional de categorisire a compromisurilor? Să fie clasa A, clasa B etc. în funţie de anumite trăsături comune. Şi-apoi discursul respectivelor domnioare ar fi unul mai clar, să înţeleagă şi muritorii de rând reţeta succesului.