Azi am cetit câte ceva despre diferenţele între femei şi bărbaţi când vine vorba de networking. Şi, repet, ce vă spun vine din articole ştiinţifice, nu-s simple păreri.

Şi se pare că femeile au ceva probleme pentru că ele nu-s văzute ca membri cu drepturi depline în reţelele de biznis. Pentru că în general, multe din informaţii nu ajung la ele pentru că cei care le deţin consideră că femeilor nu le va folosi să ştie despre existenţa unei poziţii deschise pentru un job, de exemplu.

Sau că femeile care îs cu adevărat respectate într-o astfel de reţea informală îs mai degrabă o excepţie decât o regulă. Şi e la un moment dat o frază despre acele femei care sunt totuşi în centrul informaţiilor, care sunt privite ca membru cu drepturi egale iar în paranteză, ca şi exemplu de astfel de femei e trecut aşa: (e.g., a woman with a well-respected and well-connected husband)

Aşadar, meritul ei cel mai mare e că are un bărbat bun lângă ea.

Şi nu-mi place că citesc asta. Nu pentru că nu sunt de acord cu ce scrie în articol, ci pentru că faptul că lucrurile cam aşa stau de fapt mă sperie niţel. Şi mă mai sperie că mă pregătesc să intru într-o lume în care faptul că am sâni îmi reduce mult din credibilitate şi din şanse.

Şi îmi propun să devin o excepţie. Să vedem cât îmi şi reuşeşte.

Cum e în cercurile în care vă învârtiţi voi?

Dacă aţi avea nevoie de nişte muncitori prin casă şi firma ar fi condusă de o muiere, aţi ezita să-i alegeţi? Dacă v-aţi duce maşina la service, peferaţi un bărbat care să se ocupe de afacere? Pentru un baby sitter pentru copilul vostru, aţi apela la firma unui bărbat sau figura maternă a unei femei v-ar fi mai familiară?

Nu se aplică aici teoriile care spun că decizia de a deveni antreprenor vine ca urmare a unei porniri intrinseci, că cel care alege acest drum o face nu pentru că cineva i-o cere, ci pentru că simte pe deplin că asta e calea cea mai potrivită. Pentru că acolo antreprenoriatul e forţat.

I-am spus despre articol profesorului de Antreprenoriat Internaţional şi am ajuns apoi la următoarea discuţie: Există o legătură directă între gradul de sărăcie al unei ţări şi numărul de start-upuri care au succes, respectiv numărul de antreprenori din acea ţară.

Pe de o parte se încearcă abolirea sărăciei. Dar nu înseamnă oare asta că schimbarea climatului economic şi social din acele ţări o să ducă la un număr relativ scăzut de antreprenori, aşa cum se întâmplă în ţările dezvoltate (chiar şi Olanda are probleme cu stimularea cetăţenilor de a-şi începe propria afacere )?  Şi cuvântul zilelor noastre rămâne totuşi antreprenoriatul. Şi până găsim motivaţii interioare care să stârnească pornirile de antreprenor din fiecare, nu e mai simplu să menţinem stimulii externi care forţează oamenii să fie antreprenori?

Şi oricât de odioasă ar părea discuţia, ea este una actuală, care – aşa cum mi-a spus şi profesorul- se discută în cercuri mult mai înalte decât cel al unei săli de curs. Iar acolo, oamenii au şi putere de decizie la final. Decizii care ne afectează pe noi toţi, până la urmă.

Încep eu: beau băuturi alcoolice slabe, le prefer pe cele dulci şi o fac pentru gust. Îmi place mult vinul alb şi nu mă dau un lături de la un pahar de lichior (doar unul).Au fost momente în viaţa mea (le număr pe degetele de la o mână) când am băut şi tequila şi atunci a fost din cauza anturajului.

Eram în preajma celor mai buni prieteni, s-a decis cu majoritate de voturi că bem câteva shoturi şi m-am lăsat în voia momentului, deşi mi-am făcut câteva calcule dinainte: am decis că mă opresc singurică când simt nevoia, eram aproape de casă şi ştiam că nu-mi poate face nimeni rău, că eram numai între prieteni. Am râs mai mult ca de obicei şi am început să fac mărturisiri amuzante. Nu mă bate gândul să încerc din nou.

Voi?

Mesajul de deasupra e : Anual, se strâng 80 de kg de excremente de câini de pe trotuare. Păstrează-ţi oraşul curat!

Noi avem alte probleme. Nu de la mizeria făcută de câini, că aia nici nu ne trece prin cap că ne-ar putea deranja. Pe noi ne deranjează că ne  muşcă maidanezii.

Mesajul principal pe care l-a transmis ea ieri şi pe care vi-l retransmit eu astăzi e : NU FII O VICTIMÄ‚ A CIRCUMSTANŢELOR.

De ce să te frustrezi mereu din cauză că n-ai bani, că n-ai un job bun, că nu-ţi plac colegii etc.. când ai în orice moment puterea să schimbi ceva în viaţa ta?

Greşit să începi căutarea unui loc de muncă pornind cu ideea că e criză…nu pre se mai fac angajări, că se intră oriunde pe pile, că n-o să te ia nimeni în seamă, că oricum e greu să găseşti un job bun.

E trist să te plângi continuu de ce e în juru tău. Sigur, lucrurile îs triste, majoritatea companiilor îşi tratează angajaţii ca pe sclavi, se mai angajează oamenii şi pe pile, mai ales în sistemul public, dar asta n-ar trebui să împiedice pe nici unul dintre noi să se perfecţioneze continuu, să caute să înveţe mereu ceva nou, să-şi traducă CVul în două limbi de circulaţie internaţională, să aplice şi în alte ţări, să se autodepăşească.

Valabil şi-n viaţa personală. Nimănui nu-i plac inadaptaţii. Nimeni nu vrea un veşnic nemulţumit pe lângă casă. Nu-ţi convine ceva? Schimbă!!!

Simţi că în mediul de afaceri nu există nici o firmă care să-şi respecte cu adevărat angajaţii? De ce nu deschizi tu una?

Văd din ce în ce mai des cu copii de vârsta mea sau chiar mai tineri dau vina pe orice, numa pe indiferenţa lor nu, ca să se plângă de cât de grea e viaţa pentru ei. Ei, care au Internet şi inevitabil- lumea la picioare-  de la 5, 6 ani.

În zilele noastre, trebuie să fii de-a dreptul nesimţit ca să te minţi pe tine şi pe alţii că nu prea sunt şanse pentru tinerii la început de drum. Păi da, copii, da drumu ăsta începe de devreme, nu la 20 şi ceva de ani când ai terminat facultatea plătită de părinţi şi te-ai văzut cu diploma în mână şi multă ceaţă în jurul tău. Şi nici atunci nu-i prea târziu să începi. Da trebuie să începi la un moment dat.

Mâine n-o să mai fie criză. Companiile private o să înceteze a mai angaja oameni pe pile. Ce scuze or să mai răsară?

N-am cum să spun de la ce facultate sunt fără să stârnesc zâmbete. Ceea ce mă doare, dar asta e o altă poveste.

Îs momentan la un eveniment organizat de AIESEC,care se cheamă Heading For The Future şi care şi-o propus să facă oleacă de lumină în rândul tinerilor care se pregătesc să-ţi înceapă cariera.

Sfatul cel mai dureros pe care l-am ascultat ar fi să o lăsăm mai moale cu mediul academic şi studiile aprofundate, că nu de aici vin banii. Trist.

Am mai aflat că există un centru de consiliere în carieră în cadrul ASE. E extraordinar că există, e tragic că numa unul din studenţii din sală ştia despre el. În licee situaţia e jalnică, şi din păcate acolo se hotărăsc copiii ce anume vor să facă în viaţă.

Se menţionează pentru a nu ştiu câta oară de către un angajator puternic cât de importante îs activităţile extraşcolare. Subscriu puternic la părere. Sper să audă tătă lumea.

Criza financiară a cam schimbat raportul de putere.  Înainte era extra uşor pentru un studenţaş să ceară 500 de euro pentru un entry-level. Azi asemenea sume îs utopice, iar numărul celor angajaţi scade dramatic => concurenţa între candidaţi e sângeroasă.

În departamentele de HR se taie mai ales din bugetele de training şi din cele de recrutare.

Outsourcingul în HR nu e privit foarte bine de către unele companii, din motivul că pe termen lung duce la o scădere a performanţei în firmă. Principalul argument e că o persoană dintr-o firmă de HR nu este atât de bine motivată să facă munca perfect ca, de exemplu, un agajat propriu de la Resurse Umane. E mai uşor să motivezi, să responabilizezi şi eventual să sancţionezi un angajat propriu, decât pe cineva cu care ai un contract de outsourcing. Pe termen scurt însă, reducerile de cost sunt mai mult decât atractive. În plus, e mai mare şansa ca oamenii dintr-o companie specializată de HR să fie mult mai bine specializaţi decât o persoană de HR dintr-o multinaţională din alt domeniu de activitate.

 De reţinut:

• Angajamentul de a învăţa pe tot parcursul vieţii menţine pe oricine uşor de angajat.(replica era scrisă pe un slide din prezentarea managerului de resurse umane de la AGRANA, nu ştiu exact cui aparţine)

•  Majoritatea deciziilor de angajare se iau în primele 90 de secunde. Restul timpului e folosit de angajator ca să-ţi confirme decizia. Ceteşte postul depsre Branding Personal şi meditează adânc: tu prin ce te vinzi?

•  Joburile part-time din timpul studenţiei contează destul de mult la prima citire a CVului, dar ele ar trebui să aibă totuşi o oareşce relevanţă cu domeniul spre care tinzi.

•  O resursă importantă de studiat înainte de a păşi în câmpu muncii e www.cariere.ro

• Un angajator evaluează un CV în primele 30 de secunde.  CVurile care sar în evidenţă ajung şi la a doua citire.

• Scrisoarea de intenţie trebuie să fie specifică pe postul pentru care se aplică. Trebe să atragă atenţia şi să facă introducerea către CV.

• Un site foarte folositor pentru cei în beznă cu viaţa lor, dar şi pentru cei cu oleacă de lumină e http://www.myfuture.edu.au

E o junglă afară şi nu-ţi poţi permite să fii mediocru. Ar trebui să începi să-ţi pui întrebări seriose în legătură cu tine dacă nu eşti cel mai ceva dintre cunoscuţii tăi, dacă nu eşti foarte cumva şi dacă te rezumi la a fi nici prea înalt, nici prea scund, nici prea gras, nici prea slab, nici prea egoist, nici prea altruist, nici prea vorbăreţ, nici prea tăcut.

În fiecare zi nu faci decât să te vinzi, fie că eşti la muncă, între prieteni, în faţa unor gagici, sau între neamuri, la o reuniune de familie.

Socializarea e deja un clişeu şi fiecare face cunoştinţă cu sute de persoane de-a lungul unui an. N-o să ai foarte mult timp să te întipăreşti în mintea cuiva, uneori va trebui să faci asta în câteva minute. Nu trebuie să ieşi în evidenţă în orice circumstanţă şi cu orice preţ, dar e vital să te diferenţiezi prin ceva.

De cele mai multe ori, modul în care vrei tu să te poziţionezi nu o să aibă nici o legătură cu felul în care vei fi perceput, iar fiecare reacţie pe care o ai din partea publicului tău, adică a oamenilor cu care interacţionezi, trebuie analizată ca să poţi apoi îmbunătăţi propria ta marcă de sine.

În cercurile în care mă învârt există bogdănisme, ralucisme, dănisme, am un prieten care e guru în ale calculatoarelor,  e unul care e nemernicul absolut, e o fată care şofează extrem de bine, cunosc şi câţiva frustraţi, ştiu şi visători, pesimişti, optimişti, zăpăciţi, mincinoşi, neserioşi, veşnici amorezaţi, obsedaţi de jocuri, tipe fără nici un fel de prejudecăţi, o tipă cu cei mai frumoşi sâni din lume, trei fete lângă care ador să mă trezesc în aproape fiecare dimineaţă pentru că sunt deştepte, ambiţioase, una cea mai grijulie şi responsabilă persoană de 20 de ani pe care o cunosc, cu ochi albaştri absolut superbi, alta cea mai ordonată şi calculată dintre prietenele mele, cu un bun gust de admirat,  cea de-a treia e partenera perfectă de ars parchetul şi de plătit amenzi, de dormit împreună şi de lansat cuvinte cu potenţial de gen …

M-am îndepărtat mereu de oamenii care nu erau cu nimic speciali şi nu reţin sub nici o formă numele unei persoane care nu se remarcă prin nimic.

Brandul meu începe cu felul neglijent în care mă îmbrac, cu haosul de pe birou, cu cărţile împrăştiate lângă pat, cu zecile de obiecte pe care le pierd, cu toate exagerările pe care le fac când povestesc ceva ce mi s-a întâmplat (astea fiind ralucismele), cu viciile pe care le am, cu gafele pe care le comit zi de zi, cu revoltele mele absurde şi se termină cu toate zilele de naştere pe care le uit, cu sutele de lucruri pe care le fac mereu pe ultima sută de metri care culmea- îmi şi ies bine, cu modul de a mă adresa cuiva, cu atitudinea mea misogină şi cu glumele deplasate pe care le fac.

Nu o să schimb nimic din astea, din simplul motiv că aşa am ajuns să am un cerc destul de larg de cunoştinţe şi unul ceva mai retrâns de prieteni. Îmi place să cred că am lăsat o urmă, fie ea caldă sau dureroasă în sufletul oricui m-a cunoscut. Mi-e teamă să ajung să fiu o tipă ca oricare alta şi mă îngrozesc zecile de tineri care nu-s conştienţi că marca lor e cel mai de preţ bun pe care îl posedă.

Nu e sănătos să îţi schimbi des prietenii.

Nu e sănătos să ai alt id de messenger în fiecare săptămână.

Nu e sănătos să îţi schimbi radical stilul vestimentar, alimentar,sexual sau de viaţă, în general, de câteva ori pe an.

Cel mult, vei fi veşnicul nehotărât, un imatur labil şi cu o părere incertă de sine.

E bine să te îmbunătăţeşti continuu, dar ţine minte că o imagine formată şi bine încetăţenită e uneori imposibil de schimbat. Cunosc cel puţin trei nemernici pe care nu îi voi putea vedea nicicând altfel. Ia aminte din timp că orice faci, spui, sugerezi comunică despre tine. Poziţia corpului într-o discuţie, modul uşuratic de a te îmbrăca, lecturile tale, alegerea ta de a deschide sau nu uşa unei domnişoare atunci când intri undeva, modul de a reacţiona când cineva de înjură sunt toate  lucruri care te definesc şi pe care, chiar dacă le vei schimba cândva, nu le vei putea şterge din mintea cunoscuţilor tăi.

Oamenii te cunosc nu după cum vrei să pari, uneori nu după modul amabil în care te comporţi de obicei, ci după modul necontrolat în care te comporţi o singură dată, chiar şi câteva secunde. Au să ţină minte extremele şi tot ce te face să fii un pic altfel, fie acel ceva legat de îmbrăcăminte, de tunsoare, de inelul pe care îl porţi, de maşina pe care o conduci, de atitudinea ta faţă de homosexualitate, de pasiuna ta pentru sporturi extreme sau de faptul că ţi-e frică să dormi cu lumina stinsă.

Suntem 6 miliarde, ADN-ul e cu siguranţă unic, dar mişcările de uniformizare socială îs greu de combătut.

Provocare mea de azi e să te defineşti în raport cu cei pe care-i cunoşti. Pe tine ce te face special?

Şi m-am minunat de ce-am văzut pe-acolo. În ordine:

• eu am glumit când am zis de faza cu pixu, da unii chiar numai asta vânau. Mocăciuni de la fiecare stand, pliante, o bobiţă de strugure, un carneţel etc..
• mizerie multă în jurul Sălii Palatului. Românii ghiolbani (deşi s-ar putea să fi comis un pleonasm)  aruncau fluturaşii ăia pe unde apucau, sta-le-ar în gât. Pe scări, pe lângă coşurile de gunoi, lângă maşini, pe maşini etc..
• Angajatorii erau ciufuţi. Unii din ei păreau sclavi. Era, ce-i drept, sâmbătă după-amiază şi probabil că nimănui nu-i convenea să stea la stand, da un pic de teatru de dragul potenţialilor angajaţi n-ar fi stricat. Eu dac-aş fi director de companie nu mi-aş trimite cei mai trişti angajaţi să facă reclamă şi să atragă pe alţii. m-aş duce eu personal. Aş vorbi însufleţit, aş deborba de energie, mi-aş ascunde cearcănele, m-aş da cu bujori în obrăjori, aş fi ca proaspăt venit dintr-o lungă vacanţă. It’s all about the image…
• cred că toate seminariile au fost interesante, eu am participat la unul singur şi mi-a părut lăudabiă iniţiativa celor de la WNS de a-l organiza. Nu am aflat nimica nou, dar faptul că a trebui să interacţionez cu ceilalţi participanţi şi să participăm activ m-a mulţumit
• nu m-a convins nimeni că la ei în companie ar curge miere, lucru de care oricum îs convinsă că nu se întâmplă nicăieri, dar ar fi fost frumos să fie totul mai animat. Am văzut la standul celor de la Adobe că aveau nuş ce joculeţ, dar nu ştiu dacă era accesibil şi participanţilor sau se jucau numa cei de la stand. A mai fost simpatic omuleţul dolofan de Michelin, pe care îl cheamă Bibendum şi care se tot agita pe-acolo şi mai înveselea puţin toţi triştii. Era unul îmbrăcat în pungă de chipsuri de la Lays parcă, dar ăla era complet plictisit şi îşi agita numai mânuţele.
• Am ieşit un pic mai dezorientată decât am intrat, dar încă e timp…

Şi m-a frapat că pisicile savurează cărniţă de iepure, de vită, pe porc sau de pui. V-aţi putea vreodată închipui o mâţă vânând un iepure şi devorându-l cu nesaţ? Sau ucigând un viţel?!?!? Nici eu….

La câine mai merge să vezi mâncare de porc sau de vită….oarecum…

Problema mea e că oamenii se lasă păcăliţi prea uşor. O tanti căuta pe raft o anume marcă de mâncare de câini, ca numai aia îi place pechinezului ei, deşi îs convinsă că pechinezul n-a vorbit niciodată cu ea ca să-i zică exact ce gândeşte. Oamenii nu cumpără mâncarea preferată a animalelor lor, ci mâncare lor preferată pentru animale!

Mă înţelege careva? E doar un joc semi murdar de marketing, ca în cazul oricărui alt produs. Reclamele te ademenesc pe tine şi te duci aşa convins la magazin şi cumperi într-o veselie, când de fapt mâţei tale s-ar putea să-i placă mai mult un şoarece decât un purcel.

Chiar aşa!! De ce nu există cărniţă de şoricel la conservă? Apăi uite de ce. Mâţa ar saliva numai gândindu-se la asta, dar stăpânul sclifosit ar strâmba din nas oripilat. Şi pân la tătă urma, stăpânul are banii. Şi aici apar cercetătorii lui peşte care demonstrează ştiiţific că mâncarea X din carne de orice altceva este ideală pentru animale. Trist.

Cât despre câini, eu ştiu că-s destul de fericiţi cu cărniţă simplă şi-un os de ros, nu trebe neapărat să fie friptură în sos alb cu nuş’ce alte minunăţii.

Şi că tot vorbim de gusturi ciudate, un prieten din India mi-a mărturisit că al lui câine este complet vegetarian, ca şi restul familiei. Cum o fi un Azorel care n-a ros vreodată un os?  Având în vedere că din raţiuni religioase, acolo lumea nu papă carne de viţel, sigur cercetătorii au demonstrat sau îs pe cale să demonstreze că ar fi toxică pentru căţei şi cel mai bine e să-i hrăneşti cu o conservă de salată.