Revolte

Am făcut ieri greşeala să ies din casă şi să umblu pe străzi pe la 11 noaptea. Inconştienţă maximă din partea mea. Pentru că n-am mai fost demult pe-acasă şi nici n-am ieşit aşa târziu de ceva vreme, am omis să observ un lucru. Botşeniu are din ce în ce mai mulţi jmecheri. Mă obişnuiesem cu toţi neterminaţii care umblau în maşini mari ca să compenseze bărbăţia mintea mică. Majoritatea manelişti sau hauseri (că tot veni vorba+ aţi sesizat că mai toţi hauserii înfocaţi îs foşti manelişti?), cu geamu deschis că nu mai încăpea prostia. Prostia care era şi-a lor, da mai ales a părinţilor care-i lăsau să se ucidă pe străzi în maşini prea puternice pentru ei. Acu pe lângă toţi inconştienţii pe patru roţi, au apărut jmecheroii adevăraţi pe motociclete. Care se plimbă târziu pe câteva din puţinele străzi ale Botoşaniului, cu motoare turate la maxim. Aseară am crezut că o să fiu martora unei morţi stupide… Cretinii se ridică pe o singură roată pe una din străzile cele mai aglomerate ale oraşului, chiar lângă Teatru, deşi strada e îngustă şi-s maşini parcate peste tot.

Lor nu le pasă că un om, un câine sau chiar Moartea poate sări dintre maşini.

Mie nu-mi pasă dacă ei îşi împrăştie maţele pe lângă motocicletă. Da dacă tot îşi caută sfârşitul, de ce n-o fac în câmp, departe de oameni nevinovaţi?

Şi răspunsul vi-l dau tot eu, că-s fată fâşneaţă şi mă prind rapid. Că Poliţiei i se rupe, i se fâlfâie, o doare în cot şi nu-i pasă. Banii vin şi pietonii care mor îs tot timpul vinovaţi. Mi-e atât de silă de oamenii scurţi la minte din oraşu ăsta şi mă simt legată la mâini. Le-aş da foc unora cu plăcere. Am senzaţia din ce în ce mai mult că altă cale să ne civilizăm nu e. M-au iritat la culme ăştia cu motocicletele lor care se credeau maimuţe în centrul oraşului şi-şi dansau ritualul de împerechere în faţa altor maimuţe în călduri. Am aflat că asta se întâmplă cam seară de seară şi nici nu se pune problema vreounei sancţiuni că miliţienii au lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să înveţe să citească, să scrie etc. De le-ar ieşi măcar asta…

Nu-mi plac cerşetorii. Nu obişnuiesc să le dau bani şi mă enervează teribil cei care te agasează, te urmăresc, te imploră, te binecuvântează şi-apoi îţi aruncă blesteme în faţă că eşti atât de rău şi de nemernic încât să nu le dai nimic.

şi totuşi mi-e tare drag un individ care îşi petrece mai tot timpul în faţa supermarketului de la parterul clădirii în care locuiesc eu.

Totul datorită unui extrem de rafinat “simţ” al marketingului pe care el îl deţine. E o altă poziţionare. El nu imploră pentru bani, nu stă în genunchi şi nu poartă haine rupte şi murdare. E un individ modest îmbrăcat, mereu zâmbitor, care oferă anumite servicii: să aibă grijă de câinii celor care intră în supermarket, să păzească biciclete, să ajute oamenii să-şi care sacoşele pe o distanţă scurtă şi altele de genul celor de mai sus. Primeşte cu aceeaşi plăcere şi bani, şi o sticlă de apă şi un simplu mulţumesc.

Dă Bună Ziua tuturor celor care intră în vreo trei sau patru limbi de circulaţie internaţională, spune La Revedere la fel de respectuos şi reuşeşte prin lucruri mici să-ţi facă ziua mai bună.

E clar că nu are o viaţă roz, dar zâmbetul e arma lui. Ţi-e imposibil să nu-i zâmbeşti şi tu. Îl salut şi eu de fiecare dată, îi ofer uneori câte ceva şi-mi mulţumeşte zile în şir. Mi-a mărturisit de curând că arăt minunat în negru: You look gorgeous in black!!!

Vine şi pleacă în fiecare zi cu bicicleta la “locul de muncă” şi de fiecare dată când lipseşte sunt cel puţin vreo 3-4 oameni care îl caută cu privirea. El nu e un cerşetor, e o parte integrantă a comunităţii de aici, porţia zilnică de zâmbet a celor care se grăbesc la şcoală sau cine ştie unde şi e bucuria căţeilor care se simt alintaţi cele câteva minute cât le lipseşte stăpânul.

Indiscutabil, cea mai veche meserie. şi cea în care ne pricepem cel mai bine, aş îndrăzni. Atâtea secole de continuă şi asiduă perfecţionare şi-au spus cuvântul. Ne rafinăm pe zi ce trece.

Vreau să se înţeleagă foarte clar opinia mea despre prostituţie. Sunt convinsă şi susţin cu tărie că în toate femeile există pornirea asta, iar cele mai multe dintre ele chiar îi dau curs, atâta doar că pentru diferite niveluri ale preţurilor. Care uneori nici măcar nu sunt exprimate în bani.

E vorba de educaţie aici. O fată este învăţată de mică- în mai toate culturile- că cea mai de preţ avere a ei e neprihănirea pe care ar trebui să o ofere doar celui care merită cu adevărat. Economic vorbind, ne referim aici la un bun foarte rar- în speţă himenul, care se tranzacţionează o singură dată, pentru un preţ adesea exorbitant. Ca în orice alte afaceri, uneori unele iau ţeapă. Oferă bunul dar nu primesc în schimb ce au aşteptat. Supraestimare gravă.

Bărbaţii sunt educaţi de mici pentru a se întrece în arta galanteriei, se chinuie să ajungă la inimile demoazelelor, ei sunt cei care vor cumpăra. Iar când banii nu-s de-ajuns, vorbele dulci şi-nşelătoare, zâmbetele mincinoase şi privirile slinoase ce se vor a fi îngereşti ar putea să ajute. Alteori e de-ajuns să fie sinceri, frumoşi şi deştepţi, dar astfel de cazuri sunt rare în viaţa de zi cu zi.

E întâmplător oare că temerea cea mai mare a femeilor implicate într-o relaţie e “Oare mă vrea doar pentru sex?” în timp ce a bărbaţilor e “Oare mă vrea doar pentru bani?” ?!?!? Eu spun că nu-i deloc întâmplătoare.

E chemarea naturii, dacă vreţi s-o numim aşa. Femeile au puternice porniri carnale care le împing continuu spre a se vinde. E însă şi aici o artă. Aceea de a şti să te stăpâneşti, de a şti să te oferi scump.

Ca în orice economie liberă, raportul dintre cerere şi ofertă reglează preţul. Şi dacă oferta e atât de mare şi nesăbuită şi haotică şi de cea mai joasă calitate, cum să mă mai mir că femeile se dăruiesc pentru o bucată de pâine şi salam, pentru o plimbare cu maşina, pentru un pahar de băutură scumpă, pentru un lănţişor de aur cu pandativ, pentru minciuni auzite de alte atâtea zeci de urechi înaintea alor ei?

Trezire,doamnelor şi domnişoarelor! Porniţi în viaţă cu ceva extrem de scump şi valoros. Nu coborâţi cu-atâta inconştienţă preţul. E imposibil a-l mai ridica apoi. O maşină cu 300000 de km la bord n-o să mai fie niciodată atât de dorită ca una cu 3. Nu modificaţi afişajul. S-au uzat oricum celalte piese. Se citeşte pe faţă. Vă ofiliţi.

Avem tendinţa să uităm ce ne diferenţiază de animale. Uităm de raţiune şi lăsăm poftele trupeşti să ne călăuzească viaţa. Ne minţim singuri că cel de lângă noi ne merită, când de fapt ştim sigur că nu l-a costat nimic să ne aibă.

Mi-e silă să aud dame motivându-şi preţul ieftin prin iubire. E greu să iubeşti 50 de bărbaţi într-o lună, mai ales când ei îs deja iubiţi. Se destramă familii, se nenorocesc copii, şi totul în numele aşa numitei iubiri. Nu e iubire, stimabilelor- încetaţi a vă minţi ! – e decădere trupească. E plăcerea pură şi egoistă de a vă prostitua.

Toate cursurile din A.S.E. ar fi ţinute de oameni ca Doru Panaitescu?

Ce-ar fi dacă toţi oamenii care predau Marketing chiar ar lucra în domeniu?

Ce-ar fi dacă profesorii ar înţelege în sfârşit că ei sunt simpli ofertanţi pe o piaţă în care consumatorii, deci studenţii, sunt stăpâni?

Ce-ar fi dacă profesorii nu s-ar plafona în autoadmiraţie şi s-ar informa cel puţin lunar despre cele mai recente descoperiri din domeniul lor de activitate?

(more…)

Am fost ieri la film. Orange film. Aceleaşi cozi. Aceiaşi nervi. Aceleaşi coate furioase. Aceeaşi promisiune făcută mie însămi cum că nu-mi mai trebuie film miercurea. Mă voi duce şi miercurea viitoare?

Indubitabil :d

De ce? Pur masochism. Nouă, românilor,  ne plac cozile. Îs parte din viaţa noastră.

Revenind, am văzut Jocul terorii. Un film bunicel spre bun. Perfect pentru ora şi dispoziţia de atunci. Câteva faze tragi-comice referitoare la nemernicia eternului bărbat care are patima minciunii în sânge. Atâta doar că, aşa cum am mai afirmat şi în alt post, nu stăpâneşte această artă la fel de bine ca femeia. Final semi-prevezibil, dar- una peste alta- e un film pe care îl recomand. Lipsă totală de respect pentru domnişoara din sală care, la sfârşit, a exclamat – referindu-se la unul din personaje: O fi ea blondă, da nu-i proastă! În deplinătatea maturităţii mele, i-am arătat limba, dar nu s-a văzut că era întuneric.

La miezul nopţii, teoria cu consumatorul raţional a eşuat lamentabil. Am cumpărat, nici acu nu ştiu exact de ce şi cum, o gumă de mestecat la 5 mii. Roşie, mare, prea dulce, turcească pursânge. Probabil expirată. Băieţii au început. E vina lor. Mereu! :d

M-am tot gândit la film înainte să adorm şi am visat un râu de unde se adăpau măgăruşi.