De Mihai Iorga mă leagă amintirea multor nopţi albe petrecute în sediul de la Moxa al organizaţiei BOS, pe vremea când trudeam la aplicaţia pentru JADE. Beam cafea şi cola, îngheţam de frig şi pregăteam viitorul. Cu un entuziasm de care mi se pare că n-aş mai putea da dovadă acum. Poate şi tinereţea era de vină
După ce mandatul de preşedint BOS s-a terminat, Mihai n-a putut să stea departe de proiecte. Iar azi are pe mână unul verde, cu care participă la Citizen Act, de la BRD. Celor care sunteţi interesaţi de cum vor ei (echipa= Mihai plus încă doi studenţi) să creeze o platformă online pentru toţi stakeholderii din România ai industriei energiei regenerabile, îi invit călduros să arunce o privire icişa:
Ideea postului ăstuia a pornit de la un comentariu de la posturile anterioare. Una din cetitoare spunea că nu-i place concurenţa, că îi e frică de învingere. Şi m-am gândit să vă împărtăşesc ceva ce am auzit de la un profesor, în timpul unui speech.
El a zis aşa: Marea greşeală pe care o fac dascălii în educaţia tinerilor e că le spun adesea- Uitaţi-vă bine în stânga şi în dreapta voastră. Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Majoritatea însă vor rămâne mediocri. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.
Adevărul este însă altul. Lor trebuie să le fie spus: Uitaţi-vă bine în oglindă! Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.
Şi m-o pus pe gânduri. Că poate e într-adevăr mai productiv să lupţi mereu cu tine decât să fii mereu în întrecere cu alţii. Şi mă bucur că eu am cam fost crescută în spiritul ăsta. Mi-amintesc de colegi supăraţi de fiecare dată de note niţel mai mici, pentru că ştiau tirul de întrebări de urma acasă: Da cutărescu cât o luat? Da ixulescu?
Eu n-am avut niciodată parte de asta. Eu doar ştiam că dacă nu iau note mari, o să-mi cumpere tata gâşte şi mă trimită la câmp cu ele.
Amu nu zic că nu-i bine să te raportezi la alţii. Da dacă o faci în mod obsesiv, rişti să te îndepărtezi de la adevăratul sens al întrecerii: să te întreci mereu pe tine însuţi/însăţi.
Andrei Petrilă e toboşar. Foarte bun. Şi asta n-o zic eu, care nu mă pricep pre bine la muzici, ci artişti care au lucrat cu el de-a lungul vremii, printre care taraful Loredanei Groza, Damian Drăghici, cu trupa Firma (ăia care au piesa Baby is Crying), cu Fără Zahăr iar acum Trupa Sensor.
Am primit acum vreo săptămână un link care m-o bucurat mult. E către un interviu de pe www.smark.ro cu Ştefan Ilin, brand manager la Alexandrion. Şi mi-o râs inima, pentru că pe Ştefan îl ştiu din prima zi de facultate, am fost colegi de grupă, de proiecte, de cămin, de petreceri timp de trei ani. Şi ştiu ce o însemnat ultimul an pentru el, cum se împărţea fantastic între şcoală şi muncă, ştiu că oricâte nopţi a trebuit să sacrifice, nu a renunţat nici o clipă la a face lucrurile foarte bine, fie că era vorba de proiecte la facultate sau la job.
Şi pentru că dintre cei care mă citiţi sunteţi destui care îl cunosc, vă recomand să citiţi articolul:
S-ar putea să fie nevoie să vă faceţi cont ca să-l puteţi vizualiza.
Uite un fragment:
Alina Galeriu: Cum se impaca entuziasmul unui tanar cu maturitatea unei piete cum este cea pe care activeaza Alexandrion?
Stefan Ilin: Ca tanar, trebuie sa stii sa le alternezi: sa stii cand trebuie sa fii entuziast si cand trebuie sa fii matur. Nu poti fi amandoua deodata, dar nici nu o poti exclude total pe una din ele, deoarece nu ai mai fi omul potrivit la locul potrivit. Pana acum, de multe ori cand am fost entuziast am fost dezamagit imediat dupa. Poate si pentru ca entuziasmul provine din idei “revolutionare” pe care le ai si care crezi iti vor aduce succesul, iar dezamagirea provine din treziri la realitate (facute de altii sau chiar de tine in unele cazuri).
Iar celor care nu îl cunoaşteţi vă recomand să citiţi pentru că e frumos să auzi de un tânăr de 22 de ani care a luat viaţa în serios. Ne dă speranţă că tineretu mai poate salva ceva.
Vă sună cunoscut titlul? Aţi răspuns în felu ăsta de multe ori cân aţi auzit Da de ce? Aşa-i că vă cam ocolesc prietenii în utlima vreme? Şi nici sex nu mai faceţi aşa des, că pe partener(ă) îl/o doare capul?
Nimănui nu-i plac oamenii complexaţi. Aia care din frica de a nu le fi trădată neştiinţa sau lipsa de argumente logice sau lipsa de chef şi acreala în care se scaldă zilnic răspund sec cu Uite de-aia! când le ceri o explicaţie. Vă mai amintiţi de profesorii nebuni din liceu cărora n-aţi fi avut curajul să le spuneţi că n-aţi înţeles sau să le adresaţi o întrebare, oarecare? Fie-vă milă de ei. Duceau o viaţă tristă. Şi-au făcut un zid în jurul lor ca nu cumva să vedeţi putreziciunea de dinăuntru. Ei vă spuneau cât ştiau, vă cereau să repetaţi ca papagalii şi aici îşi terminau îndatorirea de falşi pedagogi. Comparaţi-i cu profesorii care vă încurajau să întrebaţi, care se bucurau dacă le spuneaţi vreo noutate de care ei nu auziseră încă şi care se documentau până ora viitoare, ca să vă ţină piept argumentelor.
Gândiţi-vă la părinţii care zbiară la copii să nu facă aia, să nu facă ailaltă, iar când glăsciorul îndrăzneşte să-ntrebe de ce, primeşte eventual şi-o palmă pentru cutezare. Cam ce fel de oameni or să crească ei? Cam cum se vor comporta ei în relaţiile lor de prietenie şi de dragoste? Au să explice vreodată de ce? Nu, pentru că nimeni nu le-a explicat lor.
Înainte să purcedeţi la cetit postul, trebe cetit Fetiţa care l-a luat pe NU în braţe, de Octavian-Pancu Iaşi. Am găsit aici textul, dar cred că e unul adaptat.
Eu am auzit povestioara într-una din puţinele zile cât am fost la grădiniţă şi am citit-o când eram ceva mai măricică. Şi azi, încă o dată, să mă conving că finalul era într-adevăr că NU a fost închis în călimară.
Şi aveam nevoie să ştiu exact ce s-a întâmplat, pentru că eu cred că NU a evadat din nou şi, mai mult decât atât, s-a clonat de nenumărate ori şi stă hidos în braţele multor tineri care, inevitabil, se urâţesc şi ei.
Sunt oamenii aceia care zic NU înainte să-ţi audă ideea, sunt oamenii aceeia care pornesc la drum convinşi fiind că nu vor reuşi să ajungă la destinaţie, sunt oamenii aceia care frâng cu plăcere aripi. Îs oamenii pe care eu i-aş bate. Cu ranga. Într-o lume în care bătaia cu ranga nu le-ar produce răni. De altfel, în lumea reală, îi evit pe cea mai mare parte, iar pe ăia pe care n-am cum să-i evit, încert să-i ajut.
Dacă sunteţi printre cei care vă plângeţi continuu că nu e nici o şansă să faceţi ceva, că nu există nici o soluţie la probleme voatre şi vă păstraţi prietenii numa ca să vărsaţi energii negative şi veninoase pe ei, zilnic, imaginaţi-vă, vă rog următorul scenariu:
Cum v-aţi simţi dacă înainte de o operaţie banală, să zicem de apendicită, chirurgul ar avea un botic din ăla de juma de metru (de la prea multe rostiri ale lui NU) şi ar zice continuu: Nu, n-am cum să reuşesc, nu….nu-mi iese…o să vedeţi, stimate pacient, n-am să reuşesc. de fapt, nici n-o să aveţi cum să vedeţi. Şi mai gândiţi-vă că n-aveţi altă soluţie, ori medicu ăla vă operează, ori muriţi câteva ore mai târziu de peritonită.
E cam alegerea asta o fac şi colegii dumneavoatră de la serviciu, când fie lucrează cu dumneavostră, fie trebe să-şi dea demisia, să caute alt loc de muncă. Cam aşa vi-s partenerii de viaţa, care fie vă suportă văicărelile şi NUUU-ul prelung, fie îşi taie venele, fie vă taie venele, fie caută alta.
Mie-mi vine să-mi pun o pancartă pe frunte pe care să scriu Atenţie, om optimist! şi poate m-or ocoli tăte leprele sugătoare de energie pozitivă şi emanatoare de nuuuri nefundamentate. Mie pamenii ăştia mi se par imaturi şi alintaţi peste măsură. Ei îs incapabili să rezolve o problemă singurei şi recurg la ce făceau mai bine când erau mici: exasperau părinţii. Şi aici părinţii îs de vină. Dacă odoru bate din picior şi zice de trei ori la rând nu vreau, nu-mi place, iar voi încă încercaţi să găsiţi ceva ce s-ar putea să-i placă, vă felicit. Sunteţi pe cale de a crea un nou monstru social.
Aşa că dacă sunteţi studenţi în Bucureşti şi inteligenţi şi cu o atitudine sănătoasă referitoare la rolul vostru pe acest pământ, vă invit să daşi clic icişa şi să aplicaţi.
Cristina, o prietenă de-a mea şi-o cititoare a blogului, mi-a făcut, cu ajutorul unor alţi doi prieteni (vă mulţumesc, Dan şi Monel), unul din cele mai frumoase cadouri de când sunt aici, în Amsterdam: JurnalulOanei Pellea.
Pentru că, evident, m-am regăsit în câteva din momentele dramatice ale vieţii ei şi pentru că mi s-au întipărit unele replici, am să vi le împărtăşesc:
Dacă umbra după noi va rămâne dreaptă, ce contează că ne trage pământul şi ne cocoşează de ajungem să ne sprijinim în baston? De fapt, nu ştiu dacă ne apasă pământul sau ne apasă cerul.
Purtăm ochelari ca să ascundem ce gândim, ca să vedem, dar să nu fim “citiţi”. Sunt buni ochelarii de soare. (…)Mi-e greu să mă uit prin ochelari de soare în ochii oamenilor. E un schimb inegal.
Frica îi reduce pe toţi la esenţă. (…) Toţi se gândesc la cei pe care-i iubesc. Toţi înţeleg că nimic, de fapt, nu e important- decât că eşti în viaţă.
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.