Revolte

Îmi amintesc cu multe detalii primul interviu din viaţa mea. Era în clasa a XI-a, pentru Monitorul de Botoşani. Care, pentru necunoscători, era cel mai cel ziar din Botoşani (Nu ştiu care-i tirajul acum, dar sper că încă mai e fruntaş). Vorbeam atunci în calitatea de voluntar al Fundaţiei Tineri pentru Tineri (intraţi pe site să vedeţi cum puteţi să deveniţi şi voi voluntari) şi povesteam din experienţa mea de până atunci, despre echipa din Botoşani din care făceam parte şi despre impactul pe care îl aveau activităţile noastre.  Şi mi-amintesc că era urât afară, că m-am panicat când reporterul mi-o spus că trebe şi poză şi mai ales când am aflat că interviul urma să fie publicat pe prima pagină. Am câteva ziare de-atunci pe-acasă şi dacă sunteţi cuminciori am să scanez cândva interviul şi-am să vă arăt.

Timpul o trecut repejor. Azi s-o publicat un alt interviu cu mine, pe blogul Fundaţiei Dinu Patriciu. De data asta am răspuns în calitate de bursier al fundaţiei şi masterand al Universiteit van Amsterdam. Lectură plăcută!

PS: Dacă tot sunteţi pe-acolo, vă invit să cetiţi şi interviul acordat de Cosmin Neamţu, prieten bun, fost coleg de clasă, bursier şi el.

La un curs recent de comportamentul consumatorului, profa ne-a povestit de un experiment controversat. Deşi în teorie, mare parte din oamenii ştiu că a şofa după ce au consumat băuturi alcoolice e ceva greşit şi declară că n-ar face niciodată asta, părerea li se schimbă miraculos după câteva pahare. Şi riscul nu mai pare aşa mare.

Aşa că nişte cerctători s-au gândit să vorbească cu oamenii care consumaseră deja băuturi alcoolice, să le reamintească riscurile la care s-ar supune dacă ar şofa exact cu câteva minute înaince ca ei să fie tentaţi să facă asta, apoi au măsurat intenţiile de a şofa ale celor cu care au discutat. Şi surprinzător, oamenii care discutaseră despre asta după ce au consumat alcool, au fost mai puţin înclinaţi să şofeze. Concluzia cercetătorilor a fost că atunci când oamenii nu sunt în deplinătatea simţurilor, tind să acţioneze neconform cu principiile lor, aşadar principiile trebe reamintite când simţurile îs alterate.

Şi aşa s-ar putea explica de ce deşi mulţi oameni îs conştienţi de pericolul infecţiilor cu transmitere sexuală şi de necesitatea utilizării prezervativului pentru a le preveni, atunci când sunt cât pe ce să, aceiaşi oameni convinşi de pericol decid uneori să sară peste pasul important al utilizării prezervativului. Şi profa ne-a provocat să gândim în mod similar şi să găsim soluţii pentru a comunica pericolul exact atunci când e cel mai eficient, adică exact când oamenii îs excitaţi.

Şi m-am gândit cum ar fi să ai un device prin cameră sau în locul în care faci cel mai des sex care să măsoare nivelul hormonilor  (ar fi ideal să se poată din aer, că din sânge e greu de implementat )si fix când ţi-e lumea mai dragă să înceapă un mesaj din ăla grav şi cu nuanţă de blestem care să-ţi amintească ce-i de făcut. Sau să ai un device ca o brăţară, care de la un anumit nivel al tensiunii în sus să emită acelaşi mesaj de reamintire. Sau mini- şocuri electrice, ca să fie mesajul mai ferm

Alte idei vă mai vin?

Ideea postului ăstuia a pornit de la un comentariu de la posturile anterioare. Una din cetitoare spunea că nu-i place concurenţa, că îi e frică de învingere. Şi m-am gândit să vă împărtăşesc ceva ce am auzit de la un profesor, în timpul unui speech.

El a zis aşa: Marea greşeală pe care o fac dascălii în educaţia tinerilor e că le spun adesea- Uitaţi-vă bine în stânga şi în dreapta voastră. Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Majoritatea însă vor rămâne mediocri. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.

Adevărul este însă altul. Lor trebuie să le fie spus: Uitaţi-vă bine în oglindă! Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.

Şi m-o pus pe gânduri. Că poate e într-adevăr mai productiv să lupţi mereu cu tine decât să fii mereu în întrecere cu alţii. Şi mă bucur că eu am cam fost crescută în spiritul ăsta. Mi-amintesc de colegi supăraţi de fiecare dată de note niţel mai mici, pentru că ştiau tirul de întrebări de urma acasă: Da cutărescu cât o luat? Da ixulescu?

Eu n-am avut niciodată parte de asta. Eu doar ştiam că dacă nu iau note mari, o să-mi cumpere tata gâşte şi mă trimită la câmp cu ele.

Amu nu zic că nu-i bine să te raportezi la alţii. Da dacă o faci în mod obsesiv, rişti să te îndepărtezi de la adevăratul sens al întrecerii: să te întreci mereu pe tine însuţi/însăţi.

Am primit acum vreo săptămână un link care m-o bucurat mult. E către un interviu de pe www.smark.ro cu Ştefan Ilin, brand manager la Alexandrion. Şi mi-o râs inima, pentru că pe Ştefan îl ştiu din prima zi de facultate, am fost colegi de grupă, de proiecte, de cămin, de petreceri timp de trei ani. Şi ştiu ce o însemnat ultimul an pentru el, cum se împărţea fantastic între şcoală şi muncă, ştiu că oricâte nopţi a trebuit să sacrifice, nu a renunţat nici o clipă la a face lucrurile foarte bine, fie că era vorba de proiecte la facultate sau la job.

Şi pentru că dintre cei care mă citiţi sunteţi destui care îl cunosc, vă recomand să citiţi articolul:

http://www.smark.ro/articol_785_1/draga_marketing_manager__nu_vreau_sa_fiu_neaparat__in_locul_tau.html

S-ar putea să fie nevoie să vă faceţi cont ca să-l puteţi vizualiza.

Uite un fragment:

Alina Galeriu: Cum se impaca entuziasmul unui tanar cu maturitatea unei piete cum este cea pe care activeaza Alexandrion?

Stefan Ilin: Ca tanar, trebuie sa stii sa le alternezi: sa stii cand trebuie sa fii entuziast si cand trebuie sa fii matur. Nu poti fi amandoua deodata, dar nici nu o poti exclude total pe una din ele, deoarece nu ai mai fi omul potrivit la locul potrivit. Pana acum, de multe ori cand am fost entuziast am fost dezamagit imediat dupa. Poate si pentru ca entuziasmul provine din idei “revolutionare” pe care le ai si care crezi iti vor aduce succesul, iar dezamagirea provine din treziri la realitate (facute de altii sau chiar de tine in unele cazuri).

Iar celor care nu îl cunoaşteţi vă recomand să citiţi pentru că e frumos să auzi de un tânăr de 22 de ani care a luat viaţa în serios. Ne dă speranţă că tineretu mai poate salva ceva.

Felicitări, Ştefan! Mulţumesc pentru link, Irina!

Înainte să purcedeţi la cetit postul, trebe cetit Fetiţa care l-a luat pe NU în braţe, de Octavian-Pancu Iaşi. Am găsit aici textul, dar cred că e unul adaptat.

Eu am auzit povestioara într-una din puţinele zile cât am fost la grădiniţă şi am citit-o când eram ceva mai măricică. Şi azi, încă o dată, să mă conving că finalul era într-adevăr că NU a fost închis în călimară.

Şi aveam nevoie să ştiu exact ce s-a întâmplat, pentru că eu cred că NU a evadat din nou şi, mai mult decât atât, s-a clonat de nenumărate ori şi stă hidos în braţele multor tineri care, inevitabil, se urâţesc şi ei.

Sunt oamenii aceia care zic NU înainte să-ţi audă ideea, sunt oamenii aceeia care pornesc la drum convinşi fiind că nu vor reuşi să ajungă la destinaţie, sunt oamenii aceia care frâng cu plăcere aripi. Îs oamenii pe care eu i-aş bate. Cu ranga. Într-o lume în care bătaia cu ranga nu le-ar produce răni. De altfel, în lumea reală, îi evit pe cea mai mare parte, iar pe ăia pe care n-am cum să-i evit, încert să-i ajut.

Dacă sunteţi printre cei care vă plângeţi continuu că nu e nici o şansă să faceţi ceva, că nu există nici o soluţie la probleme voatre şi vă păstraţi prietenii numa ca să vărsaţi energii negative şi veninoase pe ei, zilnic, imaginaţi-vă, vă rog următorul scenariu:

Cum v-aţi simţi dacă înainte de o operaţie banală, să zicem de apendicită, chirurgul ar avea un botic din ăla de juma de metru (de la prea multe rostiri ale lui NU) şi ar zice continuu: Nu, n-am cum să reuşesc, nu….nu-mi iese…o să vedeţi, stimate pacient, n-am să reuşesc. de fapt, nici n-o să aveţi cum să vedeţi. Şi mai gândiţi-vă că n-aveţi altă soluţie, ori medicu ăla vă operează, ori muriţi câteva ore mai târziu de peritonită.

E cam alegerea asta o fac şi colegii dumneavoatră de la serviciu, când fie lucrează cu dumneavostră, fie trebe să-şi dea demisia, să caute alt loc de muncă. Cam aşa vi-s partenerii de viaţa, care fie vă suportă văicărelile şi NUUU-ul prelung, fie îşi taie venele, fie vă taie venele, fie caută alta.

Mie-mi vine să-mi pun o pancartă pe frunte pe care să scriu Atenţie, om optimist! şi poate m-or ocoli tăte leprele sugătoare de energie pozitivă şi emanatoare de nuuuri nefundamentate. Mie pamenii ăştia mi se par imaturi şi alintaţi peste măsură. Ei îs incapabili să rezolve o problemă singurei şi recurg la ce făceau mai bine când erau mici: exasperau părinţii. Şi aici părinţii îs de vină. Dacă odoru bate din picior şi zice de trei ori la rând nu vreau, nu-mi place, iar voi încă încercaţi să găsiţi ceva ce s-ar putea să-i placă, vă felicit. Sunteţi pe cale de a crea un nou monstru social.