Mi-am dorit să cetesc Funky Business de mai multă vreme, dar abia de curând am reuşit să o fac, graţie unei tinere domnişoare care mi-a împrumutat cartea (mulţumesc încă o dată). Şi pentru că ştiţi că nu pot ţine ceva bun numai pentru mine, iete câteva idei de-acolo:
există trei motoare ale societăţii de azi: Tehnologia, Instituţiile şi Valorile;
societatea de azi e bazată pe cunoaştere, ceea ce face posibilă o competiţie totală şi personală;
există trei tipuri de fragmentare a societăţii: polarizare (difereţe enorme între cei bogaţi şi cei săraci, între cei educaţi şi cei needucaţi), tribalizare (triburi globale bazate pe atitudini şi competenţe) şi individualizare;
noutatea e rezultatul nepotrivilor şi tensiunilor constructive;
unul din rolurile importante ale leaderilor de azi e să infuzeze haos în ordine;
Amu nu mă înţelegeţi greşit, nu mă cutremur când mă întreabă cineva asta, că îmi stă în fire să fac lucruri cu un scop, şi nu degeaba.
Ce mă cutremură însă e reacţia pe care o cetesc pe feţele celor ce mă întreabă atunci când află că ce ¨îmi iese¨ nu-i financiar.
Desigur, e vorba de tot felul de proiecţele în care mă implic din plăcere şi pe care aleg să le fac voluntar, pentru alte scopuri decât materiale, dar în definitiv tot egoiste: să adorm cu gândul că am făcut ceva bun azi, să mă uit în oglindă şi să mă văd mai zâmbitoare, să aud ¨mulţumesc¨ din inimă, să învăţ câte ceva nou etc.. Şi asta mă reîncarcă pe mine.
Am şasă ani de voluntariat în spate şi deşi nu m-am ales cu bani, m-am îmbogăţit cu prieteni, experienţă de viaţă, relaţii profesionale, eşecuri, reuşite şi tot felul de alte trăiri care nu pot fi socotite cu operaţii simple de matematică.
Întrebarea din titlu mi-o fost adresată de câteva ori de-a lungul vieţii şi încă o dată ieri, când am discutat despre ce vreu să fac pentru elevii de la liceul în care am învăţat eu (vezi post anterior). Şi m-am gândit să dau răspunsul şi aici, pentru că sunt poate dintre voi care au gândit acelaşi lucru şi nu l-au exprimat sau poate cred la fel despre oricine face voluntariat. E absurd să credeţi că eu sau oricine face asta, o face degeaba. Ar fi absurd ca cineva în general să facă ceva care nu-i este de folos în nici un fel. Asta s-ar chema prostie şi nu altruism. Atâta doar că ce primim în schimb nu se măsoară în RON sau EURO, ci în cu totul alte sisteme.
Rândurile de mai sus nu-s o pledoarie pentru voluntariat (deşi tare m-aş bucura să stârnesc şi astfel de dorinţi), ci o pledoare pentru a înţelege că suntem motivaţi de lucruri diferite. Şi nu-i nici o constatare a diavolului din bani, că şi mie îmi plac banii şi mai ales îmi place să muncesc pe bani. Mulţi. (desigur, amu sunt şomeră, da asta-i o altă poveste ) Doar că nu le văd rostul în toate activităţile pe care le întreprind.
Şi pentru că recent am terminat de citit Jurnalul unui geniu, al lui Dali şi se potriveşte aici,am să vă dau un citat despre bani şi despre necesitatea lor:
Cea mai simplă metodă de a evita să fii cumpărat cu bani e să-i ai chiar tu. Având bani, nu mai e nevoie să fii “angajat”. Un erou nu se angajaează în nimic! E exact contrariul unui servitor.
Nu am depăşit momentul şi cred că n-o s-o fac niciodată cu adevărat. Durerea nu trece, nu se estompează, doar că iese mai rar la suprafaţă. Râd din nou, dansez pe stradă, am momente în care simt că lumea e a mea. Mi-era teamă atunci că astea n-or să se mai întâmple niciodată.
La puţin timp după ce am aflat am fugit la duş. Am stat mult acolo şi speram ca toată apa aia să spele realitatea, să mă trezească, să modifice ceva. Gândurile mele atunci erau că mai aveam atâtea să-i spun. Şi că el ar mai fi putut să-mi spună atâtea.
Mi-au fost alături prietenii şi unul dintre ei mi-a repetat de multe ori că nu e sănătos să mă împotmolesc în lucruri pe care nu le pot schimba.
Şi am învăţat să-mi văd în continuare de viaţă. Aşa cum ar fi vrut el. Azi m-au năpădit gândurile şi pentru că aici m-am descărcat şi m-am încărcat psihic de atâtea ori, am s-o fac şi acum.
Mi-am amintit că:
datorită lui am talentul oratoric pe care unii dintre voi îl ştiu. Eram mititică, încă nu la şcoală şi citisem din Povestiri Istorice fragmentul cu Fraţii Buzeşti. Am fost aşa entuziasmată de ce aflasem încât am vrut să-i povestesc tatei cu amănunte, de îndată ce-a intrat în casă. Şi ca orice copil, am început să mă bâlbâi. Vorbeam cu pauze lungi, cu multe ĂĂĂĂĂ, ÎÎÎÎÎÎ-uri, şi tata m-a oprit, mi-a spus să mai citesc o dată, să mă gândesc bine ce vreau să-i spun şi abia apoi să vin să-i povestesc, fără pauze şi fără Îîîî-uri. Am fugit plângând la mama să-i spun că tata e rău şi că nu vrea să mă asculte. Tata mi-a zis atunci că nimeni niciodată n-o să vrea să mă asculte dacă n-o să spun clar ce am de spus. Şi n-a fost singura dată când m-a oprit din povestit. A făcut-o în mod constant, în pofida lacrimilor mele, până am învăţat să mă exprim clar, tare, cursiv, coerent.
Discutam azi la facultate despre modelul de afaceri al unei cunoscute firme de consultanţă. Iar într-un interviu, şeful ăl mare zicea în felul următor: noi mereu i-am încurajat pe cei care muncesc aici să facă direct ceva, cu riscul de a fi nevoie apoi să-şi ceară scuze, mai degrabă decât să ceară permisiune înainte.
Adică un fel de mai bine regreţi ce-ai făcut decât ce n-ai făcut.
Şi recunosc că asta e şi principiul după care m-am ghidat de multe ori. Îs un om de acţiune. Sigur, mă gândesc la consecinţe, dar nu în mod exagerat. Uneori un timp prea îndelungat dedicat analizei consecinţelor face oportunitatea să piară. Nu ştiu dacă-i bine sau rău, dar pentru personalitatea mea asta se potriveşte. Şi îs mulţumită unde am ajuns aplicând asta.
În liceu, pe vremea când eram redactor-şef la revisa liceului în care am învăţat, l-am intervievat pe dirigintele meu, profesorul Aurelian Pintilei, despre care v-am mai spus că este unul din cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut.
L-am întrebat spre finalul discuţiei care e cel mai mare defect uman şi care e cea mai grozavă calitate. Mi-a răspuns că egoismul şi generozitatea.
Nu ştiu exact de ce mi-a venit asta în minte acum, dar probabil că de multe ori am să mă opresc din mersul fulgerător al lucrurilor din viaţa mea şi am să zic:Doamne, câtă dreptate are!
Cristina, o prietenă de-a mea şi-o cititoare a blogului, mi-a făcut, cu ajutorul unor alţi doi prieteni (vă mulţumesc, Dan şi Monel), unul din cele mai frumoase cadouri de când sunt aici, în Amsterdam: JurnalulOanei Pellea.
Pentru că, evident, m-am regăsit în câteva din momentele dramatice ale vieţii ei şi pentru că mi s-au întipărit unele replici, am să vi le împărtăşesc:
Dacă umbra după noi va rămâne dreaptă, ce contează că ne trage pământul şi ne cocoşează de ajungem să ne sprijinim în baston? De fapt, nu ştiu dacă ne apasă pământul sau ne apasă cerul.
Purtăm ochelari ca să ascundem ce gândim, ca să vedem, dar să nu fim “citiţi”. Sunt buni ochelarii de soare. (…)Mi-e greu să mă uit prin ochelari de soare în ochii oamenilor. E un schimb inegal.
Frica îi reduce pe toţi la esenţă. (…) Toţi se gândesc la cei pe care-i iubesc. Toţi înţeleg că nimic, de fapt, nu e important- decât că eşti în viaţă.
Tocmai stăteam cumincioară icişa, cân am observat-o pe colega de cameră deschizându-şi o bere. Ceea ce nu mi-ar fi sărit în ochi, dacă n-aş fi văzut-o mai devreme sorbind un păhărel de vin alb autentic românesc. Şi mi-am amintit de zicala noastră: Vinul după bere e plăcere, berea după vin e un chin.
Şi evident i-am explicat şi ei. Şi am aflat că şi ei au o zicală: Bier auf Wein, das laß sein – Wein auf Bier, das rat’ ich dir. Care înseamnă cam aşa, într-o traducere aproximativă: Berea după vin: renunţă!. Vinul după bere: asta e o idee bună!
Şi am simţit moştenirea noastră culturală mai apropiată ca oricând
Cetesc amuş un articol în care Ed Catmull, cofondator al Pixar (Studio de Animaţie), zice cam aşa:
Pentru a rezista în industrie noi, directorii executivi, trebuie să rezistăm tentaţiei fireşti de a reduce sau minimiza riscurile, ceea ce e, desigur, mult mai uşor de zis decât de pus în practică. În industria filmelor şi în multe altele, instinctul ăsta îi face pe cei cu putere de decizie să aleagă să copie succese în loc să creeze ceva cu totul şi cu totul nou.
Pentru că am senzaţia că şi în viaţa de zi cu zi mergem prea mult pe ideea de a nu risca, m-am gândit săvă împărtăşesc şi vouă filosofia lui. Ţineţi cont de faptul că ei îs lideri de piaţă în ceea ce fac şi se reinventează an de an.
În cadrul cursurilor introductive de aici, în care se discută generalităţi care ţin de ce trebuie să facem în calitate de stundeţi ai Universităţii din Amsterdam, ne-a vorbit şi decanul Facultăţii de Drept. Pe care îl cheamă Edgar du Perron, care are vreo 44 de ani, care a devenit profesor universitar la doar 34 de ani şi care şi-a terminat masterul şi doctoratul Magna cum Laude. Un om genial, cu alte cuvinte. Mai multe despre el, icişa.
Şi foarte spiritual. L-au invitat pe scenă spunându-i doar numele şi titlul, ceea ce l-a făcut ca imediat după ce a luat microfonul în mână să exclame: Wow, this is the shortest introduction I´ve ever had
) Doar că nu le văd rostul în toate activităţile pe care le întreprind.
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.