Au început să o macine toate celelalte mărunţişuri împrăştiate peste tot  şi disperarea s-a manifestat în toate formele ei.

Întâi –  în mod miraculos –  îmi găseam de fiecare dată hainele pe umeraş, deşi eu le lăsam pe scaune, agăţate pe uşă sau cine ştie pe unde uitate. Deşi posed o minte curioasă şi ageră, nu m-am întrebat niciodată de ce se întâmpla aşa. Până într-o zi când vieţuitoarea cu ochi roşii m-a întrebat scoţând flăcări pe nări: “Da tu crezi că hainele au ajuns singure pe umeraş?” Mi s-a părut ciudat că nu mă gândisem niciodată la asta, dar am zâmbit galeş sperând să fiu simpatică şi să scap.

Au urmat totuşi câteva zile în care mi-am pus (plină de căinţă) toate lucrurile la loc, dar haosul ce sălăşluia tăcut în mine s-a trezit încet- încet  şi m-a stăpânit din nou, parcă mai acerb ca niciodată.

A apărut apoi o cutie. Cutia ruşinii. Căci clipă de clipă vietatea hiperordonată veghea la nirvana creată după ore lungi de curăţenie. Şi tot ce lăsam neglijent în urmă sfârşea în cutie.

Au ajuns acolo bani, şosete, clămiţe, buletin, parfum, eşarfe, gume de mestecat, chei, bileţele, cărţi, acadele (din alea primite rest), bănuţi  şi multe altele.

Din când în când cutia era golită şi trebuia să pun totul la loc (acest mers al lucrurilor îmi era familiar însă, pentru că ori de câte ori mama simţea că sigur nu-s pui de om la cât de dezordonată sunt, îmi răsturna tot de prin dulap şi mă obliga să fac ordine). Ce e ciudat însă e că treptat am ajuns singură la concluzia că e mai bine să pun eu toate mărunţişurile direct în cutie că e mai uşor să le găsesc acolo.

Mai mult decât atât, după o vreme am început – de bunăvoie şi nesilită de nimeni – să fac ordine în cutia ruşinii.

Şi după alte săptămâni de meditaţie asupra haosului şi ordinii, am decis să renunţ la cutie şi să mă supun.

În următorul episod vă povestesc stadiul/halul în care am ajuns azi.

Nu renunţ. Scriu amu şi încerc metoda cu posturi în avans pe care nu le public deocamdată, cât să am o rezervă pentru zilele negre.

În rest, am tot ascultat oameni dându-şi cu părerea despre  blog. Am primit următoarele păreri:

• Nu mai scrii la fel ca înainte. E super fad…
• Te citesc dimineaţa când beau cafeaua. Îmi place mult
• Am citit primul post de când ai revenit şi m-am oprit
• Mă bucur că ai reînceput să scrii. Abia aştept să mai apară câte un post

Ce simt eu:

• E firesc să nu mai fie exact ca înainte. Varii motive: a trecut vremea peste mine, gândesc altfel, mă apasă mai multe griji. Nu mai am atâta timp ca înainte să ies, să călătoresc, să mă inspir. Dar fac ce pot
• Mă relaxează mult să scriu şi îmi umple sufletul fiecare comentariu. It’s good to be back
• Aştept critici constructive şi îs gata să implementez ideile ce îmi surâd

Şi cu toate astea, am şi observat deja primele riduri care se formează exact acolo unde mi-aş fi dorit: la colţurile ochilor, de-atâta zâmbit şi nici o urmă pe frunte – de la încruntare.

Râd mult şi cu poftă în fiecare zi, am o pornire aproape instinctuală de a face haz de necaz, atât cât să putem – eu şi cei din jur – să mergem mai departe când dăm de greu. Nu e nici un secret datorită căruia eu văd lumină licărind şi prin cele mai întunecate văgăune. M-am autoeducat să mă agăţ de orice urmă de bucurie, a mea sau a altora, care-mi permite apoi să compensez sau chiar să depăşesc doza zilnică de amărăciune care-mi dă târcoale şi să duc cu lejeritate povara.

Aşa că mă bucur dacă îmi zâmbeşte vreun copil (cu-atât mai mult dacă n-are încă toţi dinţii ), când văd un cuplu de bătrâni care se plimbă ţinându-se de mână, când aud bunici povestind chiar şi de 10 ori vreo reuşită recentă de-a nepoţilor şi în general când aud poveşti de bine din partea oricui.

Mi se întâmplă uneori să am o zi obositoare la birou, iar în taxi în drum spre casă să aud povestea de viaţă a taximetristului: odată am aflat de fiica lui foarte bună la învăţătură care primea bursă, dar pe care încerca şi el să o ajute cum poate, altă dată era unul cu o nepoţică de 2 ani, însă el stătea lângă o şcoală şi deja vizualiza cum o duce şi o aduce de-acolo pe nepoată curând, altă dată unul care se însurase foarte târziu cu o nevastă tânără şi o iubea ca la-nceput, şi pe ea şi pe cei doi copii…

Să nu mai spun de oameni pe care i-am cunoscut în tren sau la vreo coadă sau într-un parc. De la fiecare din cei pe care abia îi ştiu, cât şi de la prieteni şi familie mă hrănesc cât pot cu bucuriile lor, bucurându-mă şi eu sincer că sunt oameni care realizează ceva în viaţă, în ciuda culorii ei deloc roz. Şi mi se pare că ori de câte ori îmi arăt bucuria faţă de cele auzite, o mai cresc puţin şi pe cea a povestitorilor. Şi peste câteva zile, când mi-s clipele mai amare, pot cu lejeritate să-mi amintesc vreun moment de tipul celor de mai sus, sau să rememorez o bucurie proprie, ceea ce-mi permite să fac ridurile pe care mi le doresc

Tot ce v-am povestit nu funcţionează mereu, dar dacă ar reuşi să anihileze măcar câteva din aspectele negative mărunte de care vă loviţi zilnic, eu zic că merită să încercaţi şi voi din cele descrise mai sus.

În cele din urmă războiul a izbucnit şi ne-am bătut în argumente: vieţuitoarea dominată de haos (adică eu) motiva că i se şterge din identitate cu fiecare lucru pus la locul lui, în timp ce vieţuitoarea hiper-ordonată simţea că i se tulbură raţiunea şi bioritmul cu fiecare pix, hârtie, şosetă, clămiţă nelalocul ei. A urmat războiul filosofic: e mai bună o viaţă în care zilnic dedici 10 minute să găseşti chei, telefoane, portofel sau una în care omori 10 minute să pui tot ce foloseşti într-un spaţiu dedicat acelui obiect?

Conflictul a culminat cu artileria grea: simbol al nesupunerii faţă de legile firii au fost alese clămiţele mele de păr rătăcite prin toate colţurile, iar artileria a fost o armă nevăzută, mâncătoare de astfel de clămiţe – căci pe unde trecea, lăsa ordine şi durere.

Sigur, simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare şi că mi se întunecă mintea cu fiecară biată clămiţă pe care pierdută în faţa duşmanului. Aşa că am început să ţin nespus de mult la ele: grijulie cu fiecare în parte, le strângeam de pe unde le găseam înaintea celeilalte vieţuitoare, le adăposteam într-un loc ştiut numai de mine şi înainte să-mi dau seama am început să fiu ordonată cu clămiţele.

A fost prima luptă pierdută de haos…

În fine, văd ursul pe care mi-l doream să fie dăruit şi implor pe Moş să-l cumpere. Care Moş face exact cum îi spun eu, bolborosind totuşi ceva despre copiii care-şi doresc lucruri mai tehnice în ziua de azi. Aşa că în sac s-au mai strecurat vreo două maşinuţe şi un trenuleţ cu baterii.

În ziua cea mare îmi bătea inima mai rău ca la examene, aşteptând reacţia minunii de nepot la minunăţia de urs.

Am înşfăcat adunătura de pluş şi cu emoţie am exclamat: Uite, Lucian! Un urs!

Mititelul s-a uitat scurt la mamiferul fără viaţă, apoi mi-a ordonat pe un ton serios şi grav: “Porneşte-l!”

Neputincioasă în faţa dorinţei lui, i-am explicat că n-are baterii, m-am băgat repede în spatele ursului ca să-i mişc lăbuţele cât să se bucure micul dictator, însă n-am mai văzut decât spatele lui sfidător. S-a îndreptat către o maşinuţă roşie de 20 de ori mai mică decât ursul care însă i-a potolit setea de tehnologie.

Începutul e aşa: am fost copilul cel mai mic al familiei, mereu note mari, cuminţenie cât se poate, suficient cât părinţii să mă ierte de prea multe ori când era vorba de ordine şi curăţenie. Din când în când se lăsa cu câte o ceartă mare, toate hainele scoase din dulap cât să fiu obligată să le pun la loc în ordine. La fel cu cărţile şi caietele din birou. De cele mai multe ori însă camera mea era cea la care trebuia închisă imediat uşa de îndată ce aveam musafiri. Şi oricât de greu pare de crezut, în toată amestecătura de foi, caiete, haine, clămiţe, haine etc. eu chiar ştiam unde să găsesc ce-mi trebuie. Mi-amintesc şi-acum perioada cu examenul Cambridge sau cu tezele când devenise crucial să învăţ exact pe unde să calc, pentru că pe sub zecile de foi şi culegeri se mai afla câte un compas, câte o cutie, câte un ceas, uneori o farfurie sau cine mai ştie ce obiect ascuţit sau contondent.

A venit vremea facultăţii şi nici acum nu ştiu ce le-a făcut pe dragele mele fete de la 124 să nu mă arunce pe geam cu tot cu dezordinea din jurul meu. (Exemplul cel mai drag e probabil cel cu cănile de ceai prin toate colţurile camerei, câte patru în acelaşi timp, că mie-mi plăcea o gură de ceai negru, una de ceai verde, un pic de ceai de fructe şi eventual ceva de lămâie).

A venit apoi primul job în Olanda unde eram atât de stresată de micul meu handicap încât ţineam totul într-o ordine perfectă, astfel că managerul mi-a spus după o săptămână că apreciază mult cât de ordonată sunt în tot ce fac . Sigur, unde locuiam în Olanda era cam acelaşi haos care m-a însoţit peste tot în viaţă, ca să compenseze cu se întâmpla la birou.

Şi am ajuns din nou în Bucureşti unde lucrurile s-au schimbat radical. Împart locul unde vieţuiesc cu o altă vieţuitoare din regnul celor hiper-ordonate. Şi pentru că din astfel de situaţii, e mereu câte un singur câştigător, de data asta am decis să fie ordinea. A cărei prezenţă s-a impus numai cu forţa.

Mâine începem să detaliem primele măsuri.

Că întâmplarea cu perja/cherja se referă la o prună care a căzut în noroi, iar chiloţelul e nimic mai mult decât o folie de plastic transparentă în care se ţin hârtii.

Bonus: Dacă spui despre cineva că-i tăt tat-su-n chicioari, atunci crezi că seamănă foarte bine cu tatăl lui (fizic sau ca personalitate sau comportament). Aparent nici asta nu e uşor de intuit pentru un bucureştean.

Aşadar, un bun prieten neştiutor de capcanele graiului moldovinesc asculta într-o zi pe mama, povestind o păţanie de-ai ei cu un om “‘ţapăn, ţăpănel” care se întorcea de nu mai ţin minte unde. Şi mă încânta schimonoseala de pe faţă lui şi aproape puteam să simt confunzia în care se adâncea din ce în ce mai tare. Căci el, ca mulţi alţii, ştia că dacă un om e ţeapăn, atunci e decedat şi nicidecum capabil să se-ntoarcă.

Şi cam aceeaşi privire am avut-o şi eu în primul an de facultate, prima dată când un coleg mi-a cerut un “chiloţel”

Aşadar, simpaticii mei non-moldoveni, ştiţi voi ce-i ăla un om ţăpăn, tăpănel? Dacă tot suntem aici, înţelegeţi ce se întâmplă dacă o chicat o perjî-n glod?

Dar dintre moldoveni, ce daţi când vi se cere amabil un chiloţel?

Într-un cu totul alt registru, dar cu informaţii la fel de pertinente, vă împartăşesc un text pe care l-am redactat pentru o persoană de aproximativ 50 de ani, nevorbitoare de engleză, care a zburat pentru prima dată cu avionul şi care era foarte emoţionată înainte de acest eveniment. Au mai folosit-o apoi şi alţi începători şi tătă lumea o ajuns cu bine. Sper să vă fie de folos şi vouă cândva.

A. Reguli înainte de zbor:

I. Acte Necesare:

• Biletul de avion scos la imprimantă
• Buletin, eventual paşaport
• Asigurare de sănătate

II. Bagaj de cală

• Pot să pun orice în afară de arme sau droguri în el. Am grijă să nu depășească 20 de kg (cu tot cu geantă) [aici trebuie adaptat în funcţie de linia aeriană]

• Pun un lacăt la fermoar
• Pun o panglică colorată sau ceva distinctiv ca să îl recunosc ușor când vine pe bandă, în aeroportul de destinaţie

III. Bagaj de mână (sau geantă)

• E important să fie unul singur. Adică dacă am și genată de umăr și un bagaj cu roți, pun geanta de umăr în bagajul mai mare. Orice altă punguță, sacoșă am, pun tot în bagajul mare. Trebuie să fie unul singur când ajung la aeroport
• În principiu, nu trebuie să aibă mai mult de 12 kg [depinde de linia aeriană]
• Dimensiunile maxime sunt: 55 x 25 x 35 cm [depinde de linia aeriană]
• Nu am voie să am în el seringi, ace, cuțite, briceag, lamă, umbrelă, orice fel de obiecte tăioase sau ascuțite
• Nu am voie să am în el nimic lichid, vâscos sau sub formă de gel (parfum, apă, sirop, gel de duș, șampon, suc, cremă de mâini, dulceață, sosuri etc.). Cei de la vamă se asigură că nu ascund substanțe explozibile sau toxice și de asta trebuie să evit tot ce e mai sus
• Am voie să iau mâncare solidă, pastile (dar nu pachete întregi, ci eventual un algocalmin sau ceva ce aș putea să am nevoie în timpul zborului sau medicamente pentru care am dovadă medicală că îmi sunt necesare în timpul zborului), gumă de mestecat, șervețele, reviste, pixuri etc..
• E bine ca tot ce am mai important (acte, bani, bijuterii, obiecte sensibile sau de valoare, telefoane) să țin cu mine în geantă.

B. Număr de telefon al persoanei care mă va aştepta în aeroport (cu tot cu cod de țară):

• 00xx xxx xxx xxx

C. În timpul zborului:

• În timpul decolării, aud zgomotul foarte puternic al motorului și văd că avionul tremură din toate încheieturile. E normal, e o viteză foarte mare dar mă obișnuiesc repede cu ea
• În timpul zborului, se poate întâmpla să trec printr-o zonă cu turbulențe. Nu mă sperii pentru că e normal și se întâmplă destul de des. Simt că avionul se zguduie și că uneori, mi se pare că pic în gol. Avionul  pierde brusc din înălțime. Își revine imediat, nu am de ce să mă sperii. Pun centura și aștept  să treacă. Ar fi bine oricum să port centura tot timpul
• Aproape de aterizare, văd că aripa îşi modifică puţin forma. Nu mă sperii, pentru că așa e normal să se întâmple. Plăcuțele care ies puțin în afară ajută la reducerea vitezei avionului
• Pot să mă duc la toaletă, dar nu în timp de decolează sau în timp de aterizează, ci numai atunci când avionul se află în poziţie orizontală, în timpul zborului

D. În ziua zborului

• Ajung în aeroport cu aproximativ o oră și jumătate înainte de zbor
• Las bagajul de cală
• Arăt doamnei/domnului de la ghișeu biletele scoase la imprimantă și buletinul
• Dacă mă întreabă dacă am făcut chek-in (se citește cec in), îi spun că da. (o să se vadă și pe foile pe care i le arăt. Practic, ea/el vrea să știe dacă am ales deja locul în avion, iar persoana care mă aşteaptă a făcut asta deja pe Internet)
• Întreb la ce poartă e zborul meu și rog să scrie pe bilet sau să încercuiască, dacă e scris deja. Țin minte numărul porții, că e foarte important, pentru că acolo e tras avionul în care trebuie să mă urc
• Bagajul e urcat pe cântar. Nu trebuie să aibă mai mult de 20 kg. Se acceptă totuși până pe la 22 kg , apoi trebuie plătit 20 euro/kg [depinde de linia aeriană]
• Doamna/Domnul de la ghișeu îmi dă o hârtie mică, autocolantă, cu un cod de bare, același cod care a fost lipit și pe bagajul de cală. Păstrez hârtiuța, o să am nevoie de ea doar dacă nu îmi găsesc bagajul la sosirea în aeroportul de destinaţie. (Uneori se lipește hârtia direct de buletin sau de foile trase la imprimantă. Cel mai bine țin toate documentele de zbor într-o folie de plastic ca să nu le pierd)
• În fața punctului de control al bagajelor arăt biletul persoanei care stă la intrare și mi se va spune la ce coadă să mă așez.
• Îmi iau o tavă de plastic și pun în ea tot ce am în buzunare (chei, telefon, monede etc.) Pun acolo și haina groasă, ochelarii, cureaua și dacă mi se cere, chiar și pantofii. Important este să nu rămân cu nimic metalic pe mine sau prin buzunare. Pun apoi tava cu toate obiectele pe bandă, pentru a fi scanate
• Pun pe bandă și bagajul de mână sau geanta de umăr, depinde ce am.
• Aștept până mi se face semn, apoi trec prin scanner (arată ca o poartă ).
• Dacă nu se aude nici un zgomot când trec prin poartă, îmi iau bagajul de pe bandă și toate obiectele mele (am grijă să nu uit nimic) și sar urmatorul punct
• Dacă se declanșează o alarmă scurtă când trec prin poartă, o persoană de la securitate va veni să mă controleze. Stau cu picioarele nemișcate și cu mâinile ridicate la orizontală până când persoana respectivă termină de controlat/ pipăit. Uneori alarma sună din cauza bucăților de metal din croiala hainelor, așa că nu trebuie să mă sperii. Îmi iau apoi bagajul și toate obiectele de pe bandă și plec spre controlul vamal (unde merge toată lumea)
• La controlul vamal stau la rând, aștept la linia galbenă de pe podea (că să nu fiu prea aproape de cel de dinainte, e ca la bancă), apoi arăt buletinul și biletul de avion
• Trec de controlul vamal și merg spre poarta de îmbarcare. Mă uit pe bilet să văd ce număr e poarta la care trebuie să ajung eu. Pe bilet scrie poartă (sau GATE), sau a scris cu pixul doamna de la ghișeu mai devreme
• Când am ajuns la poartă aștept să fim invitați la îmbarcare. Când oamenii încep să intre în avion, pregătesc biletul și îl arăt din nou persoanei care verifică
• Mă uit pe bilet să văd ce număr e scaunul meu. Se scrie SEAT. El e compus dintr-o cifră și o literă. Când intru în avion, mă uit deasupra scaunelor (unde se pun bagajele) ca să văd numerele
• Când am ajuns la locul meu, am două posibilități: pun bagajul de mână/geanta deasupra capului sau o păstrez cu mine, dar o așez pe podea, la picioare
• După ce se așează toată lumea, stewardesa anunță de obicei că va urma un scurt filmuleț ca să se demonstreze procedurile de siguranță sau ele vor fi demonstrate chiar de stewardesă (se așează ea pe culoar și arată cum o se pune centura etc.)
• Procedurile și regulile care o să fieprezentate sunt:
  • Nu se fumează în avion
  • Telefoanele trebuie închise de tot
  • Bagajele trebuie așezate la picioare sau deasupra, în compartiment
  • Centura trebuie fixată încă de acum și trebuie să fie cuplată în timpul decolării, aterizării și când semnul de centură de deasupra capului e luminat. În rest, pot să o decuplez, dar e recomandat să fie tot timpul cuplată
  • În caz de depresurizare, măștile de oxigen vor cădea din tavan. Fiecare persoană trebuie să apuce una și să o pună pe față
  • În caz că avionul  aterizează forțat, trebuie să ieșim cât mai repede. Sunt trei ieșiri: Una în față, una la mijloc și una în spatele avionului. Mă uit de la început să văd care e mai aproape de mine. Dacă cumva o să fie fum în avion, podeaua va fi luminată, că să știu pe unde să merg
  • Toaleta e uneori în față, alteori in spatele avionului (e semn de toaletă, se vede uşor)
  • Dacă avionul ajunge în apă, sunt veste de salvare sub scaun. O iau de acolo, o pun pe mine, ies din avion apoi trag de fir ca să se umfle automat. Am un fluier și o lumină care se aprinde automat
  • Dacă trebuie să părăsim imediat avionul, nu iau nici un bagaj cu mine. Plec cât mai repede
• Pilotul anunță că urmează decolarea:
  • Invită stewardesele să ia loc
  • Se sting luminile în avion (nu se face întuneric total, pentru că unele luminițe rămân totuși aprinse)
  • Trebuie să am grijă ca masă rabatabilă de pe spătarul scaunului din față să fie ridicată
  • Trebuie să am grijă ca geamurile să fie neacoperite (e ceva ca o prelată de plastic care poate fi trasă ca să le acopere în timpul zborului, dacă cumva e prea mult soare)
  • Ar fi bine să mestec  gumă sau să țin gura deschisă (din cauza diferenţei de presiune, e posibil să mi se înfunde urechile. E normal)
• Avionul începe să meargă cu o viteză foarte mare pe pistă (cam 350 km/h) și se desprinde de sol
• Avionul e înclinat ușor și se înalță tot mai mult
• După vreo câteva zeci de minute, avionul ajunge la înălțimea de zbor (aproximativ 12 000 m) și semnalul de centură de stinge, deci pot să decuplez centura, dacă vreau
• De acum și pănă la aterizare, avionul va zbura cam la aceeași înălțime, la viteză constantă. Nici n-o să simt
• Stewardesa aduce mâncare și ceva de băut, la alegere. Pot să cer ce vreau
  • Apă=Water- se citește Uatăr
  • Cafea= Coffee- se citește Cofii
  • Suc de portocale= Orange Juice- se citește Oringi Gius
  • Suc de mere= Apple juice- se citește Apăl Gius
  • Ca să spun Te rog, spun PLIZ
  • Ca să spun Mulțumesc, spun Fenc iu
• Cu puțin timp înainte de aterizare, pilotul anunță pasagerii că trebui să își cupleze centura, că măsuțele trebuie să fie ridicate și că geamul trebuie să nu fie acoperit (la fel ca la decolare)
• O să văd că avionul se apropie de pământ, nu mă sperii pentru că o simt doar o mică pufnitură când roțile ating pământul. Apoi avionul merge pe pistă până ajunge la poarta la care trebuie să mă lase
• Când motoarele s-au oprit,  îmi deschid telefonul. Am grijă să nu uit nimic în avion și ies, la fel cum fac toţi pasagerii
• De îndată de am intrat în aeroport, mă uit după panouri. Trebuie să văd semnul de bagaj (arată efectiv ca un bagaj diplomat) și de obicei în dreptul lui scrie BAGGAGE sau LUGGAGE
• Mă iau după săgeți până dau de controlul vamal
• Arăt funcţionarilor de acolo buletinul. De obicei, ei întrebă dacă ești turist sau dacă locuiești acolo doar ca să fie politicoși dar pentru că eu nu înțeleg, le spun SORI, NOU INGLIȘ. AIM TURIST. Adică: îmi pare rău, nu vorbesc engleza. Sunt turist
• Imediat ce am trecut de controlul vamal, o să văd un panou mare electronic. Mă uit cu atenție  la zborul meu (adică cel de la București, care se scrie BUCHAREST) și văd la ce bandă e pus bagajul meu de cală. Adică mă uit după numărul benzii. În engleză, o să scrie BAGGAGE BELT. De exemplu, poate fi BAGGAGE BELT 10 și mă duc să caut banda 10. Mă uit deasupra benzilor ca să văd numărul lor.
• După ce am ajuns lângă banda mea, aștept să vină bagajul. Mai verific o dată dacă pe ecranul de deasupra benzii mele scrie BUCHAREST și apoi sunt atentă să îmi recunosc și să îmi ridic bagajul.
• După ce am toate bagajele, mă îndrept spre ieșire

E. În caz că mi se face rău sau mă panichez, dau foia următoare stewardesei (pe care oricum o ţin la vedere)

[Aici am redactat o foie în engleză cu

• Numele şi vârsta pasagerului
• Naţionalitate
• Numere de telefon ale persoanelor de contact
• Boli majore de care suferă pasagerul şi medicaţia curentă, incluzând ora la care s-au luat medicamentele cele mai recente]

N-am mai scris pentru că n-am mai simţit nevoia să scriu. Sigur, mi-am imaginat de zeci de ori titlul cu care aş reîncepe, am şi visat că scriu din nou aici, însă până azi – mai precis până acum – n-am reuşit s-o fac.

Înainte de toate am de adus mulţumiri unor cavaleri: unuia pentru ca a hostuit blogul în tot acest timp  şi altuia pentru că anul trecut mi-a trimis două mailuri să verifice că mai exist. Nu i-am răspuns de ruşine: întâi pentru că disparusem fără urmă din online şi apoi pentru că n-aveam nici un plan de revenire.

În al doilea rând am să cer îngăduinţă cetitorilor, căci în orice relaţie sinceră şi solidă momentele de tăcere n-au de ce să fie stânjenitoare.

Şi nu în ultimul rând, planul e aşa: eu scriu zi de zi timp de o lună, ca să verific teoria cu bicicleta. Dacă totul merge bine (şi “bine” o să-l definim la final, ca să creştem în mod fraudulos şansele de reuşită ), blogul va trece printr-un proces de cosmetizare, că anul ce-a trecut a săpat riduri şi pe faţa lui (mă gândesc să mai punem nişte butoane, să mai simplicăm categoriile şi orice se mai dovedeşte util pe parcurs).

Ca să-ncepem planul cu bine, vorbim niţel şi despre îndeletnicirile recente ale autorului:

• Mi-am petrecut un număr semnificativ de nopţi jucând board-games în anul care a trecut
• Am parcurs deja un sfert din drumul dinspre haos către ordine, datorită/din cauza unui sistem de recompense şi pedepse pe care am să vi-l detaliez curând
• M-am plimbat mai puţin decât mi-aş fi dorit, dar sper să recuperez în 2012
• Am început să umblu cu smartphone, pe care prietenii maliţioşi îl numesc smarterphone
• Am urmarit cu atenţie bloguri si feisbuc si tuităr, deşi am încetat să mai updatez conturile mele
• Am dezvoltat tendinţa de a folosi obsesiv liste cu lucruri ce trebuie făcute

De restul noutăţilor ne-om bucura în zilele ce vin. Voi ce mai spuneţi?