Și-am învățat că suporterii se bucură nu numa la gol, dar și la reluare. La fel de pasional. Și că olandeza nu sună bine nici măcar cântată. Și că în tramvai nu mai contează dacă ai bilet sau imediat după ce o bătut Olanda

Timpul o trecut repejor. Azi s-o publicat un alt interviu cu mine, pe blogul Fundaţiei Dinu Patriciu. De data asta am răspuns în calitate de bursier al fundaţiei şi masterand al Universiteit van Amsterdam. Lectură plăcută!

PS: Dacă tot sunteţi pe-acolo, vă invit să cetiţi şi interviul acordat de Cosmin Neamţu, prieten bun, fost coleg de clasă, bursier şi el.

Am venit nervoasă după prima zi de şcoală în clasa a IX-a şi i-am spus mamei că mi-a picat ca diriginte un nebun şi că ar trebui să mă mut din clasă. Ţineam totuşi mult la profesorul de matematică şi n-aş fi vrut să renunţ la dumnealui. Aşa că am rămas în doişpi A. Convinsă că îl voi urî pe dirig şi că îmi va mânca zilele. În primele două săptămâni, prietena mea cea mai bună a luat un doi şi un trei la fizică, materia domniei sale. Empatizam cu ea şi fireşte că îi doream toate relele

Am aflat apoi că domnia sa era căsătorit cu una dintre cele mai inteligente, mai frumoase şi mai admirate profesoare de la noi din liceu. Şi am început împreună cu colegi de-ai mei să cârcotim. Da cum poţi să iubeşti un asemenea om?

Şi după patru ani în care l-am avut ca dascăl, eu nu l-am iubit, ci l-am venerat. Şi am aflat azi că şi generaţia de după noi împărtăşeşte acelaşi sentiment ca şi mine. Ca şi alţi colegi de-ai mei din 12 A.

Domnia sa este şahist. Un mare şahist. Am vrut într-una din orele de dirigenţie să-l provocăm la un joc. Domnia sa a ales să joace cu spatele la tablă, în timp ce noi, restul clasei, ne-am bulucit în jurul tablei. Ne spunea ce piesă să mutăm pentru el şi zâmbea pe sub mustăţi. Un zâmbet de om bun, pe care n-o să-l uit vreodată. De cât ne agitam noi pe-acolo,  am răsturnat câteva dintre piese. Şi am vrut să luăm jocul de la început, că nu mai ştiam care şi pe unde erau. Moment în care el ne-a spus unde era fiecare piesă de pe tablă. Ne-a dat mat după încă câteva mutări. Nu l-am mai provocat la şah de atunci.

E un profesor dur, pe care n-ai cum să nu-l respecţi. Pentru că el respectă prea mult pe fiecare din elevii săi. Şi în general oamenii. Doişpi A, clasa mea, s-a împrietenit tare mult cu tanti Marcica, doamna de serviciu. Pentru că noi mai mereu aveam câte o aniversare prin clasă, câte un tort şi ea ştia că are de strâns în urma noastră, dar venea cu drag. Şi în timp ce o ajutam într-una din după-amiezele alea mi-a povestit că îi e drag de noi mai ales pentru că îi e drag de dirig. Că el nu e ca ceilalţi profesori, să o salute şi atât. El mereu se opreşte, stă de vorbă, glumeşte şi îi face ziua mai frumoasă.

Apoi într-o dimineaţă am ajuns mai devreme la şcolă şi mă uitam pe geam. Clasa noatră era la parter, aproape de intrarea profesorilor. Domnia sa nu ştia că mai e cineva prin preajmă. De acum a ajuns aproape de şcoală, au început toţi câinii să dea din cozi şi să-l întâmpine cu o bucurie aproape umană. Î-a mângâiat pe toţi şi le-a vorbit într-un mod care m-a curemurat. Deci e şi om, mi-am spus atunci. Un om cu suflet cald, un om în esenţă bun.

Am fost redactor-şef al revistei liceului- Emisfere. Şi în primul număr, am publicat un interviu cu domnia sa. Am să ţin minte toată viaţa ce mi-a răspuns la întrebarea Care e cel mai mare defect uman? Egoismul.

Am vrut cu toţii să avem bănci noi şi să ne renovăm clasa. Şi dirigul ne-a chemat într-o după-amiază să ne vopsim fiecare, cu mânuţa noastră, scheletul de fier al băncii. Ca să apreciem apoi fiecare secundă de stat în bancă.

S-a opus cu vehemenţă oricărei strângeri de fondul clasei, şcolii etc.. şi era deliciul nostru să-i amintim că doamna de geografie vrea să cumpărăm o hartă în clasă. Am să ţin mine gesturile teatrale de fiecare dată când rupea câte o foaie de învoire şi promisiunile că vom merge cândva într-o excursie.

Ce apreciez după toţi anii ăştia e cum un om de geniu, prin refuzul de a organiza o oră tradiţională de dirigenţie, prin refuzul de a se apropia prea mult de noi a reuşit să ne şlefuiască personalităţile cu atâta precizie şi cum ne-a învăţat să fim umani fără ca noi să ne dăm seama măcar. Fără să apucăm să zicem mulţumesc. Dar el n-a făcut-o pentru apreciere. Ci pentru că în esenţă, e un om bun.

Şi tot postul ăsta s-a născut din emoţia pe care am resimţit-o acum o oră, când un elev de-al domniei sale, proaspăt absolvent de liceu mi-a găsit blogul, m-a adăugat în lista de messenger şi mi-a spus că vrea să-mi arate o poză care sigur o să-mi placă. Domnia sa este Profesor Aurelian Pintilei, alături de soţia sa extraordinară, Dana Pintilei:

Şi aşa aş fi vrut să-i spun că n-are dreptate. Da are. Şi eu m-am obişnuit să mi se spună cu zâmbetu pe buze dacă am greşit ceva. No hard feelings. Fără politeţuri care nu-şi au locul.

Şi, desigur, orice critică vine cu argumente. Şi uite-aşa am învăţat să n-o iau personal. Să nu caut motive ascunse, pentru că de la bun început toate motivele îs menţionate. Şi deşi sinceritatea e uneori greu de digerat îmi place mult de tot mediul ăsta. E dur, uşor neprietenos, dar performant. Iar un bizinis tocmai asta tre să facă. Performanţă.

Faptul că ei se comportă cu aceeaşi brutalitate verbală şi în relaţiile personale nu-mi mai place. Şi prefer diplomaţia accentuată în contexte non-profesionale.

Reîntorcându-mă însă la muncă, m-ar încânta să devenim şi noi aşa.

Şi m-am gândit să vă zic tuturor. L-am început într-un moment de revoltă, la o vârstă la care revolta e firească, într-o ţară în care n-aveam cum să nu mă revolt. Ăsta e primul post: Mă revolt, deci NU ignor.

Între timp am mai crescut. Am devenit mai tolerantă. Locuiesc într-o altă ţară. Studiez înr-un alt sistem. Nu văd studenţi care n-au fost niciodată la curs şi care obţin 10 în virtutea unui nume de familie mai mult sau mai puţin onorabil. Nu văd scârbă în privirea şi comportamentul funcţionarilor publici. Nu mă latră câinii pe stradă. Nu înghit praf. Nu stau la cozi (cam orice se întâmplă cu programare). Nu am profesori care întârzâie la curs. Nu am profesori care dau examene grilă ca să le fie mai uşor la corectat. Deci nu mă revolt aşa des. Sigur, am şi aici motive. Mai puţine, dar care contează. Care mă provoacă.

Titlul va rămâne acelaşi. Ca să nu uit de unde am pornit şi ca să povestesc în continuare despre ce mă revoltă. Ca să nu ignor. Ca să pot schimba. Ca să merit să exist.

• una e cea din faţă, unde stă vatmanul şi n-ai cum să te strecori fără să te vadă.
• a doua e pe la coada tramvaiului, e o uşă dublă, pe care oamenii intră de obicei civilizat, unu câte unu. În faţa uşii e cabina controlorului. E practic o cutiuţă de sticlă, în care stă pe scăunel acest controlor care veghează ca oamenii să aibă bilet, să intre numai pe uşile permise.
• cei care vor să coboare pot să o facă pe oricare altă uşă, astfel încât să fie mereu fluxuri separate.

Călătoria poa să te coste în felul următor (sunt mai mult posibilităţi, da astea îs cele mai uzuale):

• 2,60 euro dacă n-ai card de transport în comun.
• 0,75 cenţi intrarea + 0,10 cenţi pe km dacă ai card pre- încărcat (îl apropii de o zonă magnetică de fiacre dată când intri şi când ieşi din tramvai, ca să poată fi făcută contorizarea)
• dacă ai abonament, în schimbul a 42 de euro pe lună, ai dreptul să te plimbi oricât în zona centrală (pe-ăsta îl am eu). dacă vrei mai multe zone, preţul e pe măsură.

Ce-am vrut să reiasă de mai sus e că nu-i tocmai ieftin să te plimbi cu mijloace de transport în comun în Amsterdam şi mai ales nu pre poţi să păcăleşti sistemul.

Amu câteva zile, eram cu un preten într-o staţie, aşteptând cuminciori, cân am auzit româneşte. O vorbeau doi ţigani răstit. El îi poruncea ei cum să se furişeze prin spatele lui în timp ce el arăta beletul controlurului şi-i bloca privirea. Fiecare cred că aveau undeva pe la 40 şi ceva de ani.

Şi-a venit tramvaiul. El s-a grăbit să intre primul, eu am urcat după el şi mi s-o părut că al meu prieten rămăsese pe-afară, aşa că m-am oprit să-l caut cu privirea. Şi asta a atras privirea controlorului. Care cu ocazia asta a văzut şi femeia ce încerca să se furişeze. Şi fireşte că bărbatul a trebuit să ia şi ei bilet.

M-am aşezat cumincioară pe scaun. În spatele meu, ea. Câteva scaune mai în faţă, el, pus pe scandal. Şi a început să ragă la ea: Ţi-am spus să intri mai repede. Mereu trebuie să fac eu totul,  numai eu să mă descurc.

Care ea nu s-a lăsat mai prejos, ţipând şi ea: Da am vrut, da dacă mu*sta asta s-a oprit în faţa mea ce era să fac?!?!

Mu*sta fiind eu. Şi mi-am înghiţit cuvintele şi ura şi dorinţa de-ai vedea călcaţi de tramvai. De-ai smulge ei limba cu care m-a numit aşa. Dar am tăcut. Că ei îs ţigani, că păreau dubioşi, violenţi şi pentru că mi-e frică în general de ei.

Oricât de corectă, tolerantă şi obiectivă aş încerca să fiu.

Am mai locuit acum doi ani în Amsterdam. Erau şi atunci ţigani, dar rari de tot. Acum apar peste tot. Sunt mereu la gară. Cu acordeoane. Sunt în centru, pe la câte-un colţ. Şi îs convinsă că nu-s toţi veniţi la cerşit, înşelat, înjurat. Dar eu pe ei îi văd. Şi olandezii, chiar dacă nu înţeleg înjurăturile, înţeleg că trebuie să se ferească. Că de-acum trebuie să stea la pândă.

Nici nu ştiu de unde să încep.

Cred că fiecare din noi se gândeşte că vine un moment când părinţii noştri îşi pierd puterea. Că ăsta e firescul. Încetează a mai fi independenţi şi conform gândurilor mele, e momentul ca ai lor copii, de care au avut grijă toată viaţa lor, să aibă grijă la rândul lor de părinţi. Aşa simt că aş face eu, pentru mama, dacă ar fi nevoie.

Olandezele erau tranşante: se duc la centre de bătrâni, fireşte. Fiecare cu viaţa lui, cu familia lui. Acum noi avem copii, cariere, plus că aşa e normal, părinţii să ducă o bătrâneţe liniştită acolo.

Şi de ce ar fi scandalos aşa ceva în România:

• că nu avem centre de bătrâni. Noi avem câte un azil sinistru în fiecare oraş, de care orice părinte se teme.
• că bătrânii noştri nu au bătrâneţe ca în poveşti, cu nepoţi, cu plăcinte, cu împletit, cu linişte. Ei au chin. Cu lipsă de medicamente, de mâncare, de linişte. Ei au boli care îi macină.
• nu au deschiderea pe care unii dintre noi o au acuma. ei ştiu cum s-au petrecut lucrurile de zeci de ani, aici, la noi. Ei şi-au înrijit părinţii, părinţii lor bunicii şi tot aşa. au stat mereu aproape unul de celălalt.

Şi ştiu că dacă ceva i s-ar întâmpla mamei, mi-e greu să cred că aş putea să mă întorc la Botoşani. Un compromis din partea ei va trebuie să fie. Va veni ea acolo unde voi fi eu şi-mi voi putea câştiga existenţa. Dar nu va ajunge în vreun azil.

Apoi olandezele m-au iscodit şi mai mult cu o întrebare: Ce vei face tu cu copii tăi? Ai să te duci la ei la bătrâneţe?

Şi răspunsul nu mi-e prea clar. Aş prefera să nu ajung în situaţia asta. Să am bani să-mi pot permite un centru decent de bătrâni. Să nu fie nevoie nici o clipă să depind de ei. Dar aş înnebuni dacă nu s-ar oferi ei să-mi vegheze bătrâneţea. Şi m-aş gândi că am greşit ceva în educarea lor. (cred că e vorba de opţiuni: deşi aş fi într-un centru de bătrâni, aş vre să ştiu că nu e o închisoare, că ar mai fi un loc pe lumea asta în care aş fi bine primită).

Ce spun olandezii are sens: bătrânii se adună în locuri în care sunt şi alţii ca ei, împărtăşesc poveşti, se sprijină reciproc, se simt poate mai bine ca într-o casă în care ei sunt cei mai bătrâni. Dar faptul că sunt printre străini şi nu în familie nu ştiu cum poate fi depăşit. Sigur, în Olanda, asta chiar nu-i o problemă. Dar în România nu ştiu dacă modelul ar prinde. Sau dacă da, cam peste câte generaţii.

Voi v-aţi gândit până acum la asta? Cam cum vedeţi lucrurile?

De mititică am aflat că lenea e unul din păcatele capitale. Şi mă tot feresc de ea, da uneori mă prinde şi mă răvăşeşte. Ca azi. Şi-mi găsesc tot felul de scuze cretine (dacă n-ar ploua, dacă aş fi fost acasă-în România, dacă aş fi avut nişte fructe prin casă, dacă n-aş avea atâtea de făcut, dacă uichendul ar fi mai lung). Şi nu se duce. Mă zgârie, mă muşcă şi numa nu-mi dă drumu.

Primu pas pe care îl fac azi către ceva util e că scriu aici, după atâta vreme. Următoru e că o să-mi fac ceva de mâncare. Şi apoi reiau cu şcoala. Sper. Dacă funcţionează, înseamnă că soluţia mea ar fi să încep cu ceva uşor şi plăcut, şi-poi să le fac încetişor pe toate.

Mai mă preocupă ceva, că tot am început să mă gândesc la lene:

• e lenea ceva de oameni mari? (eu nu-mi amintesc să fi simţit lene când eram copil)
• care-i secretu ălora cărora nu simt lene niciodată  (sau dacă o simt n-o zic) (şi mama mi-e unul din exemple. eu n-am auzit-o pe ea să-i fie lene. O fi poate ceva cu generaţia ei, că viaţa i-a oferit atât de puţin încât nu şi-a permis să-i fie lene?)
• de ce nu ne e ruşine să zicem că ne e lene? dacă am comite alte păcate capitale, cu siguranţă n-am zice-o oricui cu zâmbetul pe buze (e.g. invidie, trufie, desfrânare)?
• deci ce s-o întâmplat cu lenea de o ajuns să fie acceptată, cu o limită, în viaţa oricui?

Şi leac definitiv o fi?

Aşa că nişte cerctători s-au gândit să vorbească cu oamenii care consumaseră deja băuturi alcoolice, să le reamintească riscurile la care s-ar supune dacă ar şofa exact cu câteva minute înaince ca ei să fie tentaţi să facă asta, apoi au măsurat intenţiile de a şofa ale celor cu care au discutat. Şi surprinzător, oamenii care discutaseră despre asta după ce au consumat alcool, au fost mai puţin înclinaţi să şofeze. Concluzia cercetătorilor a fost că atunci când oamenii nu sunt în deplinătatea simţurilor, tind să acţioneze neconform cu principiile lor, aşadar principiile trebe reamintite când simţurile îs alterate.

Şi aşa s-ar putea explica de ce deşi mulţi oameni îs conştienţi de pericolul infecţiilor cu transmitere sexuală şi de necesitatea utilizării prezervativului pentru a le preveni, atunci când sunt cât pe ce să, aceiaşi oameni convinşi de pericol decid uneori să sară peste pasul important al utilizării prezervativului. Şi profa ne-a provocat să gândim în mod similar şi să găsim soluţii pentru a comunica pericolul exact atunci când e cel mai eficient, adică exact când oamenii îs excitaţi.

Şi m-am gândit cum ar fi să ai un device prin cameră sau în locul în care faci cel mai des sex care să măsoare nivelul hormonilor  (ar fi ideal să se poată din aer, că din sânge e greu de implementat )si fix când ţi-e lumea mai dragă să înceapă un mesaj din ăla grav şi cu nuanţă de blestem care să-ţi amintească ce-i de făcut. Sau să ai un device ca o brăţară, care de la un anumit nivel al tensiunii în sus să emită acelaşi mesaj de reamintire. Sau mini- şocuri electrice, ca să fie mesajul mai ferm

Alte idei vă mai vin?