Azi m-am înfuriat pe mine. Mi-am pierdut o căciulă la care ţineam mult şi pentru care am făcut destule sacrificii ca să mi-o pot cumpăra. Era o căciula de copii mari, cu doi ochi şi un nas imens cusute pe ea… Nu am plâns doar pentru că am pierdut o căciulă, ci pentru că el n-şpelea obiect la care ţin şi pe care îl pierd. Am şi o listă de 3 portofele pierdute, cu tot cu acte şi bani, câteva seturi de chei, un stilou, o pereche de pantaloni, o geantă cu tot ce era în ea, cărţi, fulare, mănuşi, umbrele etc..

Pe deasupra, am şi douăzeci de ani. Adică ar trebui să am o anumită maturitatea care să-mi permită să nu-mi uit capul pe undeva. Lucru care presimt că o să se întâmple curând. Mi-e ciudă pe mine şi mă gândesc că nu o să-mi pot educa vreodată copiii să fie ordonaţi, din simplul motiv că eu nu n-o să pot fi vreodată aşa.

E un haos la mine pe birou, în dulap, în cap, un haos care-i extrem de productiv şi ordonat în mintea mea. Un haos familiar şi confortabil pentru mine, un haos în care mă simt ca peştele în apă, dar e un haos care dă greş uneori. Cum a fost azi. Nici măcar nu ştiu unde am pierdut-o. Mi-am promis că de azi începând o să fiu ordonată. În câteva ore o să-mi încalc promisiunea. Mi-e greu să renunţ la un stil de viaţă…La o zăpăceală care mă face să fiu aşa cum sunt şi mi-e teamă că în ziua în care voi şti în permanenţă unde-mi sunt toate lucrurile, mă voi usca şi mă voi preface în praf, ca o vrăjitoare învinsă de o poţiune ciudată…

Nu merit să am obiecte, pentru că le pierd. Cine mă cunoaşte îndeaproape ştie că mereu am preferat să investesc în oameni şi relaţii, mai degrabă decât în obiecte. Nu am lucruri de firmă şi nu-mi cumpăr decât strictul necesar pentru că lucrurile se degradează. Şi oamenii fac asta uneori, dar în cazul lor nu e un proces ireversibil. Dimpotrivă, degradarea lor poate fi rapid urmată de o revenire, de o dezvoltare armonioasă şi de o depăşire de sine, în sensul pozitiv.

Poate că îmi caut scuze, dar cred că ăsta e încă un semn. Că nu ar trebui să mă orientez spre altceva, decât spre oameni. Să am o meserie care să mă ţină numai între ei, pentru că obiectele mă neliniştesc. Şi le mulţumesc oamenilor din viaţa mea că nu se lasă pierduţi, deşi uneori îi uit şi pe ei. Nu ştiu ce îi ţine atât de aproape, dar sper ca acel ceva să nu piară vreodată.

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 6 comments

  1. raluca Reply

    @ LadyBlu_: e şi bine, e şi rău….Ar trebui să mai cresc oleacă…Azi îmi făceam scenarii despre cum o să-mi uit copiii în supermaket şi o să-mi amintesc peste două zile cân o să mă întrebe cineva ce-mi mai fac odraslele. Şi apoi am decis că trebui să mă fac mare şi abia după ce mă fac mare, pe la vreo 30 şi ceva de ani am să fac şi copii pe care nu o să-i uit nicăieri

  2. raluca Reply

    @ Krossfire: poate peste 50 de ani, când oi avea destui bani încât să nu intru în politică pentru a-i face necinstit o să fie altă situaţie şi-or fi mai mulţi oameni decât animale. Am speranţe absurde?

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *