Revolte

Îmi dedic gândurile tuturor nemernicilor care mi-au făcut şi îmi fac viaţa frumoasă

Trist 21

Azi s-au făcut doi ani de când tata nu mai e.

Nu am depăşit momentul şi cred că n-o s-o fac niciodată cu adevărat. Durerea nu trece, nu se estompează, doar că iese mai rar la suprafaţă. Râd din nou, dansez pe stradă, am momente în care simt că lumea e a mea. Mi-era teamă atunci că astea n-or să se mai întâmple niciodată.

La puţin timp după ce am aflat am fugit la duş. Am stat mult acolo şi speram ca toată apa aia să spele realitatea, să mă trezească, să modifice ceva. Gândurile mele atunci erau că mai aveam atâtea să-i spun. Şi că el ar mai fi putut să-mi spună atâtea.

Mi-au fost alături prietenii şi unul dintre ei mi-a repetat de multe ori că nu e sănătos să mă împotmolesc în lucruri pe care nu le pot schimba.

Şi am învăţat să-mi văd în continuare de viaţă. Aşa cum ar fi vrut el. Azi m-au năpădit gândurile şi pentru că aici m-am descărcat şi m-am încărcat psihic de atâtea ori, am s-o fac şi acum.

Mi-am amintit că:

  • datorită lui am talentul oratoric pe care unii dintre voi îl ştiu. Eram mititică, încă nu la şcoală şi citisem din Povestiri Istorice fragmentul cu Fraţii Buzeşti. Am fost aşa entuziasmată de ce aflasem încât am vrut să-i povestesc tatei cu amănunte, de îndată ce-a intrat în casă. Şi ca orice copil, am început să mă bâlbâi. Vorbeam cu pauze lungi, cu multe ĂĂĂĂĂ, ÎÎÎÎÎÎ-uri, şi tata m-a oprit, mi-a spus să mai citesc o dată, să mă gândesc bine ce vreau să-i spun şi abia apoi să vin să-i povestesc, fără pauze şi fără Îîîî-uri. Am fugit plângând la mama să-i spun că tata e rău şi că nu vrea să mă asculte. Tata mi-a zis atunci că nimeni niciodată n-o să vrea să mă asculte dacă n-o să spun clar ce am de spus. Şi n-a fost singura dată când m-a oprit din povestit. A făcut-o în mod constant, în pofida lacrimilor mele, până am învăţat să mă exprim clar, tare, cursiv, coerent.

Read the rest of this entry »

Cu cine concurezi?

Ideea postului ăstuia a pornit de la un comentariu de la posturile anterioare. Una din cetitoare spunea că nu-i place concurenţa, că îi e frică de învingere. Şi m-am gândit să vă împărtăşesc ceva ce am auzit de la un profesor, în timpul unui speech.

El a zis aşa: Marea greşeală pe care o fac dascălii în educaţia tinerilor e că le spun adesea- Uitaţi-vă bine în stânga şi în dreapta voastră. Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Majoritatea însă vor rămâne mediocri. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.

Adevărul este însă altul. Lor trebuie să le fie spus: Uitaţi-vă bine în oglindă! Numai unii dintre voi vor ajunge oameni mari. Luptaţi-vă să fiţi voi aceia care vor cunoaşte succesul.

Şi m-o pus pe gânduri. Că poate e într-adevăr mai productiv să lupţi mereu cu tine decât să fii mereu în întrecere cu alţii. Şi mă bucur că eu am cam fost crescută în spiritul ăsta. Mi-amintesc de colegi supăraţi de fiecare dată de note niţel mai mici, pentru că ştiau tirul de întrebări de urma acasă: Da cutărescu cât o luat? Da ixulescu?

Eu n-am avut niciodată parte de asta. Eu doar ştiam că dacă nu iau note mari, o să-mi cumpere tata gâşte şi mă trimită la câmp cu ele.

Amu nu zic că nu-i bine să te raportezi la alţii. Da dacă o faci în mod obsesiv, rişti să te îndepărtezi de la adevăratul sens al întrecerii: să te întreci mereu pe tine însuţi/însăţi.

Renunţare sau substituire?

Hai că dacă am pornit-o pe subiectul cu renunţarea, zic să mai clarificăm repejor nişte aspecte. Poţi zice cu adevărat că ai renunţat la ceva şi gata sau de fapt ai înlocuit un obicei prost cu unu cam la fel sau poate mai prost?

De exemplu, am eu un prieten drag care după ce s-o lăsat de fumat s-o apucat de narghilele. Şi altul care se lasă de Cola şi bea Nestea. Şi eu m-am lăsat de cafea, da beu ceai verde (şi până la urmă tot e cofeină în sistem).

Şi simt că viaţa nu-şi pre are rostu fără obiceiuri proaste. Şi e absurd să-ţi imaginezi că poţi face totul perfect şi sănătos. (Am scris aici o Pledoarie pentru vicii mai demult).

Aşa că s-auzim exemple. Ce-aţi înlocuit şi cu ce? (ca să fiu lepră, am să amintesc că majoritatea bărbaţilor se îngraşă după măritiş că vin seara acasă, aceeaşi femeie…mai bine mănâncă ceva. Şi da, am zis bine măritiş :P )

Aşadar, cân vă lasaţi de Cola, de ce vă apucaţi?

Da cân renunţaţi la vreo relaţie? (aicea pentru gagici merge mereu o cutie de îngheţată. Şi mă tot gândesc cum s-o simţi un bărbat cân ştie că doar îngheţată o fost de-ajuns. Da pe de altă parte n-aş vre să ştiu cu ce ne înlocuiesc ei pe noi) :P

Puţin câte puţin sau deodată?

Vreu sfaturi. Care să vină din experienţă. Personală, de dorit.

Să zicem că vezi la un moment dat mai clar ca niciodată că unele lucruri nu se întâmplă bine în viaţa ta. Cum faci să le repari?

Eşti genul de om care “de mâine” schimbă totul sau genul care în decurs de câteva luni reuşeşte să construiască o altă cale?

Dacă te-i lăsat de fumat, ai făcut-o deodată sau treptat?

Dacă te-i despărţit de gagiu/gagică ai întrerupt orice conversaţie sau încă vorbiţi des la telefon?

Eu am făcut de amândouă până acuma, da tind să cred că soluţia deodată mi se potriveşte mai bine. Pe de altă parte, am înregistrat şi un număr considerabil de nereuşite, urmând-o.

Aşa că vreu să ştiu: de ce e bună fiecare dintre ele? şi care-s trucurile ca să aibă efectul scontat?(ca exemplu personal, pe mine mă motivează să încep ceva deodată cu altcineva şi-apoi să ne sprijinim reciproc)

E vorba de principiu

Am ieşit ieri târzior de la birou, mi-am calculat exact timpul la care să ies ca să prind tramvaiul exact când pleacă şi apoi- după două staţii să prind imediat autobuzul în care trebuia să mă urc ca să ajung acasă.

Numa că nu s-o potrivit socoteala. Ce-i drept, era cam pe muchie de cuţit. Aveam sub un minut să cobor din tramvai şi să ajung în autobuz. În principiu, ar fi trebuit să-mi iasă.

Da exact cân mă apropiam de autobuz, am văzut cum s-o închis uşile şi cum o luat-o din loc. La nici 10 metri de staţie e un semafor. Care atunci era roşu. Deci am grăbit pasu şi am ajuns în dreptul uşii de la şofer, care aştepta cumincior la roşu, m-am uitat cu ochi de căprioară obosită, zgribulită de frig şi flămândă şi-am bătut în geam. Şoferul s-o uitat la semafor- încă roşu, s-o uitat la mine şi mi-o făcut semn din ăla de neputinţă din mâini ca să pricep că nu o să-mi deschidă uşa. Că nu e staţie.

Şi fireşte am început a blăstăma. Şi-am pus mâna pe telefon să sun un prieten să mă plâng, să caut aprobare, să înjur sistemul…Şi o singură întrebare mă apăsa: Da di ci ?!?!?!?!

Da di ci dacă a mai fost roşu încă un minut nenea n-a vrut să apese pe buton să se deschidă uşa ?!?!? De ce a trebuit să mai stau încă un sfert de oră până la următorul autobuz pe o vreme rece, ploiasă şi vântoasă?

Şi răspunsu pretenului o fost firesc şi logic: Păi e vorba de principiu!!! Că la Amsterdam poţi să-ţi fixezi ceasul după mersul autobuzelor, că tătă lumea se bazează pe sistemul lor enervant de bine pus la punct. Şi dacă s-ar face azi o excepţie, mâine alta, curând aş blăstăma că nu mai vin autobuzele la timp.

Aşa că m-am cufundat în resemnare. Şi am înţeles că uneori lucrurile bune şi durabile se fac şi cu niţică durere. Din partea tuturor beneficiarilor şi spre binele lor final.

Mândră de mine şi recunoscătoare

Am aflat acum două zile că un dascăl tare drag mie din liceu, Prof. Dr. Daniel Botezatu, a acordat un interviu în care m-a menţionat printre elevii care fac cinste învăţământului.

Mă bucur că nu doar el a avut un impact imens asupra formării mele, ci că şi eu am reuşit să-i marchez cumva experienţa la catedră. Îs mândră de mine. Şi îi sunt recunoscătoare lui.

Ăsta e fragmentul de interviu:

-Daca vi s-ar propune sa nominalizati cinci dascali ai scolii botosanene care fac cinste invatamantului romanesc, pe cine ati alege?

-Intr-o ordine pur intamplatoare, acestia ar fi regretatii Aurel Dorcu, Vasile Pricope si Mihail Vasilica, apoi doamnele profesoare Eugenia Cojocaru si Florica Lungu, care mi-au marcat cariera de elev de la Scoala 11 Botosani.

-Dar dintre elevi sau fosti elevi?

-Raluca Hritcu, masterand in stiinte economice la Amsterdam, Adina Honciuc-Braha, masterand la Oslo, Arina Corsei, fosta presedinta a Consiliului Judetean al Elevilor, actualmente masteranda a Facultatii de Drept din Bucuresti si cursant la Colegiul Juridic Franco-Roman de Studii Europene, fratii Razvan si Andra Olaru, primul student la Londra, a doua inca eleva la Colegiul National “Mihai Eminescu” din Botosani, dar admisa deja la Universitatea Oxford.

Şi aici e interviul întreg.

Primul Salariu

Mami şi-o cumpărat un ceas din primul ei salariu. Care funcţionează şi acum, şi pe care îl poartă zi de zi şi aşa îşi aminteşte de primii ei bănuţi. Mai ştiu tot felul de poveşti cu primul salariu: unii au ales să-l doneze, alţii să-şi bea minţile, alţii să-şi fumeze minţile…

Trebuie ceva memorabil. Şi mă tot gândesc ce-o să fac eu cu primii bănuţi munciţi ca la carte, la program de 8h+ pe zi. Ca orice prima oară, am să ţin minte tătă viaţa. Şi vreu să fie tare frumos. Şi să pot spune şi copiilor.

Voi ce-aţi făcut/ ce aţi face cu primul salariu?

Ce te omoară?

Şi mă refer la genul acela de moarte lentă şi dureroasă!

Eu am să dau un răspuns şocant la întrebarea asta. Şocant pentru cine mă cunoaşte.

Pe mine mă omoară dezordinea. Da, dezordinea pe care am elogiat-o aici şi din care m-am hrănit douăzeci de ani de viaţă.

Dezordine căreia i-am pus gând rău.

Am lingurile puse la linguri şi cuţitele la cuţite. E curat pe desktop. E curat pe birou. Hainele de iarnă îs separate de alea de vară, ca să am mai mult loc pe rafturi (mai făceam asta doar când eram copil, ameninţată de mama.)

Fac liste. Am liste pe net, în portofel, pe birou acasă şi pe birou la muncă.

După atâţia ani în care m-am lăfăit în haos, într-o nepăsare totală faţă de minutele scurse în cautarea diverselor obiecte. Pentru că acum îmi lipseşte ceva esenţial. Timpul. Nu mai am luxul de a mă întoarce acasă pentru cine ştie ce uitat pe sub masă. Nu mai pot petrece minute în şir căutand o hârtie.

Şi m-o lovit toată filosofia asta în vacanţă. Pentru că am plecat pentru câteva zile fără prosop, fără şampon şi fără pastă de dinţi. Fără articole esenţiale de îmbrăcăminte. Pentru că am uitat alte lucruri esenţiale când m-am întors în Amsterdam. Pentru că vreau să mă fac mare. Pentru că nu vreau să-mi pierd capul într-o bună zi. Şi mai ales pentru că nu mai e timp. Şi niminea nu-i dispus să deie din al lui.

Şi amu rându vostru. Ce mă omoară şi ce faceţi ca să nu vă mai omoare?

Îmi cam tremură mâinile

O trecut mai bine de-o lună de când n-am mai scris. Şi-n ultimele zile m-am tot gândit dacă să revin sau nu. Nu-s mulţi vizitatori aici, îi cunosc pe cei mai mulţi dintre ei, dar mă eliberează faptul că mai las câte o urmă pe-aici şi mă încântă că uneori vă şi ajută ce scriu.

Aşa că iată-mă-s la datorie. Nu pot sta departe.

Facem pentru început o listă cu ce mai fu nou.

  • am fost acasă de Sărbători şi deşi mi-ar fi plăcut să vorbesc şi să mă văd cu mulţi dintre prietenii mei, n-am reuşit s-o fac. Nici n-am simţit când o trecut timpul
  • am fost din nou cu colinda cu al meu drag Doişpi A (clasa mea din liceu). Din ce în ce mai puţini în fiecare an, dar nu ne-a fost asta piedică.
  • Am obţinut un Internship. La Philips. Pe plan profesional, cred că e cea mai mare realizare de până acum. Mi-s mândră de mine.
  • Văd zăpadă în Amsterdam şi asta mă miră teribil. A nins mult în ultimele zile.
  • am să scriu mai rar, că timpul abe-mi permite să răspund la mailuri. Dar o să scriu.

Acuma rându vostru. Ce mai e nou cu voi?

Pustiu

Deşi aş fi vrut să evit cu orice preţ, vremea sesiunii n-o abătut ca o ciumă asupra mea. Nu-i timp nici de respirat aşa că veţi înţelege, cu siguranţă, că nu-i timp de poposit pe blog. Am să revin în jur de 20 decembrie şi vă promit de pe amu o veste tare bună pe care nu vreu încă s-o divulg.

Spor în tot ce faceţi. Ne-om auzi curând.