Tot aud lumea iepurind în stânga și-n dreapta: ce ți-a adus iepurașu, te-i întâlnit cu iepurașu, ai vazut iepurașu?!?, mai mâncăm și urecheați de ciucalată și nu înțeleg când ne-o luat valu așa tare.
Eu de iepuraș am auzit prin clasa a 5-a, am încercat să-i induc lu mama că ar trebui să primesc cadouri și m-a expediat rapid: ce iepuraș, de unde-o apărut și moda asta?
Și de unde până mai ieri am acceptat că n-are ce căuta iepurele în viața mea, că o fost introdus cu forța și pentru scopuri murdar comerciale, ete-mă azi gândindu-mă ce cadouri ar trebui să iau de iepuraș. Și ete-mă trei secunde mai târziu, oripilată de mine cea de mai înainte și de voi. Ce treabă aveți cu iepurașul?
Hai mai bine de Paște să ne spălăm pe față cu apă dintr-un lighean în care au fost puse și câteva ouă roșii, ca să fim rumeni în obraji tot anul, hai să mâncăm pască cu ciocolată și iepuri triști din ciocolată și să ciocnim ouă și să le decojim apoi și să ne murdărim de roșu în loc să ronțăim ouă din ciocolată cu care nu poți să zici:
Mi-ar fi plăcut să fiu acasă, da viața nu te întâmpină mereu numai cu ce-ți dorești. Mi-am dorit apoi mult de tot să iau Lumină în noaptea de Înviere. Și voi face asta curând, departe de Amsterdam și de casă.
Sărbători fericite și liniște. Eu asta îmi doresc și vă doresc și vouă. Ne auzim curând.
Eram de curând într-o cafenea, cu o amică, aproape de ora închiderii. Am păpat o prăjiturică (2.50 euro) şi stăteam cumincioară la discuţii cu fata în cauză. Care fată a ieşit câteva minute la o ţigară şi m-a lăsat singurică şi neştiutoare la masă. Tipa de la tejghea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă mai vreu prăjiturică. Bineînţeles că am zis nu, având în minte nu gustul absolut senzaţional, ci preţul de 2.50 şi condiţia de student semi-muritor de foame (că acuma am şi salariu, de aia semi).
Între timp s-a întors fata de la ţigară, studentă şi ea, a fost întrebată dacă vre prăjiturică şi a zis da. Eu am făcut ochii mari şi fata s-a amuzat că eu nu ştiam secretul: era ora închiderii şi prăjiturile se dau moca, nu au voie să le ţină pentru a doua zi şi altfel se aruncă şi-i păcat. Şi am rânjit inocentă la tanti de la tejghea, care s-a lămurit şi ea de nu voiam eu iniţial şi mi-a adus prăjiturica mult dorită. Moca.
Toată viaţa mea ( o vecie) am fugit de orice însemn care mi-ar fi ştirbit părerea de sine. Păi eu puteam să le fac pe toate. Eu puteam să ţin minte pe toate. Puteam să ţin ordine în haosul din jurul meu şi să-mi reuşească toate, chiar dacă uneori pe ultima sută de metri şi cu tensiune galopantă. Şi n-aş fi scris într-o agendă pentru nimica în lume. Pentru că în ochii mei şi ai lumii, o agendă spunea clar şi tare: Nu pot să ţin minte tot. Încep să încurc lucrurile. Nu mai e ca pe vremuri.
Am ştiut la un moment dat (acum câteva luni) că nu se mai poate fără. Oricât am încercat să evit (începusem să notez pe tot felul de hârtiuţe colorate pe care le pierdeam în cele din urmă), devenise evident că numai o agendă m-ar mai putea salva. Înfrântă, am început să cutreier magazinele, ca să găsesc una perfectă. Bineînţeles că voiam ceva imposibil, numai ca să nu găsesc, numai ca să mă pot privi în oglindă şi să-mi zic: Hai, doar ai văzut c-am căutat. Pur şi simplu n-am găsit.
De ziua mea, am primit o agendă cadou. Am tot studiat-o şi în cele din urmă i-am făcut loc în geantă. Şi în viaţă. E genială. E mică şi e organizată pe zile. Scriu deja de o săptămână în ea şi mi-e de mare ajutor. O scot de faţă cu alţii. Nu mi-e jenă. Mi se pare prostesc că m-am ferit atâta vreme de ea, închipuindu-mi că simpla posesie m-ar face inferioară.
Şi m-am gândit că sigur aşa e şi cu Viagra. Nu se poate decât cu durere şi chin să accepţi că e nevoie de pastilă. Şi câtă frământare o fi şi câte farmacii or fi colindate până când ai curajul să te uiţi la farmacist şi să-i ceri o Viagra. Eşti convins că te va judeca, râzând pe sub mustăţi, că lumea se va opri în loc şi va consemna clipa în care tu ai cerut o Viagra. Şi ai să o piteşti cine ştie pe unde pe prima şi pe-a doua şi cu greu ai s-o ţii în portofel pe a treia, admiţând în cele din urmă că nu-i nici o ruşine. Se întâmplă. Nu numai ţie.
Anul trecut, de ziua mea, eram la Bruxelles povestindu-mă de eforturile pe care BOS, organizaţia în care am activat în dulcea-mi studenţie, le făcea ca să devină parte din JADE.
Gândul integrării a prins formă în timpul unei întâlniri scurte, într-o zi infernală de vară, acum doi ani. Am venit atunci în Bucureşti pentru câteva ore ca să mă ântâlnesc cu Mihai Iorga(v-am povestit de el aici- pe atunci preşedinte BOS) şi Elena Şotropa, studentă în Edinburgh, membră JADE UK şi fostă colegă de liceu cu mine. Am ştiut încă din clipa aia că se va întâmpla până la urmă, că procesul merită demarat indiferent de câte piedici urmau să fie.
Între timp mandatul meu s-a terminat, la fel şi al lui Mihai, dar visul s-a împlinit. De ziua mea anul ăsta am primit un telefon de la Simona Lascu, care a rămas Manager de Relaţii Internaţionale al BOS în locul meu, şi am aflat vestea cea mare: BOS e membru JADE.
Mulţumesc tutror celor care s-au implicat pe parcurs şi mai ales celor care şi-au sacrificat nopţi multe în ultima vreme ca să finalizeze un vis măreţ: Simona Lascu, Ciprian Vintilă- actualul preşedinte BOS, Andreea Paraschiv, Adelina Peltea, Elena Şotropa, Ruxandra Boscăneanu. (Dacă am uitat pe cineva, vă rog să-mi atrageţi atenţia şi reparăm situaţia. Încă sunt copleşită de emoţii).
Eram mititică, probabil 5-6 anişori şi hiper- sociabilă, cum mă ştiţi. Am bătut-o pe mama la cap cu vreo lună înainte de ziua mea că eu vreau să invit copii acasă, că eu vreau să-mi faca ea tort cu trandafiri (din ăia de zahăr), că vreau una, că vreau alta… Vorbeam şi atunci la fel de mult ca şi acum şi-mi închipui că săraca mama pur şi simplu îmi răspundea automat la întrebări, altfel nu-mi explic de ce mi-o fi răspuns ea cu DA la întrebarea: ¨Pot să chem pe toţi copiii cu care mă joc eu?¨ la câteva ore după ce-mi spusese clar să aduc doi-trei copii, nu mai mulţi. Aşa că am chemat toţi copiii din blocul meu şi din blocurile vecine. Vreo 20 şi ceva de draci împieliţaţi. Care fireşte au venit la ziua mea şi care la câteva minute după ce au intrat în casă, căutau deja prin dulapuri să vadă ce găsesc, vărsau suc pe jos şi în general produceau dezastre. Am să ţin minte toată viaţa aniversarea aia şi mai ales discuţia de după cu mama
La 18 anişori, am intrat somnoroasă în clasă şi am găsit un tort pe catedră, pe colegii mei zâmbăreţi şi un perete pe care erau lipite o grămadă de poze de când eram eu mică şi până la 18 ani şi pe care scria LA MULŢI ANI din flori. 12 Auuu o confirmat încă o dată că merită să-i iubesc şi să-i pomenesc toată viaţa. Mulţumesc!
Anul trecut, eram la Bruxelles la o conferinţă JADE, uşor tristă că 6 martie era departe de prieteni. La 7 dimineaţa, am primit un telefon de la recepţie că e o problemă care trebuie discutată urgent şi că un angajat al hotelului va fi trimis la uşa mea în câteva minute. Mă tot gândeam ce-oi fi stricat şi cam cât o să mă coste (era un hotel cu multe stele). Unul din managerii hotelului a apărut apoi în prag cu un imens buchet de flori, un ursuleţ de pluş şi o felicitare de la un tânăr domn drag mie. La câteva zile după ce am ajuns acasă, am mărturisit unui prieten că deşi o fost frumos în Belgia, mie totuşi îmi părea rău că trecea ziua mea fără să suflu în lumânările dintr-un tort. Câteva ore mai târziu, pretenul în cauză a oprit maşina la o benzinarie şi a apărut în câteva minute cu nişte prăjiturile în care ardeau 21 de lumânări.
Acum câteva zile mă îndreptam supărată spre casa unui prieten, căruia mă plângeam că anul ăsta e cea mai tristă aniversare. Aveam un dedlain la şcoală pe duminică seara şi nici un pic de timp să-mi văd restul prietenilor. Ajuns în faţa casei lui, m-a rugat să aştept o clipă îniante să intru. Mi-am închipuit că lăsase ceva împrăştiat prin cameră, sau că poate îmi luase flori şi voia să mi le ofere înainte să intru. La o secundă după ce a intrat, am auzit de pe holul blocului vreo câteva glăscioare ţipând în cor: SURPRIZĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!!! şi zgomote de baloane sparte. Am intrat râzând şi l-am găsit plin de confetti ţipând: Nu acuma! V-am zis că nu acuma! V-am zis că intru eu primul !!!!!!! Am suflat apoi în lumânări şi mi-am dorit ca la anul să apuc să-mi văd toţi prietenii şi încă ceva ce nu pot împărtăşi
M-o întrebat un preten dacă m-am apucat de muncit pe plantaţie în ultima vreme. Răspunsul e că îs pe două plantaţii: una la muncă şi una la şcoală
Până luni, nu am timp să respir. Îs trează de nu mai ţin minte când şi mi-o amorţit degetele de atâta scris. Am multe să vă povestesc. Dar nu vreme până atunci.
Fug azi spre Londra şi mă întorc marţi. Tocmai când mă gândeam că de data asta n-am uitat nimica, mi-am amintit că nu mi-am luat adaptor de priză. Sper să găsesc prin aeroport.
Situaţia: eram ieri seară pe unul din holurile facultăţii, une sunt multe mese şi scaune pe margine, lucrând la un proiect împreună cu alţi 3 colegi.
La un moment dat, am văzut pe una din mesele alăturate o grămăjoară de CD-uri. Ne-am îndreptat spre ele şi am găsit un bileţel pe care scria ceva de genul: Free CDs. Enjoy the music.
Şi CD-urile erau toate din alea inscripţionate de cineva, nu erau originale. Coperţile era printate pe foi colorate şi titlurile scrise cu un font din ăla cursiv, ca şi cum ar fi fost scris de mână. Unele din carcase aveau tot felul de steluţe colorate pe ele. Şi eram bucuroasă că muzica de pe ele era chiar făinuţă (ochisem nişte Roxette) şi mă pregăteam să înşfac unul. Imediat însă a venit unu din cei trei colegi cu următoarea idee: Da dacă îs virusate? Şi îndoiala ne-o încolţit în minte. Că cine ştie ce era de fapt pe ele.
Noi nu suntem obişnuiţi să primim lucruri bune, moca. Ceva sigur era dubios în toată povestea. Ne-am uitat unii la alţii, ne-am gândit să le şi punem într-un CD-rom să vedem dacă îs ok, însă n-am avut curajul. Şi ne-am mai uitat preţ de câteva momente la ele şi le-am lăsat acolo.
Tot drumu spre casă m-am tot gândit de ce nu le-am luat. Şi m-am mai gândit că toate arătau aşa, destul de siropos, poate că erau cadouri dintr-o relaţie ce s-a destrămat între timp. Poate că cineva doar încerca să scape de amintiri.
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.