Na ca am facut-o si pe asta: am aparut pe sticla. (sar in postul asta peste faptul ca n-am mai scris demult si revin intr-un post viitor cu un update despre ce am mai facut in ultima vreme)
Si pentru ca mereu am impartasit cu voi ce-o fost maret in viata mea, iata linkul:
Emisiunea se numeste Articolul 7, a fost difuzata pe TVR International pe 8 Martie 2011, a fost live, de freza si machiaj s-au ocupat cei de acolo…
Am participat in calitate de bursier al Fundatiei Dinu Patriciu, alaturi de un alt bursier si in acelasi timp coleg si bun prieten de-al meu: Cosmin Neamtu.
La unul din interviurile de angajare am fost întrebată cum îmi văd parcursul profesional. Ce cred eu că va fi peste 5, peste 10, peste 20 şi peste 30 de ani.
Iar la 22 de ani cât am acum, ce voi face peste 30 de ani mi se pare foarte clar şi îmi doresc să mi se întâmple: voi fi diriginte la o clasă de liceu. Voi preda economie. Oricum, nu asta e latura care mă pasioneazăcel mai mult (obiectul pe care îl voi preda), ci aceea de şlefuitor de caractere. În sinea mea, visez să-mi depăşesc mentorul. Pe dirigintele meu, despre care am scris aici. Voi face asta pentru una sau două generaţii de liceeni.
Intervievatorul a făcut ochii mari, mirat că eu chiar am un răspuns la întrebarea asta.
Meseria de pedagog mi se pare una nemaipomenit de solicitantă şi imposibil de împlinit fără har. Nu m-aş încumeta la o carieră de-o viaţă în acest domeniu, dar după ce eu însămi voi fi învăţat de la viaţă lecţii multe şi pline de tâlc, îmi doresc să le împărtăşesc. Vreu să fie copii de liceu, pentru că mie perioada adolescenţei mi se pare determinantă în dezvoltarea profesională şi personală a unui individ.
Voi ce faceţi peste 30 de ani? (sau cu vreo 10 ani înainte de pensie, în caz că suntem diferiţi ca vârstă)
Am crezut întotdeauna în ideea de a te implica în schimbare, opusă aceleia de a te resemna cu o stare care nu-ţi convine.
Încă din Amsterdam mă gândeam în ce mă voi implica, voluntar, atunci când mă întorc acasă. Voiam să fie ceva cu adevărat însemnat. La sfatul unor prieteni care erau deja membri activi, am început să mă interesez de Global Romanian Students and Young Professionals Society (GRSPSociety).
În weekendul care a trecut am participat la conferinţaProiect România 2020: De ce educaţia conteazăşi cunoscându-i pe cei din organizaţie, am decis să devin şi eu membru activ şi să-mi asum aria de activităţi cu care pot contribui în anul care vine. Despre acestea veţi auzi detalii pe măsură ce se vor întâmpla. Acum vă spun care-i scopul măreţ, pe termen lung al acestei organizaţii, care adună tineri români de peste tot din lume care împărtăşesc valori precum profesionalism, inovaţie şi leadership: să schimbe România. Să devină ţara înspre care tânjim, să-i atace direct problemele de care oamenii în general se plâng, dar pe care se feresc să le rezolve, una din ele fiind sistemul educaţional.
Până atunci, vreu să vă împărtăşesc nişte idei pe care le-am auzit la eveniment:
e treaba universităţilor să ştie ce se întâmplă cu studenţii lor. e treaba lor să creeze un chestionar pe care să-l dea spre completare foştilor studenţi, la un an de la absolvire, pentru a şti dacă s-au anajat şi în ce domenii. Nu există un astfel de studiu complex în România. Facultăţile ar putea apoi folosi astfel de rezultate pentru a atrage studenţi noi, care sunt interesaţi de angajabilitatea lor după absolvire. (Liviu Matei, Senior Vice-president, Chief Operating Officer, Universitatea Central Europeană)
Universităţile sunt instituţiile publice cu cea mai mare inerţie. Programele noi care se gândesc pentru o universitate ar trebui să fie aprobate de mediul privat, de viitori anagajatori. (Liviu Matei, Senior Vice-president, Chief Operating Officer, Universitatea Central Europeană)
Există trei dimensiuni care trebuie să preocupe tinerii: CBN. C- competitivitatea lor. B- branding personal. N- networking. (Marian Staş, Chairman, Fundaţia CODECS pentru Leadership)
Parte din senatul facultăţilor ar trebui să fie mediul privat. Oamenii de afaceri de succes ar trebui să aibă 20% din voturi. Universităţile încă se tem de aşa ceva. Asta ar face însă posibilă apropierea dintre teorie şi practică. Ar exista adaptare dinamică la nevoile pieţei. De asemenea, ar trebui ca centrele de carieră să fie mult mai active în universităţi. Târguri de joburi trebuie organizate şi de aceste centre, nu doar de ONGuri. (Marian Staş, Chairman, Fundaţia CODECS pentru Leadership)
Parteneriatul public- privat trebuie să existe în fiecare ţară cu precădere în 3 domenii cheie: Educaţie, Sănătate, Asigurări. (Ştefania Popp, Director Executiv Junior Achievement România)
Vă recomand de asemena să-l citiţi pe Dan Mocanu, un om extraordinar de inteligent şi entuziast, unul dintre cei care contribuie semnificativ la existenţa GRSPSociety.
Acestea fiind spuse, eu sper ca din rândul domniilor voastre să atragem noi membri care fac schimbare, nu doar care şi-o doresc.
Asta cred eu că o fost printre cele mai grele întrebări pe care le-am primit la interviurile de angajare. Sub diverse forme: Cine e Raluca? Ce-mi poţi spune despre tine? Ce spun prietenii despre tine?
Ce mi se pare mie important când răspunzi la o întrebare din asta la un interviu:
să începi cu ceva pozitiv. De exemplu: Sunt un om de echipă vs. Nu îmi place să lucrez singur; (gândirea pozitivă ar trebui să primeze în orice faci în viaţa asta, nu numai în răspunsul ăsta.)
să fii sincer şi să te uiţi în ochii omului cu care vorbeşti;
înainte de interviu, dacă ai prieteni de bună calitate, întreabă-i cum te văd ei pe tine şi roagă-i să fie sinceri;
povesteşte despre cine eşti azi, nu despre cine erai acum 10 ani sau despre cine ai vrea să fii. Am întâlnit la un interviu de grup un tânăr care a început să povestească despre faptul că înainte era mai degrabă un loser, dar simte că în ultimii ani şi-a mai revenit;
încearcă să eviţi: Sunt o blondă amuzantă, cu ochi mari, albaştri, răpitori. Descrierile fizice nu-şi au locul, atâta vreme cât ele nu-s un factor important în munca pe care o vei presta;
vorbeşte despre calităţile tale pe care le poţi demonstra. Probabil ca una din întrebările următoare va fi: cum poţi să-mi demonstrezi că eşti un om de echipă/ sincer/ responsabil etc. ?.
Am uitat ceva?
Şi gândiţi-vă cum ar fi să aveţi un intervievator din ăsta :
Sfaturi pe care vi le ofer, din experienţa ediţiilor trecute:
mergeţi acolo;
mergeţi acolo cu exact atâţia bani cât vă permiteţi să cheltuiţi (nu şi cu banii de chirie, de mâncare etc., pentru că riscaţi să-i cheltuiţi pe toţi);
În urmă cu ceva ani, era în cercul meu extins de cunoştinţe o tipă care se tot chinuia să-şi ia permis auto. Şi a picat de vreo trei-patru ori. Şi care apoi a început să întrebe întâi timid, apoi din ce în ce mai ferm în stânga şi-n dreapta: “Eu cu cine tre’ să mă culc să-mi iau permis?”. Nu ştiu dacă a obţinut sau nu răspuns la întrebarea asta, cert e că acum are permis.
Eram azi la poştă să-mi plătesc o taxă şi deşi din cele trei ghişee deschise două erau libere, taxa putea fi plătită doar la cel cu ditamai coada. Am stat cumincioară şi când mai aveam doi oameni în faţă, tanti de după ghişeu ne-a spus că “s-a blocat sistemul” şi că nu ştie cât mai durează. În timp ce unii şi-au pierdut calmul, vociferând că asta s-a întâmplat şi ieri, şi săptâmâna trecută, eu zâmbeam amar şi mă gândeam cum ar fi să mă duc gingaşă în faţa ghişeului să întreb: “Fiţi amabilă, eu cu cine tre´să mă culc ca să plătesc o taxă?”. Dar motivul pentru care n-am făcut-o e teama că femeia chiar mi-ar fi putut oferi un răspuns.
Şi tot drumul spre casă m-am gândit că dacă era posibilă plata online, dacă sistemul nu s-ar mai bloca aşa des şi dacă birocraţia în general ar fi ceva mai puţin sufocantă, n-ar mai fi trebuit să existe astfel de întrebări, în glumă sau nu. Concluzionând, eu mi-aş dori tare mult să fie privatizată poşta.
Vreu ca postul ăsta să fie unul cât mai realist. Mai vreau să fie unul axat pe sprijin material, căci cel moral e mult mai greu de judecat.
Ce simţiţi voi că vă datorează părinţii, adică ce anume din ce nu v-ar putea ei oferi vă frustrează tocmai pentru că simţiţi că era de datoria lor să vă ofere?
În ce mă priveşte, consider că ai mei părinţi şi-au încheiat datoria: m-au purtat prin şcoli, m-au înbrăcat, mi-au dat de mâncare, mi-au dat un acoperiş şi mi-au amintit în fiecare clipă că eu trebuie să învăţ, să iau note mari, să fiu responsabilă în schimbul a tot ce primesc. Altfel, ştiam că se găsesc oricând câteva gâşte cu care să mă duc la păscut, pentru un rost alternativ al vieţii.
Sigur, nu-s ipocrită, mi-au oferit de multe ori mai mult de-atât. Fie mi-au plătit o excursie, fie mi-au dat bani să-mi cumpăr eu tot felul de mărunţişuri etc.. Şi de cele mai multe ori am acceptat. Dar asta e deja ceea ce ei au decis să îmi ofere în plus faţă de datoria lor faţă de mine. Şi sunt alţi tineri cărora părinţii le oferă mult mai mult, material vorbind, faţă de cât au avut ai mei puterea financiară să-mi ofere. Şi asta nu mă frustrează. Ce mă frustrează sunt tinerii care au crescut mari, sănătoşi, voioşi, cărora părinţii le-au purtat de grijă prin şcoli şi care însă îs nemulţumiţi. Care îşi judecă părinţii că nu le-au luat şi maşină şi casă şi câte altele. Care nu văd că au primit deja cât s-a putut şi că mai mult de-atâta n-au de unde să le mai dea părinţii. Sau care nu văd că deşi părinţii ar mai avea de unde să le dea, poate că nu merită ei să primească ceva în plus.
Şi aici îmi dau seama că poate greşesc eu când mă grăbesc să-i judec pe aceşti tineri. Poate ei simt că în datoria părinţilor intră mult mai mult. Şi vreu să vă întreb şi voi. Unde se opreşte datoria părinţilor? Când ai dreptul să-i judeci că nu ţi-au oferit suficient?
* post născut din groaza pe care o simt de fiecare dată când aud tineri prin metrou, autobuz, pe stradă plângându-se de faptu că au părinţi nemernici că nu le cumpără tot ce le trece lor prin minte
Pe lângă cele de mai sus, adaug vin bun, ulei din seminţe de struguri, dulceaţă, bere belgiană, brânză olandeză, cârnăciori de toate felurile, suc natural de mere, prăjituri şi sărăţele. Asta m-o încântat pe mine cel mai tare la Băcănia Veche.
Am ajuns acolo pentru că am cetit despre deschiderea magazinului în Forbes şi m-o intrigat că patronu´ e botoşănean, ca mine. Aşa c-am mers coloşa, pe Barbu Văcărescu nr.49, într-o seară şi-am avut parte de o primire nemaipomenită. Marius Tudosiei, botoşăneanul în cauză, m-o întâmpinat cu un pahar de vin alb, o gură de şerbet şi tot aşa, câte-un pic din tot ce-am poftit, cu o bucurie enormă.
Calitatea produselor e de la foarte bună în sus, iar preţurile îs la nivelul corect, raportat la calitate (adică nu mi-aş permite încă să cumpăr zilnic de-acolo ). M-o mai încântat că am regăsit multe din produsele şi condimentele pe care le găseam la buticurile diverselor minorităţi din Amsterdam, însă pe care nu le-am găsit în Bucureşti încă. Mai găsiţi şi produse recomandate în dieta Montignac şi tot felul de cărţi despre nutriţie corectă.
Zic să treceţi pe-acolo când aveţi timp, măcar să vedeţi ce înseamnă un om care-şi iubeşte clienţii şi munca.
Şi eşti mândru de asta? Atunci musai să ştie tătă lumea despre asta. Şi pentru asta s-a creat 99celebrities.
Cel care l-a creat e un bun prieten de-al meu şi mi-s mândră de el. Deja saitul are 306 poze uploadate şi vreo 800 si ceva de “Like” pe Feisbuc. Vă invit să vedeţi despre ce-i vorba şi să daţi câteva păreri. Proiectul a fost lansat de curând şi cu siguranţă se va îmbunătăţi continuu.
Mi s-o întâmplat de multe ori să ajung într-un aeroport în care n-are cine să mă aştepte. Şi momentul ăsta al sosirii e mult mai intens emoţional în cazul acestui mijloc de transport decât al oricare altuia. Poate pentru că ştii că dincolo de uşă sunt zeci de ochi plini de dor care aşteaptă pe cineva, priviri care au să cadă inevitabil şi pe tine… deşi tu n-ai să bucuri nici una din ele.
În fine, m-o atins la inima reclama asta, pentru că tare m-ar încânta o astfel de primire:
:
). M-o mai încântat că am regăsit multe din produsele şi condimentele pe care le găseam la buticurile diverselor minorităţi din Amsterdam, însă pe care nu le-am găsit în Bucureşti încă. Mai găsiţi şi produse recomandate în dieta Montignac şi tot felul de cărţi despre nutriţie corectă.
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.