Mi-am dorit să cetesc Funky Business de mai multă vreme, dar abia de curând am reuşit să o fac, graţie unei tinere domnişoare care mi-a împrumutat cartea (mulţumesc încă o dată). Şi pentru că ştiţi că nu pot ţine ceva bun numai pentru mine, iete câteva idei de-acolo:
există trei motoare ale societăţii de azi: Tehnologia, Instituţiile şi Valorile;
societatea de azi e bazată pe cunoaştere, ceea ce face posibilă o competiţie totală şi personală;
există trei tipuri de fragmentare a societăţii: polarizare (difereţe enorme între cei bogaţi şi cei săraci, între cei educaţi şi cei needucaţi), tribalizare (triburi globale bazate pe atitudini şi competenţe) şi individualizare;
noutatea e rezultatul nepotrivilor şi tensiunilor constructive;
unul din rolurile importante ale leaderilor de azi e să infuzeze haos în ordine;
Şi eu Şi ştiu cam cât timp mănâncă asta. Asta in condiţiile în care ştii cu certitudine ce vrei de la viaţă, de la job, de la tine. Darămite când nu ştii? (Şi-ntre noi fie vorba, nimeni nu pre ştie la început de carieră).
Mie însă mi-o fost prezentată o platformă care m-a uimit în cel mai puternic si benefic mod cu putinţă. Şi vă zic şi vouă minunea: TalentGate.
N-o să găsiţi acolo jdemii de joburi (cred că ăs doar două oportunităţi de job acuma), însă nu trataţi site-ul ca pe încă un site obişnuit de recrutare. E un site spre succes
Ce am găsit acolo şi m-a impresionat e că pe lângă faptul că am putut să creez un profil, să uploadez un CV şi o scrisoare de intenţie, am avut de asemenea acces la nişte teste care nu-s chiar disponibile pe orice drum (sunt teste adaptate la piaţa românească, corelate între ele şi bazate pe teorii şi teste cunoscute în întreaga lume în materie de resurse umane), de 3 tipuri:
Teste de Aptitudini Cognitive
Chestionarul de Personalitate
Chestionarul de Interese în Carieră
Mi-a luat mai mult de două ore să le completez pe toate, vă sfătuiesc să faceţi ce am făcut şi eu şi anume să e începeţi doar dacă sunteţi odihniţi şi izolaţi de tot felul de elemente care v-ar putea distrage (gen telefon).
Rapoartele cu rezultate sunt foarte detaliate, pertinente şi au darul de a vă clarifica puţin în legătură cu ce aptitudini aveţi, ce medii de lucru vi s-ar potrivi în funcţie de tipul vostru de personalitate şi cam pe ce cale ar fi bine să o apucaţi în materie de carieră. Eu am mai trecut prin astfel de teste până acum (erau însă internaţionale, nu adaptate local), astfel că reacţia mea s-ar putea să fie una moderată vis-a-vis de cât ar putea să vă ajute platforma TalentGate.
Vă sfătuiesc să încercaţi pe pielea voastră, mai ales dacă nu aveţi încă rezultate la căutările voastre de job (poate nu căutaţi unde trebuie).
Amu nu mă înţelegeţi greşit, nu mă cutremur când mă întreabă cineva asta, că îmi stă în fire să fac lucruri cu un scop, şi nu degeaba.
Ce mă cutremură însă e reacţia pe care o cetesc pe feţele celor ce mă întreabă atunci când află că ce ¨îmi iese¨ nu-i financiar.
Desigur, e vorba de tot felul de proiecţele în care mă implic din plăcere şi pe care aleg să le fac voluntar, pentru alte scopuri decât materiale, dar în definitiv tot egoiste: să adorm cu gândul că am făcut ceva bun azi, să mă uit în oglindă şi să mă văd mai zâmbitoare, să aud ¨mulţumesc¨ din inimă, să învăţ câte ceva nou etc.. Şi asta mă reîncarcă pe mine.
Am şasă ani de voluntariat în spate şi deşi nu m-am ales cu bani, m-am îmbogăţit cu prieteni, experienţă de viaţă, relaţii profesionale, eşecuri, reuşite şi tot felul de alte trăiri care nu pot fi socotite cu operaţii simple de matematică.
Întrebarea din titlu mi-o fost adresată de câteva ori de-a lungul vieţii şi încă o dată ieri, când am discutat despre ce vreu să fac pentru elevii de la liceul în care am învăţat eu (vezi post anterior). Şi m-am gândit să dau răspunsul şi aici, pentru că sunt poate dintre voi care au gândit acelaşi lucru şi nu l-au exprimat sau poate cred la fel despre oricine face voluntariat. E absurd să credeţi că eu sau oricine face asta, o face degeaba. Ar fi absurd ca cineva în general să facă ceva care nu-i este de folos în nici un fel. Asta s-ar chema prostie şi nu altruism. Atâta doar că ce primim în schimb nu se măsoară în RON sau EURO, ci în cu totul alte sisteme.
Rândurile de mai sus nu-s o pledoarie pentru voluntariat (deşi tare m-aş bucura să stârnesc şi astfel de dorinţi), ci o pledoare pentru a înţelege că suntem motivaţi de lucruri diferite. Şi nu-i nici o constatare a diavolului din bani, că şi mie îmi plac banii şi mai ales îmi place să muncesc pe bani. Mulţi. (desigur, amu sunt şomeră, da asta-i o altă poveste ) Doar că nu le văd rostul în toate activităţile pe care le întreprind.
Şi pentru că recent am terminat de citit Jurnalul unui geniu, al lui Dali şi se potriveşte aici,am să vă dau un citat despre bani şi despre necesitatea lor:
Cea mai simplă metodă de a evita să fii cumpărat cu bani e să-i ai chiar tu. Având bani, nu mai e nevoie să fii “angajat”. Un erou nu se angajaează în nimic! E exact contrariul unui servitor.
În tot amaru ăsta de timp de când n-am mai scris, mi-am imaginat de nenumărate ori că mă aşez la laptop şi încep să scriu din nou. Uneori am şi visat. Nu-mi dau seama de ce n-am făcut-o. Ceva din mine a vrut o pauză. Tot acel ceva s-a trezit acum şi-mi cere aproape cu furie să scriu din nou. Şi iată-mă că scriu.
Am revenit în ţară în august. Am terminat cu examenele în Amsterdam, însă nu mi-am finalizat încă teza. Mi-am ales o temă specială (ca mine, ) şi un profesor foarte bun care putea să înceapă coordonarea tezei mele abia din vara asta. Drept urmare am preferat în al doilea semestru să am un job şi să amân teza pentru ultima jumătate din 2010. Aşadar scriu la ea. Se va finaliza curând.
Pentru că nu pot sta deoparte de muncă voluntară, am început să conturez un proiect pentru liceul pe care l-am absolvit. Rezultatul va fi o comunitate activă de alumni ai Colegiului Naţional Mihai Eminescu Botoşani şi o comunicare mult mai buna, calitativ şi cantitativ, între alumni şi elevii actuali ai instituţiei. Deocamdată am atras câţiva profesori, elevi actuali şi foşti elevi şi suntem în faza de organizare. Am să vă ţin la curent.
Între timp, caut şi job. Am să vă ţin la curent şi cu ce se mai întâmplă în zona asta.
Tot recent am învăţat cum se taie o găină, cum se jumuleşte şi se tranşează, dar asta-i o cu totul altă poveste, pe care poate am s-o detaliez curând
M-am regasit ieri, la ceas de seară, în Museumplein, un locșor din Amsterdam unde s-o proiectat pe un ecran gigantic marele meci. Și-am stat cumincioară într-o mulțime portocalie, fumătoare de fericire și iubitoare de bere.
Și-am învățat că suporterii se bucură nu numa la gol, dar și la reluare. La fel de pasional. Și că olandeza nu sună bine nici măcar cântată. Și că în tramvai nu mai contează dacă ai bilet sau imediat după ce o bătut Olanda
Îmi amintesc cu multe detalii primul interviu din viaţa mea. Era în clasa a XI-a, pentru Monitorul de Botoşani. Care, pentru necunoscători, era cel mai cel ziar din Botoşani (Nu ştiu care-i tirajul acum, dar sper că încă mai e fruntaş). Vorbeam atunci în calitatea de voluntar al Fundaţiei Tineri pentru Tineri (intraţi pe site să vedeţi cum puteţi să deveniţi şi voi voluntari) şi povesteam din experienţa mea de până atunci, despre echipa din Botoşani din care făceam parte şi despre impactul pe care îl aveau activităţile noastre. Şi mi-amintesc că era urât afară, că m-am panicat când reporterul mi-o spus că trebe şi poză şi mai ales când am aflat că interviul urma să fie publicat pe prima pagină. Am câteva ziare de-atunci pe-acasă şi dacă sunteţi cuminciori am să scanez cândva interviul şi-am să vă arăt.
Timpul o trecut repejor. Azi s-o publicat un alt interviu cu mine, pe blogul Fundaţiei Dinu Patriciu. De data asta am răspuns în calitate de bursier al fundaţiei şi masterand al Universiteit van Amsterdam. Lectură plăcută!
Nu mi-am ascuns niciodată admiraţia pentru dirigul meu. V-am spus de câteva ori deja că domnia sa este unul din bărbaţii care mi-au influenţat decisiv evoluţia, alături de tatăl şi fratele meu şi de încă câţiva domni despre care voi vorbi poate aici peste ceva vreme.
Am venit nervoasă după prima zi de şcoală în clasa a IX-a şi i-am spus mamei că mi-a picat ca diriginte un nebun şi că ar trebui să mă mut din clasă. Ţineam totuşi mult la profesorul de matematică şi n-aş fi vrut să renunţ la dumnealui. Aşa că am rămas în doişpi A. Convinsă că îl voi urî pe dirig şi că îmi va mânca zilele. În primele două săptămâni, prietena mea cea mai bună a luat un doi şi un trei la fizică, materia domniei sale. Empatizam cu ea şi fireşte că îi doream toate relele
Am aflat apoi că domnia sa era căsătorit cu una dintre cele mai inteligente, mai frumoase şi mai admirate profesoare de la noi din liceu. Şi am început împreună cu colegi de-ai mei să cârcotim. Da cum poţi să iubeşti un asemenea om?
Şi după patru ani în care l-am avut ca dascăl, eu nu l-am iubit, ci l-am venerat. Şi am aflat azi că şi generaţia de după noi împărtăşeşte acelaşi sentiment ca şi mine. Ca şi alţi colegi de-ai mei din 12 A.
Domnia sa este şahist. Un mare şahist. Am vrut într-una din orele de dirigenţie să-l provocăm la un joc. Domnia sa a ales să joace cu spatele la tablă, în timp ce noi, restul clasei, ne-am bulucit în jurul tablei. Ne spunea ce piesă să mutăm pentru el şi zâmbea pe sub mustăţi. Un zâmbet de om bun, pe care n-o să-l uit vreodată. De cât ne agitam noi pe-acolo, am răsturnat câteva dintre piese. Şi am vrut să luăm jocul de la început, că nu mai ştiam care şi pe unde erau. Moment în care el ne-a spus unde era fiecare piesă de pe tablă. Ne-a dat mat după încă câteva mutări. Nu l-am mai provocat la şah de atunci.
E un profesor dur, pe care n-ai cum să nu-l respecţi. Pentru că el respectă prea mult pe fiecare din elevii săi. Şi în general oamenii. Doişpi A, clasa mea, s-a împrietenit tare mult cu tanti Marcica, doamna de serviciu. Pentru că noi mai mereu aveam câte o aniversare prin clasă, câte un tort şi ea ştia că are de strâns în urma noastră, dar venea cu drag. Şi în timp ce o ajutam într-una din după-amiezele alea mi-a povestit că îi e drag de noi mai ales pentru că îi e drag de dirig. Că el nu e ca ceilalţi profesori, să o salute şi atât. El mereu se opreşte, stă de vorbă, glumeşte şi îi face ziua mai frumoasă.
Apoi într-o dimineaţă am ajuns mai devreme la şcolă şi mă uitam pe geam. Clasa noatră era la parter, aproape de intrarea profesorilor. Domnia sa nu ştia că mai e cineva prin preajmă. De acum a ajuns aproape de şcoală, au început toţi câinii să dea din cozi şi să-l întâmpine cu o bucurie aproape umană. Î-a mângâiat pe toţi şi le-a vorbit într-un mod care m-a curemurat. Deci e şi om, mi-am spus atunci. Un om cu suflet cald, un om în esenţă bun.
Am fost redactor-şef al revistei liceului- Emisfere. Şi în primul număr, am publicat un interviu cu domnia sa. Am să ţin minte toată viaţa ce mi-a răspuns la întrebarea Care e cel mai mare defect uman? Egoismul.
Am vrut cu toţii să avem bănci noi şi să ne renovăm clasa. Şi dirigul ne-a chemat într-o după-amiază să ne vopsim fiecare, cu mânuţa noastră, scheletul de fier al băncii. Ca să apreciem apoi fiecare secundă de stat în bancă.
S-a opus cu vehemenţă oricărei strângeri de fondul clasei, şcolii etc.. şi era deliciul nostru să-i amintim că doamna de geografie vrea să cumpărăm o hartă în clasă. Am să ţin mine gesturile teatrale de fiecare dată când rupea câte o foaie de învoire şi promisiunile că vom merge cândva într-o excursie.
Ce apreciez după toţi anii ăştia e cum un om de geniu, prin refuzul de a organiza o oră tradiţională de dirigenţie, prin refuzul de a se apropia prea mult de noi a reuşit să ne şlefuiască personalităţile cu atâta precizie şi cum ne-a învăţat să fim umani fără ca noi să ne dăm seama măcar. Fără să apucăm să zicem mulţumesc. Dar el n-a făcut-o pentru apreciere. Ci pentru că în esenţă, e un om bun.
Şi tot postul ăsta s-a născut din emoţia pe care am resimţit-o acum o oră, când un elev de-al domniei sale, proaspăt absolvent de liceu mi-a găsit blogul, m-a adăugat în lista de messenger şi mi-a spus că vrea să-mi arate o poză care sigur o să-mi placă. Domnia sa este Profesor Aurelian Pintilei, alături de soţia sa extraordinară, Dana Pintilei:
Coordonatorul unui proiect la care am muncit intens m-a invitat la o vorbă după finalizarea cu succes. A proiectului. El: olandez şi cu un CV impresionant. Un excelent manager. Şi am început să povestim. Mi-a spus că mereu i-a plăcut de est europeni că îs uşor pierduţi în primele săptămâni de muncă în Olanda. Că iau totul prea personal. Că ori de câte ori îs criticaţi au senzaţia că tre să-şi facă bagajele şi să caute alt loc de muncă. Lauda o acceptă iarăşi cu suspiciune. Oare ce-o mai vrea de la mine de mă laudă?
Şi aşa aş fi vrut să-i spun că n-are dreptate. Da are. Şi eu m-am obişnuit să mi se spună cu zâmbetu pe buze dacă am greşit ceva. No hard feelings. Fără politeţuri care nu-şi au locul.
Şi, desigur, orice critică vine cu argumente. Şi uite-aşa am învăţat să n-o iau personal. Să nu caut motive ascunse, pentru că de la bun început toate motivele îs menţionate. Şi deşi sinceritatea e uneori greu de digerat îmi place mult de tot mediul ăsta. E dur, uşor neprietenos, dar performant. Iar un bizinis tocmai asta tre să facă. Performanţă.
Faptul că ei se comportă cu aceeaşi brutalitate verbală şi în relaţiile personale nu-mi mai place. Şi prefer diplomaţia accentuată în contexte non-profesionale.
Reîntorcându-mă însă la muncă, m-ar încânta să devenim şi noi aşa.
Un tânăr care s-a apucat de curând de blogul ăsta(pasionat de călătorii cu trenul şi “mijloacele de transport folosite in cartea lui Jules Vernes “Ocolul Pamantului in 80 de zile””) m-a întrebat de ce Revolte. De ce se cheamă blogul meu Revolte.
Şi m-am gândit să vă zic tuturor. L-am început într-un moment de revoltă, la o vârstă la care revolta e firească, într-o ţară în care n-aveam cum să nu mă revolt. Ăsta e primul post: Mă revolt, deci NU ignor.
Între timp am mai crescut. Am devenit mai tolerantă. Locuiesc într-o altă ţară. Studiez înr-un alt sistem. Nu văd studenţi care n-au fost niciodată la curs şi care obţin 10 în virtutea unui nume de familie mai mult sau mai puţin onorabil. Nu văd scârbă în privirea şi comportamentul funcţionarilor publici. Nu mă latră câinii pe stradă. Nu înghit praf. Nu stau la cozi (cam orice se întâmplă cu programare). Nu am profesori care întârzâie la curs. Nu am profesori care dau examene grilă ca să le fie mai uşor la corectat. Deci nu mă revolt aşa des. Sigur, am şi aici motive. Mai puţine, dar care contează. Care mă provoacă.
Titlul va rămâne acelaşi. Ca să nu uit de unde am pornit şi ca să povestesc în continuare despre ce mă revoltă. Ca să nu ignor. Ca să pot schimba. Ca să merit să exist.
Şi ştiu cam cât timp mănâncă asta. Asta in condiţiile în care ştii cu certitudine ce vrei de la viaţă, de la job, de la tine. Darămite când nu ştii? (Şi-ntre noi fie vorba, nimeni nu pre ştie la început de carieră).
) Doar că nu le văd rostul în toate activităţile pe care le întreprind.
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.