Ca să puteţi închipui cât mai corect întâmplarea, am să vă spun că e tare greu, spre imposibil, să te urci în tramvaiele din Amsterdam fără bilet. Pentru că se intră pe două uşi:
una e cea din faţă, unde stă vatmanul şi n-ai cum să te strecori fără să te vadă.
a doua e pe la coada tramvaiului, e o uşă dublă, pe care oamenii intră de obicei civilizat, unu câte unu. În faţa uşii e cabina controlorului. E practic o cutiuţă de sticlă, în care stă pe scăunel acest controlor care veghează ca oamenii să aibă bilet, să intre numai pe uşile permise.
cei care vor să coboare pot să o facă pe oricare altă uşă, astfel încât să fie mereu fluxuri separate.
Călătoria poa să te coste în felul următor (sunt mai mult posibilităţi, da astea îs cele mai uzuale):
Am discutat de curând cu o poloneză (cu care am împărţit opinia) şi două olandeze de părinţi, de bătrâneţe, de datoria pe care copiii o au faţă de părinţi. Şi mi s-a deschis în faţă o altă lume şi parcă oamenii din faţa mea căpătau cu totul alte feţe.
Nici nu ştiu de unde să încep.
Cred că fiecare din noi se gândeşte că vine un moment când părinţii noştri îşi pierd puterea. Că ăsta e firescul. Încetează a mai fi independenţi şi conform gândurilor mele, e momentul ca ai lor copii, de care au avut grijă toată viaţa lor, să aibă grijă la rândul lor de părinţi. Aşa simt că aş face eu, pentru mama, dacă ar fi nevoie.
Olandezele erau tranşante: se duc la centre de bătrâni, fireşte. Fiecare cu viaţa lui, cu familia lui. Acum noi avem copii, cariere, plus că aşa e normal, părinţii să ducă o bătrâneţe liniştită acolo.
Nu. Nu-l am. De la voi îl vreu. (am încercat deja să-l cer de la un prieten, da şi el e la fel de neajutorat ca şi mine.)
De mititică am aflat că lenea e unul din păcatele capitale. Şi mă tot feresc de ea, da uneori mă prinde şi mă răvăşeşte. Ca azi. Şi-mi găsesc tot felul de scuze cretine (dacă n-ar ploua, dacă aş fi fost acasă-în România, dacă aş fi avut nişte fructe prin casă, dacă n-aş avea atâtea de făcut, dacă uichendul ar fi mai lung). Şi nu se duce. Mă zgârie, mă muşcă şi numa nu-mi dă drumu.
Primu pas pe care îl fac azi către ceva util e că scriu aici, după atâta vreme. Următoru e că o să-mi fac ceva de mâncare. Şi apoi reiau cu şcoala. Sper. Dacă funcţionează, înseamnă că soluţia mea ar fi să încep cu ceva uşor şi plăcut, şi-poi să le fac încetişor pe toate.
Mai mă preocupă ceva, că tot am început să mă gândesc la lene:
e lenea ceva de oameni mari? (eu nu-mi amintesc să fi simţit lene când eram copil)
care-i secretu ălora cărora nu simt lene niciodată (sau dacă o simt n-o zic) (şi mama mi-e unul din exemple. eu n-am auzit-o pe ea să-i fie lene. O fi poate ceva cu generaţia ei, că viaţa i-a oferit atât de puţin încât nu şi-a permis să-i fie lene?)
de ce nu ne e ruşine să zicem că ne e lene? dacă am comite alte păcate capitale, cu siguranţă n-am zice-o oricui cu zâmbetul pe buze (e.g. invidie, trufie, desfrânare)?
deci ce s-o întâmplat cu lenea de o ajuns să fie acceptată, cu o limită, în viaţa oricui?
La un curs recent de comportamentul consumatorului, profa ne-a povestit de un experiment controversat. Deşi în teorie, mare parte din oamenii ştiu că a şofa după ce au consumat băuturi alcoolice e ceva greşit şi declară că n-ar face niciodată asta, părerea li se schimbă miraculos după câteva pahare. Şi riscul nu mai pare aşa mare.
Aşa că nişte cerctători s-au gândit să vorbească cu oamenii care consumaseră deja băuturi alcoolice, să le reamintească riscurile la care s-ar supune dacă ar şofa exact cu câteva minute înaince ca ei să fie tentaţi să facă asta, apoi au măsurat intenţiile de a şofa ale celor cu care au discutat. Şi surprinzător, oamenii care discutaseră despre asta după ce au consumat alcool, au fost mai puţin înclinaţi să şofeze. Concluzia cercetătorilor a fost că atunci când oamenii nu sunt în deplinătatea simţurilor, tind să acţioneze neconform cu principiile lor, aşadar principiile trebe reamintite când simţurile îs alterate.
Şi aşa s-ar putea explica de ce deşi mulţi oameni îs conştienţi de pericolul infecţiilor cu transmitere sexuală şi de necesitatea utilizării prezervativului pentru a le preveni, atunci când sunt cât pe ce să, aceiaşi oameni convinşi de pericol decid uneori să sară peste pasul important al utilizării prezervativului. Şi profa ne-a provocat să gândim în mod similar şi să găsim soluţii pentru a comunica pericolul exact atunci când e cel mai eficient, adică exact când oamenii îs excitaţi.
Şi m-am gândit cum ar fi să ai un device prin cameră sau în locul în care faci cel mai des sex care să măsoare nivelul hormonilor (ar fi ideal să se poată din aer, că din sânge e greu de implementat )si fix când ţi-e lumea mai dragă să înceapă un mesaj din ăla grav şi cu nuanţă de blestem care să-ţi amintească ce-i de făcut. Sau să ai un device ca o brăţară, care de la un anumit nivel al tensiunii în sus să emită acelaşi mesaj de reamintire. Sau mini- şocuri electrice, ca să fie mesajul mai ferm
Tot aud lumea iepurind în stânga și-n dreapta: ce ți-a adus iepurașu, te-i întâlnit cu iepurașu, ai vazut iepurașu?!?, mai mâncăm și urecheați de ciucalată și nu înțeleg când ne-o luat valu așa tare.
Eu de iepuraș am auzit prin clasa a 5-a, am încercat să-i induc lu mama că ar trebui să primesc cadouri și m-a expediat rapid: ce iepuraș, de unde-o apărut și moda asta?
Și de unde până mai ieri am acceptat că n-are ce căuta iepurele în viața mea, că o fost introdus cu forța și pentru scopuri murdar comerciale, ete-mă azi gândindu-mă ce cadouri ar trebui să iau de iepuraș. Și ete-mă trei secunde mai târziu, oripilată de mine cea de mai înainte și de voi. Ce treabă aveți cu iepurașul?
Hai mai bine de Paște să ne spălăm pe față cu apă dintr-un lighean în care au fost puse și câteva ouă roșii, ca să fim rumeni în obraji tot anul, hai să mâncăm pască cu ciocolată și iepuri triști din ciocolată și să ciocnim ouă și să le decojim apoi și să ne murdărim de roșu în loc să ronțăim ouă din ciocolată cu care nu poți să zici:
Mi-ar fi plăcut să fiu acasă, da viața nu te întâmpină mereu numai cu ce-ți dorești. Mi-am dorit apoi mult de tot să iau Lumină în noaptea de Înviere. Și voi face asta curând, departe de Amsterdam și de casă.
Sărbători fericite și liniște. Eu asta îmi doresc și vă doresc și vouă. Ne auzim curând.
Eram de curând într-o cafenea, cu o amică, aproape de ora închiderii. Am păpat o prăjiturică (2.50 euro) şi stăteam cumincioară la discuţii cu fata în cauză. Care fată a ieşit câteva minute la o ţigară şi m-a lăsat singurică şi neştiutoare la masă. Tipa de la tejghea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă mai vreu prăjiturică. Bineînţeles că am zis nu, având în minte nu gustul absolut senzaţional, ci preţul de 2.50 şi condiţia de student semi-muritor de foame (că acuma am şi salariu, de aia semi).
Între timp s-a întors fata de la ţigară, studentă şi ea, a fost întrebată dacă vre prăjiturică şi a zis da. Eu am făcut ochii mari şi fata s-a amuzat că eu nu ştiam secretul: era ora închiderii şi prăjiturile se dau moca, nu au voie să le ţină pentru a doua zi şi altfel se aruncă şi-i păcat. Şi am rânjit inocentă la tanti de la tejghea, care s-a lămurit şi ea de nu voiam eu iniţial şi mi-a adus prăjiturica mult dorită. Moca.
Toată viaţa mea ( o vecie) am fugit de orice însemn care mi-ar fi ştirbit părerea de sine. Păi eu puteam să le fac pe toate. Eu puteam să ţin minte pe toate. Puteam să ţin ordine în haosul din jurul meu şi să-mi reuşească toate, chiar dacă uneori pe ultima sută de metri şi cu tensiune galopantă. Şi n-aş fi scris într-o agendă pentru nimica în lume. Pentru că în ochii mei şi ai lumii, o agendă spunea clar şi tare: Nu pot să ţin minte tot. Încep să încurc lucrurile. Nu mai e ca pe vremuri.
Am ştiut la un moment dat (acum câteva luni) că nu se mai poate fără. Oricât am încercat să evit (începusem să notez pe tot felul de hârtiuţe colorate pe care le pierdeam în cele din urmă), devenise evident că numai o agendă m-ar mai putea salva. Înfrântă, am început să cutreier magazinele, ca să găsesc una perfectă. Bineînţeles că voiam ceva imposibil, numai ca să nu găsesc, numai ca să mă pot privi în oglindă şi să-mi zic: Hai, doar ai văzut c-am căutat. Pur şi simplu n-am găsit.
De ziua mea, am primit o agendă cadou. Am tot studiat-o şi în cele din urmă i-am făcut loc în geantă. Şi în viaţă. E genială. E mică şi e organizată pe zile. Scriu deja de o săptămână în ea şi mi-e de mare ajutor. O scot de faţă cu alţii. Nu mi-e jenă. Mi se pare prostesc că m-am ferit atâta vreme de ea, închipuindu-mi că simpla posesie m-ar face inferioară.
Şi m-am gândit că sigur aşa e şi cu Viagra. Nu se poate decât cu durere şi chin să accepţi că e nevoie de pastilă. Şi câtă frământare o fi şi câte farmacii or fi colindate până când ai curajul să te uiţi la farmacist şi să-i ceri o Viagra. Eşti convins că te va judeca, râzând pe sub mustăţi, că lumea se va opri în loc şi va consemna clipa în care tu ai cerut o Viagra. Şi ai să o piteşti cine ştie pe unde pe prima şi pe-a doua şi cu greu ai s-o ţii în portofel pe a treia, admiţând în cele din urmă că nu-i nici o ruşine. Se întâmplă. Nu numai ţie.
Anul trecut, de ziua mea, eram la Bruxelles povestindu-mă de eforturile pe care BOS, organizaţia în care am activat în dulcea-mi studenţie, le făcea ca să devină parte din JADE.
Gândul integrării a prins formă în timpul unei întâlniri scurte, într-o zi infernală de vară, acum doi ani. Am venit atunci în Bucureşti pentru câteva ore ca să mă ântâlnesc cu Mihai Iorga(v-am povestit de el aici- pe atunci preşedinte BOS) şi Elena Şotropa, studentă în Edinburgh, membră JADE UK şi fostă colegă de liceu cu mine. Am ştiut încă din clipa aia că se va întâmpla până la urmă, că procesul merită demarat indiferent de câte piedici urmau să fie.
Între timp mandatul meu s-a terminat, la fel şi al lui Mihai, dar visul s-a împlinit. De ziua mea anul ăsta am primit un telefon de la Simona Lascu, care a rămas Manager de Relaţii Internaţionale al BOS în locul meu, şi am aflat vestea cea mare: BOS e membru JADE.
Mulţumesc tutror celor care s-au implicat pe parcurs şi mai ales celor care şi-au sacrificat nopţi multe în ultima vreme ca să finalizeze un vis măreţ: Simona Lascu, Ciprian Vintilă- actualul preşedinte BOS, Andreea Paraschiv, Adelina Peltea, Elena Şotropa, Ruxandra Boscăneanu. (Dacă am uitat pe cineva, vă rog să-mi atrageţi atenţia şi reparăm situaţia. Încă sunt copleşită de emoţii).
)si fix când ţi-e lumea mai dragă să înceapă un mesaj din ăla grav şi cu nuanţă de blestem care să-ţi amintească ce-i de făcut. Sau să ai un device ca o brăţară, care de la un anumit nivel al tensiunii în sus să emită acelaşi mesaj de reamintire. Sau mini- şocuri electrice, ca să fie mesajul mai ferm 
Imi plac oamenii cu pareri. Si gumele de mestecat si barbatii, da astea-s deja vicii.