Mi-aş fi dorit să nu fi scris niciodată postul ăsta. O să încetez a scrie câteva săptămâni pentru că vreau să-mi plâng în linişte tatăl. Obişnuia să-mi deschidă pagina în fiecare dimineaţă, să mă corecteze, să mă sfătuiască, să-mi vorbească şi să mă motiveze continuu. Datorită lui am ştiut mereu că pot mai mult…
Mă opresc aici pentru că fiecare cuvânt mă doare. Aş vrea să vă povestesc mai multe despre el, dar mi-e groază să folosesc trecutul… Şi plâng… Şi ştiu că o să-i fie mai bine acolo unde e…
Mulţumesc celor care mi-au oferit o îmbrăţişare, un zâmbet, un gând şi celor care o fac în continuare.
** Nu ştiu ce opţiune să selectez ca să opresc comentariile la acest post, aşa că vă rog pe voi să nu scrieţi nimic.
