Sigur am mai povestit de blog despre cartea O sută de zile de fericire de Fausto Brizii – era acolo o replică a personajului principal care spunea că are o mare dorință: ca moartea să-l găsească viu. A rămas cu mine replica aceasta și-mi aduc aminte de ea în tot felul de momente.
Am dezvoltat o curiozitate despre ce mă ține pe mine plină de viață și când vreau să analizez ce s-a întâmplat într-o perioadă recentă obligatoriu îmi adresez și întrebarea asta: Când anume m-am simțit vie și de ce?
Dacă sunt rugată să zic repede o întrebare bună cu care să deschidem niște discuții într-un grup – aceasta e una din cele la care recurg: Ce te face să te simți vie/ viu?
M-am gândit la dorința asta de a rămâne vie și pentru că ieri am dat de un draft de post de blog din 2017 și scrisesem așa: “Mi-am amintit că la un eveniment solemn la care am participat recent, un domn a spus ceva ce mai auzisem şi în alte dăţi…că viaţa ar putea fi uşor definită ca suma momentelor în care un om respiră. Dar e mai degrabă suma momentele în care i se taie respiraţia.” Și evident că am rememorat momente în care am rămas fără suflu recent.
Pe unele aș vrea să le repet, că s-au întâmplat în timp ce ascultam muzică live ori purtam o conversație profundă și simțeam că ajungem și eu și interlocutorul la concluzii importante. Iar atunci senzația din corp a fost minunată și înălțătoare, ca și cum m-aș fi reîncărcat pe deplin cu energie bună. Au fost însă și momente de frică, disperare, teroare – iar pe acelea mi-ar plăcea să nu le mai repet, dar dacă vin – știu că și ele scriu un capitol important din viață și lasă în urmă un spațiu interior, un hău creat subit – dar care devine o oportunitate – că în noul spațiu apărut se pot construi și reconstrui bucăți din mine.
So, ce v-a făcut să vă simțiți vii în ultima vreme?
