Bună dimineaţa, Bucureşti

Am revenit azi la 5 dimineaţă în aglomeratul Bucureşti. Am ajuns acasă energică pe ritmuri haotice de claxoane, manele, r&b, dance şi ciripituri ascuţite de vrăbiuţe zgribulite.

Două zile petrecute în ţinutul Bistriţei m-au încărcat cu îndeajunsă energie şi răbdare. M-a fascinat Colibiţa, un loc de o deosebită însemnătate şi frumuseţe, situat la aproximativ 40 km de Bistriţa, un loc păzit de munţi, scăldat de apă rece, tulburat de zgomot de talancă şi pictat de verdele unei păduri ai cărei copaci spun uneori legende. Lacul de acumulare de la Colibiţa e un izvor nesecat de poveşti şi istorisiri. Vechiul sat Colibiţa, casele lui, biserica şi chiar cimitirul e îngropat sub apele tăcute şi înşelatoare ale lacului. Se spune că încă se-aud strigăte ale celor ce nu-şi găsesc liniştea în întunericul ud şi rece. Am privit pe furiş la copacii ce se ridicau direct din apă şi am căutat cu teamă crucea din vârful bisericii, despre care se spune că împunge uneori luciul nefiresc de calm al apei.

M-a impresionat oraşul Bistriţa, care se arată mândru, în toată splendoarea lui oricui vine dinspre Năsăud. Se văd de-acolo clădirile şi străzile strâns îmbrăţişate de pădure. Mi-au plăcut parcul, caii din parc, muzeul, ţestoasele din fântâna arteziană, turnul dogarilor, barul de rockeri, clădirile vechi,  buburuzele imense de piatră din iarbă şi mai ales oamenii.