Acolo am fost weekendul ăsta. Un oraş incredibil de liniştit, cu pisici prietenoase, cu Olt, cu Turnul Apor, cu Lacul Ciucaş, cu Stânca Şoimilor şi multă ceaţă. Mulţi pensionari joviali, întuneric beznă noaptea şi o pădure plină de taine. Fără claxoane şi nervi, fără feţe schilodite de zâmbete false…. O biserică de aproape un secol care m-a impresionat prin pictura exterioară. Nu mă aşteptam să găsesc aşa ceva în această parte a ţării şi m-am simţit pentru o clipă mai aproape de casă. Duminică dimineaţa era un calm aproape nefiresc în micul oraş. La amiază puhoi de oameni pe străzi. Ieşseră de la slujbă…
Am făcut alpinism. M-am căţărat pe un turn. Am reuşit să urc doi metri jumate. Puţin pentru omenire. Mult pentru mine. Sus, în coardă, am avut un periculos sentiment de plăcere născut din teamă şi entuziasm. Ploaia şi copacii ne-au ascuns de ochi străini. Inima bate mai tare în sălbăticia pădurii…
În puterea nopţii, un tren grăbit a răpit o ea dintr-o gară pustie. O jumătate de oră mai târziu, un alt tren, poposit pe aceeaşi linie, a luat un el înfrigurat de pe peron. Gara a rămas tăcută, la fel şi pădurea. Oltul şi-a grăbit apele şi odată cu ele, şi timpul a curs.
