Amintiri albe

Am văzut întâia zăpadă din iarna ce va să vie. M-am bucurat acum ca şi atunci când eram copil şi aşteptam extaziată primul bulgăre direct în faţă de la frate-miu. Mult mai mare decât mine, el era an de an provocarea supremă pentru mânuţele mele. Aşteptam să mai cresc un pic, să-l bag eu cu capul în zăpadă, să arunc eu cu bulgări în el şi să-i fug repede din cale. Anul ăsta era din nou el, la fel de mare şi înalt, iar cei 1,65 m  ai mei n-au fost suficienţi nici acum să-l doboare. A fost nevoie, în schimb, să mă feresc şi de altcineva.

O pitică de 6 ani, cu zăpadă frământată în mânuţe la fel de mici ca ale mele atunci încerca din răsputeri să mă ţintească cu bulgări moi. E pitica lui, cu ochişori obraznici şi fericiţi care mi-amintesc de mine şi de anii ce-au trecut. Frate-miu s-a făcut tătic şi oricât aş vrea să păcălesc timpul şi  eu o să mă fac mămică în câţiva ani, iar iernile or să fie la fel de emoţionante şi pentru piticii mei (deocamdată, m-am gândit că mi-ar plăcea 5 ştrumfi).

Şi poate că n-ar fi fost totul atât de spectaculos, dacă primii fulgi nu m-ar fi prins în mult iubita Bucovină. E absolut dumnezeisc peisajul cald, primitor şi sălbatic totodată ce ţi se arată discret, cu un văl alb deasupra, anume pus- ca unei mirese- să-i ferească frumuseţi neatinse de ochi răi şi curioşi. Am ajuns la Mănăstirea Moldoviţa pe la amiază şi spre surprinderea noastră, erau foarte puţini turişti. Asemeni multor lăcaşe sfinte ale Moldovei, şi acesta e impresionant prin pictura exterioară, culoarea predominantă fiind auriul rupt parcă din soare. Boboci de trandafir au fost surprinşi de brumă şi petale îngheţate s-au lăsat admirate de mireni zgribuliţi.

Mănăstirea Suceviţa e o veritabilă cetate cu ziduri înalte de 8 metri şi groase de 3 metri. Fortăreaţă moldavă de peste cinci secole, mănăstirea păstrează aproape intactă pictura de atunci, pregnant fiind verdele smarald şi un albastru ceva mai închis decât cel al Voroneţului. Am plecat de acolo cu aceeaşi linişte pe care plaiurile bucovinene mi-o oferă de fiecare dată şi cu promisiunea că voi reveni curând.

Sunt în tren acum. Peste câteva ore, Bucureştiul mă va primi indiferent, atitudine ce mă încurajează să încerc iar şi iar să-i fur atenţia. Cândva voi reuşi.

Ne auzim curând.