Căi încurcate

După primele cinci minute de aşteptat în aeroportul Băneasa, l-am sunat pe Dan şi i-am mărturisit că vreau înapoi la moguli, în Otopeni. Îl citez acuma şi vă mărturisesc că e ca în staţia de maxi-taxi. Dezorganizare, îmbulzeală, oameni stând la cozi greşite, gigoloi italiano de nuş câţi euro, tot felul de creaturi ţipând “fatăăăă” una la alta, baia mirosind şi arătând dubios şi desigur aveoane aterizând sau decolând cu întârzieri mai mici sau mai mari. Pista pare însă ceva mai sigură decât aia din Otopeni, care e cârpită la fiecare colţişor.

În avion, deşi e low-cost, poţi bea o cafea caldă sau păpa un sendviş bunuţ, contra-cost, desigur. La Wizz Air o cafea e 2,5 euro, un sendviş 4 euro şi mai tot e muuuuult prea scump. Am aterizat la timp în Charleroi şi de aici a început nebunia. Până în Bruxelles îs mai multe variante de ajuns. Cea mai ieftină mi s-a spus că cea cu trenul, aşa că i-am crezut pe cuvânt.

Pe cuvântul lor francez. Pentru că deşi la un moment dat îmi ieşisem  din minţi din cauza vitezei cu care vorbeau şi am decis să întreb în engleză, ei tot în franceză mi-au răspuns. Simpatici. Am luat autobuzul din aeroport până în gara centrală din Charleroi. 2,5 euro.

Apoi tren de acolo până în Bruxelles Midi. Apoi tren spre Amsterdam. 27,5 euro în total. Primul tren spre Olanda l-am ratat. Ei au zis trois quinze şi eu am înţeles 3:50, mama lor de numerale. Am stat relax, cil şi nestresată până pe la 3 jumate când am descoperit că îmi ratasem existenţa. Mă şi vedeam plătind iar belet, aşteptând ca un câine plouat şi singur, dar eram într-o ţară civilizată.

Biletele îs valabile pe o perioadă de o lună şi ceva, cel puţin pe ruta asta, aşa că puteam să ratez câte trenuri voiam eu, că timp de o lună aveam timp să şi prind unul. Spre Amsterdam se pleacă din oră în oră aşa că nu-i nici o problemă. Am ajuns în cele din urmă şi mi-a plăcut la nebunie că înaintea plecării, mecanicul îţi dă bună ziua prin difuzoarele din tren, îţi mulţumeşte că ai ales să circuli în acest fel, îţi reaminteşte staţiile în care opreşte şi ora la care vei sosi. Înainte de fiecare staţie, îţi spune din nou exact ce urmează ca să nu stai ca disperatul pe scări să nu ratezi. Eu cel puţin aşa fac ori de câte ori tre să cobor la Vereşti, un nod feroviar de pe lângă Botoşani 😀

Mi-a plăcut în gara din Bruxelles că erau vafe din alea cu ciocolată peste tot, că ciocolata însăşi era la ea acasă – normal – şi făcea cu ochiul din zeci de vitrine :D.

Info center imediat ce intri sau ieşi din gară, cu tanti zâmbitoare, gata să-ţi spună tot ce ai nevoie şi ceva în plus. Hărţi moca – bucuria mea. Curăţenie exemplară în toalete şi mă tot gândeam cum arată un WC într-o gară românească. Mdeah…ei pot, ei nu e animale…

M-a uimit că în tren, un nene vesel vindea snacksuri, ciucalată, sucuri şi bere. Era curat şi nu părea a fi muritor de foame. Elegant îmbrăcat şi în deplină legalitate… se pare că nimic din ce vindea el nu era neconform cu regulile casei. Adică da, se poate consuma alcool în tren. Ciudat.

Uaminii din tren nu ceteau Libertatea sau Cancan, ci majoritatea răsfoiau câte o cărticică sau dormeau cuminciori. Nişte băbuţe se distrau copios, erau îmbrăcate destul de tinereşte şi îs convinsă că ele mergeau ca fetele într-o excursie de o zi, aveau şi ghiozdănele în spate, mai coborau din tren la o ţigară în staţiile mai importante. Ele nu dau trei sferturi din pensie pe medicamente, asta-i sigur.

Mirosul amărui şi înţepător de marijuana mi-a învadat nările imediat ce am poposit pe peron şi toate simţurile mi-au exlodat, mă simţeam ca un căţel ajuns în ţara Oaselor. Dacă aş fi avut coadă, aş fi dat din ea 😀

M-am plimbat de nebună pe străduţele strâmte şi curate, am găsit un magazin de periuţe de dinţi, atât…doar periuţe de dinţi, la fel cum am găsit un magazin imens de vederi. Stau acum într-o casă tipic olandeză, zveltă şi înaltă, cu scările interioare FOARTE abrupte şi spiralate. Etajul 3 e un chin al muşchilor mei în fiecare dimineaţă şi seară, dar gândul că mă aflu aici mă alină teribil.

Ne auzim curând!