Carbonizată

După o săptămână de foc în Bucureşti, presărată pe alocuri cu gândaci şi alte gângănii, am fugit o zi la mare. Decizia unanimă (adică băieţii au hotărât) a fost să evităm autostrada, că e jale pe-acolo. Aşa că am trecut Dunărea cu bacul, pentru prima dată în viaţa mea. Am aflat acolo de la alţi şoferi că într-adevăr autostrada era blocată, ei se întorseseră din drum. Am aflat tot acolo că românii nu ştiu să formeze o coadă, drept pentru care noi am ajuns în faţă fără voia noastră. Chiar n-am încercat să fentăm pe niminea, deci ne cerem scuze celor care s-au simţit ofensaţi. Nu-i vina noastră că n-am reuşit să ne dăm seama cine şi la care rând/ îmbulzeală stă. Ne-a amuzat teribil un şofer de gipan care la orice problemă, îşi fugărea nevasta din maşină şi-o punea să se certe cu tătă lumea. Mahala style.

Ne-am amuzat şi mai rău când ajunşi pe partea cealaltă am avut senzaţia că suntem la bulgari, că lumea iar stătea la coada în faţa unor miliţieni de frontieră. De data asta, chiar nu era motiv să stai la coada, dar obişnuinţa e a doua natură.

Recomand celor ce aleg ruta asta să viziteze Tropaeum Traiani, în Adamclisi. Minunaţi-vă de construcţia care a rezistat aproape doua milenii şi fugiţi cu gândul pentru câteva secunde la jdemiile de clădiri făcute în zilele noastre care se prăbuşesc în câţiva ani. Să fie lipsa hoţilor de materiale? Să fie faptul că pe atunci oamenii chiar îşi luau munca în serios? Să fie faptul că oamenii era competenţi pe-atunci? Oare aveau 5 capete în loc de unul? Rămâne un mister.

Am ajuns târziu în Costineşti, să aruncăm o privire. Cam kitch. Apă şi plajă murdare. M-am încâlcit în nişte pungi de plastic în timp ce înotam. Mai pluteau sticle de plastic, ambalaje şi alte însemne ale (ne)civilizaţiei. Păcat. Staţiunea are potenţial.

Ne-am aciuat în Vamă. Linişte şi pace. Şi acolo murdară apa, dar de alge, nu de nesimţire. M-am ars, aşa cum fac în fiecare an. Am pielea albă şi ştiu că nu am voie să fac plajă. Aşa că m-am bălăcit câteva ore. Motiv pentru care nu-mi pot ridica braţele şi nu pot atinge nimic de umeri. Partea bună e că nu mă mai pişcă ţânţarii. Se frig când se apropie de mine.

Oameni în mare parte normali, concert Mircea Vintilă, ascultat pe iarbă, moca şi nu pe terasă cu 150 de mii. Cazare cu păianjeni, 11 oameni,două camere. Viaţă de student. Jmecheri cu muzică hause în maşini străini cu gagici care-i iubesc pentru sufletul lor bun. Au venit în Vamă să facă repede o poză să pună pe haifaiv, care o să ajungă inevitabil pe pitzipoanca sau pe cocalari. Au terminat cu poza şi-au fugit înapoi în Mamaia alături de alţii la fel de cul ca ei. Lume pestriţă.

Drumul spre Bucureşti a însemnat 20 şi ceva de km parcurşi în două ore, accident petrecut chiar în faţa nostră, depăşiri inconştiente de coloană (unii oameni chiar îşi merită soarta), Ferrari roşu care depăşea ca în Need for Speed şi îngrijoarare că n-o să prind trenul din Bucureşti spre Botoşani.

L-am prins în ultima clipă şi mi-am petrecut şapte ore jumate cu un prosop ud pe mine. Controlorul s-a oferit să-mi cumpere iaurt să mi-l ung pe piele. Stârneam milă. Mi-am cumpărat iaurt de îndată ce am ajuns şi a avut un oareşce efect. În rest îs bine. Acasă e răcoare şi mami face mâncare mai bună decât voi reuşi eu vreodată.

P.S. Am tot văzut la ştiri că se găsesc seringi şi ace folosite pe plajă sau în apă, mai ales în Vamă. Autori ar fi cei ce se droghează iar victime sunt deja câteva. Eu n-am văzut nimic, dar se prea poate să fie adevărat. Păşiţi şi înotaţi cu grijă.