Dar nu-i o pierdere definitivă. Asta-i senzaţia pe care am avut-o citind Băiuţeii. Am citit-o pentru că v-am spus deja că m-a intrigat Filip Florian. Acum m-am convins că şi el, şi fratele lui au condei.

Amândoi m-au convins că încetăm să fim copii când începem să găsim explicaţii pentru miracole de zi cu zi, ca spiriduşii sau fantomele. Dar m-au convins şi că, o dată pierdută, copilăria vine înapoi ori de câte ori o invoci. Nu stă, dar vine cât să te hrănească când ţi-e foame să fie totul posibil. O chemi uşor, amintindu-ţi de întâmplări despre care aproape ai uitat că fac parte din tine. O chemi eliberându-te de gânduri pe care le-ai ascuns, pentru că se leagă de fapte pentru care fi fost pedepsit de te-ar fi ştiut cineva făptaş.

M-am întrebat cum or fi fost cei doi fraţi în plin act literar. Poate şi-au scris unul altuia, provocându-se cu amintiri până s-a făcut o carte, fără tăria să se privească pentru că privirile pot fi tăioase. Sau poate s-au flagelat reciproc cu vorbe şi priviri ca mai apoi, răniţi dar învingători, să întindă variante de  trecut pe foi curate de prezent. Până s-a făcut o carte.

Câteva fragmente:

  • […] o vreme, fraţii mici sînt convinşi că realitatea e una singură, doar fraţii fiind de două feluri, mici şi mari […]
  • În ciuda episoadelor cu harpa şi planşeta, ea n-a avut şi n-a dobândit vocaţia de-a sta aplecată în faţa oamenilor; au împiedicat-o caracterul, principiile şi durerile de spate. 
  • Când mama, cu pântecele ei ca o proră şi cu silueta de fregată, s-a grăbit să acosteze în portul acela agitat (Spitalul municipal) şi a lăsat să se ivească pe cheiuri, înaintea prânzului, un bebeluş cu numele Mircea, un alt Mircea deja exista.   

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *