De-ale vieţii

Am cetit de curând o carte extraordinară, una din cele mai bune din ultima vreme: Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă. Mulţumesc tânărului Vlad pentru inspiraţia de a mi-o fi dăruit cu ceva vreme în urmă.

De aici, am să vă împărăşesc câteva fragmente care m-au mişcat:

• Din nenorocire, Dumnezeu a construit lumea în aşa fel încât să regretăm aproape întotdeauna prea târziu.
• …m-am lămurit că mahalagismul nu ţine de periferia oraşului, ci de periferia moravurilor.
• Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.

• În principiu, nu există decât două căi pentru a ieşi din realitate. Sfinţenia sau nebunia.
• Semăn, probabil, acelor sedentari despre care se spune, în glumă, că, aflaţi în faţa a două uşi, pe una scriind Spre paradis, iar pe cealaltă Prelegeri despre paradis, ar alege-o pe cea de a doua.
• Nu ne schimbăm, de fapt. Doar decădem. Dar ceea ce a fost se infiltrează, ca o apă freatică, în ceea ce este. Şi se va prelinge, poate, în ceea ce va fi.
• …am pus (…) în practică îndemnul lui Oscar Wilde: “Daţi-i omului o mască şi vă va spune cine este!”
• Prietenia e un har pe care îl ai sau nu-l ai. Eu nu l-am avut.
• Probabil, singurătatea cea mai rea e aceea în care nu mai ai nimic de apărat. Sau nu te mai interesează să aperi ceva.
• Ca lumea să fie impresionată de moartea ta, trebuie să laşi în urmă un cadavru frumos. Dacă ai ratat prilejul să te sinucizi în tinereţe, mai târziu se va zice doar: a trăit destul. Ceea ce s-ar spune în cazul meu.
• Tot ce e sincer e adevărat. Chiar dacă nu e.
• Aşadar, ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin?