Mă roade un gând. Să vă zic întâi de unde a încolţit.
Acum vreun an, un indian învăţase să-mi zică Noapte bună, mielule!
Am cunoscut apoi un grec care mi-a şoptit suav Jos Chiloţii! imediat după ce i-am spus că mă cheamă Raluca şi vin din România, apoi mi-a demonstrat că ştie şi să exclame Ce Pu*a Mea!, mărturisindu-mi în cele în urmă că nu mai ştie exact ce înseamnă fiecare din ele.
Aseară un italian m-a întrebat entuziasmat şi într-o română uşor melodioasă Ce faci, co*ie?
Şi dilema e: e bine sau e rău să împrăştiem cuvinte din astea?
Amu’ dacă mă refer la mine, recunosc că şi eu întreb de înjurături pe oamenii vorbitori de limbi pe care nu le cunosc din curiozitate şi din dorinţa de a şti dacă cineva mă înjură zâmbitor, crezând că nu-mi dau seama. La rândul meu, învăţ doritorii cuvinte de suduială din dulcili grai românesc atunci când au un motiv bun să mi-o ceară. Dar e etic ce fac?
Că dacă ei încurcă expresiile şi circumstanţele şi vreun alt român mă va judeca mai încolo pentru că am zis de cuvinte cu p?
