În fiecare seară, la o străduţă de unde stau eu, trec pe lângă apartamentul unui cuplu care ia cina la lumina lumânărilor.

Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar locuinţele olandezilor au geamuri mari, care încep de undeva de pe la nivelul genunchilor şi care de cele mai multe ori nu-s acoperite de nimic. Şi dacă asta m-a scandalizat în primele zile, gândindu-mă că numai minţi bolnave şi-ar putea trăi viaţa ca pe o scenă, în văzul tuturor, fără pic de intimitate, mi-am dat seama că numai privirea mea era hulpavă şi însetată de ce fac ei. În rest, lumea trece indiferentă şi nici nu observă că unii gătesc, alţii citesc, alţii îşi fură sărutări iar alţii se joacă cu copiii.

Şi oricât m-aş obişnui cu priveliştea asta şi oricât aş încerca să merg cu privirea numai înainte, nu pot să nu fiu câteodată furată de ce e dincolo de geamuri.

Iar geamul de care vă spun m-a atras datorită pisicii lor negre. Care se curăţa cumincioară şi conştiincioasă pe pervaz. Şi după ce i-am zâmbit niţel, am observat şi lumănările. Două, albe, mari, drepte, pe masa din mijloc. Şi el care gătea. Cu spatele la mine şi la lume.

În alte seri îi surprind în timp ce mănâncă. Ei doi, la masă, mângâiaţi de lumina blândă a lumânării, şi pisica aproape de geam. Altă dată nu e nici unul în cameră, dar sigur sunt acasă, pentru că lumânările ard stinghere pe masă.

Şi în fiecare seară îmi doresc ca mulţi ani după ce dragostea care-mi hrăneşte sufletul va fi trecut de primii ei ani, să iau cina în continuare la lumina lumânărilor, împreună cu el. Vreau să mi se întâmple şi mie.

Mi-ar părea tare bine să mă întorc peste ani pe aceeaşi străduţă şi să-i văd pe ei, cu părul uşor albit, luând cina la tot atât de blândă lumină a altor lumânări. Mi-ar da încredere că dragostea nu-şi pierde din scânteiere, nici după ani şi ani de ardere, uneori lentă alteori violentă ca un vulcan.

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 7 comments

  1. Elena Cîrîc Reply

    In februarie am fost si eu in Amsterdam si am ramas impresionata de chestia asta a olandezilor. De geamurile lor mari care nu vor fi nicicand acoperite de obloane. Si da, m’am simtit si eu aiurea cand mi’am dat seama ca de fapt noi, romanii, eram singurii care trageam cu ochiul in casele oamenilor. Intr’un sat din apropierea Amsterdamului ( nu’mi aduc acum aminte numele lui, scuze! ) casele erau frumos asezate, simetric pe o strada ingusta, de unde puteai vedea toata mobila din casa,daca erai nesimtit ca noi. Cum eu mi’s curioasa de fel, n’am putut sa ma abtin si sa nu trag cu ochiul un pic. Vroiam doar sa le inteleg modul de viata 🙂

  2. raluca Reply

    @ sorin: mulţumesc pentru promovare

    @ Elena Cîrîc: aşa mă tot gândesc şi eu. Nu e nesimţire ce fac, e pur şi simplu curiozitate şi fascinaţie faţă de cum trăiesc ei

    @ iOAN: aşa să fie, cum spui tu

    @ newdada: mulţumim de împărtăşire

    @ Petru: indeed!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *