Unul din cele mai fascinante fenomene are loc incredibil de des, într-un loc cu totul neaşteptat.
Zeci, sute de pinguini îşi îndeplinesc zilnic marşul şi se mişcă încetişor, resemnaţi mutându-şi greutatea lent de pe un picior pe altul, clătinându-se la fel de comic ca în desene animate, înghesuindu-se şi călcându-se fără să vrea.
Traseul nu e lung, dar chinuitor. Şi necesar.
Pinguinilor le mai zice şi utilizatori de transport subteran în comun şi iubesc Bucureştiul cu înfiorare mai ales când se târâie de la o magistrală la alta la staţia de metrou Unirii.
Tragic pentru claustrofobi, frustrant pentru cei care se grăbesc, rutină pentru pinguini. Acelaşi mers comic, acelaşi aer închis, aceeaşi dorinţă de a avea aripi, aceeaşi eu care zâmbesc fiecărui pinguin în parte şi mă minunez de aglomeraţia care mă hrăneşte zilnic şi îmi dă putere mai mare să muncesc, să vreau mai mult, să găsesc alţi pinguini printre care să mă-nvârt.
acuma…nu stiu cat te-ai referit la pinguinii reali aici, dar este un film-documentar, “La marche de l’empereur” (sper c-am scris bine), despre ritualurile pinguinilor imperiali. si din care am vazut cat is de faini si comici, iar aia mici, puii, sunt de-a dreptul…adorabili, n-am cuvinte :X
pe scurt, am facut o obsesie cu pinguinii si am simtit nevoia sa mi-o exprim aici 😀
PS: cata, 12A
cătă, am ştiut de la-nceput că o să te ungă la suflet prezenţa pinguinilor în blogul meu 😀
eu m-am referit acu la oamenii înşiraţi pinguineşte în staţiile şi pasajele de la metrou, care se mişcă şi arată întocmai ca şi prietenii tăi 😉
cât despre film, o să încerc să-l văd cât mai curând.
da.si eu tot la film m-am gandit si mi-am adus aminte ce frumos dar trist a fost 🙂 da, buna comparatia.. noi cu pinguinii. eu nu sunt pinguin insa. sunt unul din aia care se “frustreaza” pt ca mereu intarzii 😀
am inteles la ce te referi, dar am ales sa ignor partea de comparatie si sa ma axez doar pe pinguini…cat mai multi pinguiiiiiini 😀