Dincolo de a fi una din cele mai frumoase zone ale României, Bucovina e o minune. Acolo unde munţii s-au lăsat îmbrăţişaţi de ape, unde stâncile au muşcat din verdele crud al ierbii, unde copaci straşnici şi-au înfipt rădăcinile în timp şi unde timpul însuşi s-a supus sălbăticiei, oamenii au îmblânzit natura. Şi-n mijlocul ei l-au slăvit pe Dumezeu.
Voroneţul a furat din albastrul cerului şi de aproape 500 de ani îl arată modest oricui vrea să-l vadă. Oameni admiră şi azi, ca şi ieri, monumentala scenă a Judecăţii de Apoi, de pe peretele vestic al Mănăstirii şi devin şi azi, ca şi ieri, conştienţi de nimicnicia lor. O măicuţă bate toaca cu atâta însufleţire încât şi inima înţelege a-şi modifica ritmul iar ochii caută flămânzi lumina ce se simte-n suflet.
Dominaţi de înflăcărate nuanţe de roşu, pereţii Mănăstirii Humor au îndurat în tăcere, alături de oameni, asalturi ale duşmanilor şi vitregii ale naturii. Impunător, turnul de apărare al Mănăstirii de lasă cucerit cu blândeţe de turişti curioşi şi bliţuri iscoditoare. E linişte mereu, căci zidurile nu vor să-şi dezvăluie tainele.
Nu ştiu şi nu vreau să aflu secretul Bucovinei, dar mă voi întoarce mereu cu aceeşi emoţie să-i admir veşnicia.
frumos scris … de la sadoveanu incoace n-am mai citit ceva asa de descriptiv 🙂
Culmea e că uram să citesc pasaje descriptive… Şi uite ce-am ajuns să scriu! Am încercat prin cuvinte să redau cât mai fidel sentimentele care încearcă orice om în faţa aşa unor minuni. Invit la o vizită prin colţişoru’ ista de ţară 😀
de abia astept sa scrii despre delta … sa-mi retraiesc tineretea cand il citeam pe sadoveanu 😀